— Întîmplător îl aveam în casă, explică el, dîndu-i pistolul lui Thomas. Are o grămadă de lucruri grecul ăsta în casă, îşi zise Thomas. Numai să nu-l foloseşti în hotel, asta-i tot, îi recomandă

Pappy.

— N-o să-l folosesc în hotel, promise Thomas. Deschise sticla de bourbon şi-i oferi, dar Pappy clătină din cap.

— Nu beau, am un stomac delicat, refuză el politicos.

— Şi eu, zise Thomas. Şi trase o duşcă zdravănă direct din sticlă.

— Sînt convins, zise Pappy şi ieşi.

Ce ştia Pappy, ce ştia lumea? se întreba Thomas.

Whisky-ul nu îl ajută, deşi băuse întruna din sticlă, cu înghiţituri zdravene. Îi revenea în memorie, mereu, imaginea marinarilor tăcuţi, înşiraţi la balustrada punţii, privindu-i cu ură şi pe el şi pe Dwyer cum păşeau pe pasarelă în jos, spre chei. Poate că nici nu trebuia să se supere pe ei.

Căci una era să-l pui la punct pe un huligan palavragiu şi lăudăros şi cu totul altceva să te ţii de capul lui fără milă, neîntrerupt, împingîndu-l la sinucidere. Thomas îşi dădea seama că orice om, dacă se consideră om, trebuie să ştie limita unde să se oprească pentru a lăsa loc semenilor ca să

380

poată trăi şi ei. Este adevărat, porcul de Falconetti merita o lecţie, dar această lecţie nu în mijlocul Atlanticului trebuia să se încheie.

Mai trase o duşcă zdravănă din sticlă, ca să-i piară din ochi imaginea lui Falconetti aşa cum arăta după ce îi spusese: „Gata, poţi pleca, borţosule!”, cînd se sculase şi părăsise sala de mese, urmărit de privirile marinarilor.

Degeaba, whisky-ul nu îl ajuta!

Thomas se înfuriase cînd odinioară, în adolescenţă, Rudolph îi spusese că arăta ca un

„animal sălbatic”; acum însă ar mai fi avut dreptul să se supere dacă cineva l-ar fi numit aşa? Tînjea după o viaţă senină, calmă, voia linişte, voia pace şi atunci nici el nu ar fi tulburat pe nimeni. I se păruse că, în sfirşit, marea îl eliberase de povara blestemată a violenţei. Viitorul pe care el şi Dwyer îl prefiguraseră era inofensiv şi nu ar fi deranjat pe nimeni – o viaţă liniştită, pe o mare blîndă, printre oameni prietenoşi. Iată însă că îşi împovărase conştiinţa cu mortea unui om şi se ascundea –

înarmat cu un pistol – într-un hotel dărăpănat, surghiunit în propria lui ţară. Cristoase, tare ar fi vrut să poată plînge! Sticla era goală pe jumătate cînd Pappy îi ciocăni la uşă.

— Am vorbit cu Schultzy şi mi-a spus că încă arde, îi comunică Pappy. Mai bine te îmbarci din nou.

— Sigur. Thomas dădu din cap cu tristeţe. Aşa îi fusese lui scris, şi nu aibă parte niciodată

de linişte, de pace în viaţă. Probabil că trebuiai să existe şi oameni ca el, măcar pentru a risipi monotonia. Dar de băiatu meu ce a spus Schultzy? L-aş putea vedea pe furiş? întrebă el.

— Te sfătuieşte să renunţi. Poate data viitoare.

— Aşa mă sfătuieşte bătrînul, bunul Schultzy! Doar nu-i fiul lui! Altceva ai mai aflat în legătură cu mine?

— Un marinar grec de pe Elga Andersen, care a tras la hotelul nostru, povestea în salon că

ai ucis un tip pe care îl chema Falconetti.

— Văd că informaţiile ajung repede la tine, nu-i aşa? Thomas se înciudase.

— Ştie că ai fost boxeur profesionist, mai zise Pappy şi adăugă: E mai bine să nu părăseşti camera pînă îţi aranjez o nouă îmbarcare.

— Nu mă duc nicăieri, îl asigură Thomas. Unde-i dama aia pe care ţi-am cerut să mi-o aduci?

— Vine într-o oră, răspunse Pappy. I-am spus că te cheamă Bernard şi n-o să-ţi pună

întrebări.

— De ce Bernard? întrebă iritat Thomas.

— Am avut un prieten, cîndva, pe care îl chema aşa, răspunse calm Pappy, legănîndu-se pe picioarele încălţate cu pantofi din piele de aligator.

Bernard, ce nume! îşi zise Thomas.

Nu ieşi toată săptămîna din cameră. Pappy îi aduse, în timpul acesta, încă şase sticle de whisky, dar nu şi tîrfe. Thomas se săturase de ele. Începu să-şi lase mustaţă, care – spre necazul său

– era roşcată. La părul său blond mustaţa părea falsă, lipită, anexă la o deghizare nedibace. Îşi petrecea timpul punînd şi scoţînd gloanţele din pistol şi se străduia să nu se mai gîndească la Falconetti. Se învîrtea prin cameră ca un puşcăriaş în celulă. Dwyer îi împrumutase o carte despre navigaţie pe care izbutea să o răsfoiască vreo două ore pe zi. Se gîndea la posibilitatea unui voiaj pe 381

distanţa Boston-Johannesburg, dar nu îndrăznea să coboare nici măcar pînă în stradă ca să-şi cumpere un ziar. Îşi făcea singur patul şi deretica prin cameră, ca să nu vină femeia la curăţenie. Îi plătea lui Pappy zece dolari pe zi pentru tot serviciul, iar punga i se subţiase. Se răsti la Pappy pentru că nu îi găsea angajament, dar grecul ridică din umeri şi îi răspunse că nu era sezonul, recomandîndu-i să aibă răbdare. Sigur, lui Pappy îi dădea mîna să-l sfătuiască să fie răbdător, el era liber, venea şi pleca oricînd poftea.

La trei după-amiază Pappy ciocăni din nou la uşă. Ora era neobişnuită, căci el urca la Thomas numai de trei ori pe zi, cînd îi aducea mîncarea. Îi deschise uşa şi Pappy intră păşind uşor, cu faţa inexpresivă şi cu ochii veşnic ascunşi în spatele lentilelor întunecate.

— Ai veşti pentru mine? întrebă Thomas intrigat.

— A fost fratele tău, acum cîteva minute, răspunse Pappy.

— Ce i-ai spus?

— I-am spus că poate o să aflu unde te-ar putea găsi. Revine după o jumătate de oră. Vrei să-l vezi?

Thomas ezită cîteva clipe.

— De ce nu? răspunse în cele din urmă. Dacă ţine atît de mult, ticălosul!

Pappy dădu din cap în semn că a priceput.

— Ţi-l trimit cînd vine, promise el.

Thomas încuie uşa după ce Pappy plecă. Simţi perii mustăţilor înţepîndu-l şi se hotărî să o radă. Se privi în oglinda pătată din mica baie mohorîtă. Ochii îi erau injectaţi, mustaţa arăta de-a dreptul caraghios. Se săpuni şi se bărbieri. Avea nevoie şi de o tunsoare. Părul începuse să i se rărească pe creştet, dar pletele îi atîrnau pe urechi şi peste gulerul cămăşii. Pappy era îndemînatic şi eficient în multe privinţe, dar să tundă nu ştia.

Jumătatea de oră se scurse greu, dar, în sfîrşit, auzi ciocănindu-se la uşă. Thomas îşi dădu seama că nu era Pappy.

— Cine e? întrebă el în şoaptă. După o săptămînă de izolare, în care timp vorbise doar cu Pappy (iar conversaţiile cu acesta nu erau deloc lungi) nu îşi dădea seama cum îi suna glasul.

— Sînt eu, Rudy, se auzi răspunsul.

Thomas descuie uşa, lăsîndu-şi fratele să intre în cameră, după care o încuie la loc înainte de a-şi strînge mîinile. Nu îl invită să ia loc.

Rudolph nu avea nevoie să se tundă, nu chelea, arăta ca un adevărat gentleman de provincie în costumul său bine călcat, din material uşor, pentru că timpul se încălzise. Nota lui de plată la spălătorie trebuie că e lungă de un metru, îşi zise Thomas.

Rudy zîmbi într-o doară.