Treceau prin faţa golfului Juan – departe de portul cu rada plină de ambarcaţiuni, care, deşi ancorate, se legănau puternic – cînd domnul Goodhart îi făcu semn lui Thomas că mai doreşte un pahar cu băutură. Ajunseră la vreo patru sute cincizeci de metri de palisada pe care se înşirau cabanele şi văzură că docul, unde în mod obişnuit se adăposteau bărcile rapide cu motor, acum era pustiu, aşa cum prevăzuse Dwyer. Valurile se rostogoleau urlînd, asaltau docul de beton inundîndu-l.
Pe ţărmul stîncos, în zona destinată scăldatului sezoniştilor, se vedea drapelul roşu iar lanţul bara scara ce cobora în spaţiul de înot, sub restaurantul Eden Roc. Valurile se spărgeau mult deasupra treptelor, apoi se retrăgeau înspumate, verzi-albe, eliberînd scara pînă cînd un alt val se năpustea şi o acopera din nou.
Thomas părăsi cabina pilotului şi ieşi pe punte.
— Mi-e teamă că am avut dreptate, domnule Goodhart, zise Thomas. Nici vorbă să poată
veni vreo barcă în întîmpinarea noastră pe o vreme ca asta. Va trebui să intrăm în port.
— Dumneata du-te în port, îi răspunse calm domnul Goodhart. Eu şi soţia mea am hotărît să
înotăm. Apropie cît poţi de mult nava de mal, fără a o primejdui.
— E înălţat steagul, iar în apă nu e nimeni, îi atrase atenţia Thomas.
— Francezii ăştia! răspunse cu evident dispreţ domnul Goodhart. Eu şi soţia mea am înotat la Newport pe o vreme mult mai rea decît aceasta. Nu-i aşa, dragă?
— O să trimitem mai tîrziu maşina în port ca să ne ia lucrurile, interveni doamna Goodhart.
— Aici nu este Newport, domnule, făcu Thomas o ultimă încercare de a apela la raţiunea clienţilor săi. Golful nu e prevăzut cu plajă nisipoasă. O să vă zdrobiţi de stînci dacă...
— Aici în Franţa, replică domnul Goodhart, totul pare mai complicat decît e în realitate. Te rog să tragi iahtul cît mai aproape de mal, cum te-am rugat. Restul îl laşi pe seama noastră. Vrem să
înotăm.
— Prea bine, domnule. Thomas se înapoie la cabina pilotului. Dwyer răsucea roata cîrmei, accelera cînd pe unul cînd pe celălalt din cele două motoare şi avansa în cercuri concentrice, din ce în ce mai strînse pînă când iahtul se apropie la vreo douăsute cincizeci de metri de scară.
— Apropie încă vreo sută de metri, îi ceru Thomas lui Dwyer. Le-a venit chef să înoate...
— Şi-au ieşit din minţi?! exclamă uluit Dwyer. Vor să se sinucidă?
— Îi priveşte, e vorba de ciolanele lor, răspunse Thomas. Apoi se întoarse spre Kate.
Îmbracă-ţi costumul, îi ceru el. El însuşi era în chiloţi de baie şi pulover.
Fără nici un cuvînt, Kate coborî să facă ceea ce i se poruncise.
— Îndată ce ne vezi în apă, tu pleacă, îndepărtează-te cît mai repede şi cît mai mult de stînci, îi spuse lui Dwyer. Iar după ce te convingi că am ajuns la liman, îndreaptă iahtul spre port. O să
venim şi noi acolo, cu maşina. N-am intenţia să mă înapoiez înot la bord, o singură experienţă de acest gen pe o vreme ca asta e suficientă.
Kate reveni peste două-trei minute în costumul ei albastru decolorat. Fata era o bună
înotătoare. Thomas îşi lepădă puloverul şi amîndoi urcară pe punte, la soţii Goodhart, care îi aşteptau şi ei cu puloverele scoase.
436
Masiv, bronzat de soarele vacanţei petrecute în aer liber, domnul Goodhart arăta impozant în chiloţii săi înfloraţi, lungi pînă la genunchi. Muşchii săi, evident îmbătrîniţi, trebuie să fi fost cîndva, la începuturi, frumoşi şi puternici. Iar doamna Goodhart etala, în pofida vîrstei care lăsase urme, o pereche de picioare armonioase şi plăcute la privire.
Pluta ancorată pentru folosul înotătorilor la jumătatea distanţei dintre Clothilde şi scara care urca la chei dansa pe valuri. Uneori un val deosebit de puternic o izbea, o sălta şi o menţinea cîteva clipe aproape vertical.
— Vă sugerez să ne oprim mai întîi la plută, ca să ne tragem sufletul, apoi ne continuăm drumul, propuse Thomas.
— Să ne tragem? se miră domnul Goodhart. Ce vrei să spui, căpitane? E beat de-a binelea, îşi zise Thomas.
— Eu şi Kate am hotărît că este plăcută baia pe o vreme ca asta, îi răspunse el.
— Cum doreşti, căpitane, acceptă explicaţia domnul Goodhart. Fără comentarii, se urcă pe balustradă şi se aruncă în apă, urmat de soţia sa. Două capete, unul cărunt, celălalt alb, apăreau şi dispăreau în apa verzuie, înspumată.
— Tu ţine-te de ea, o îndrumă Thomas pe Kate. Eu o să fiu pe lîngă bătrîn.
Sări în apă şi imediat auzi apa plescăind lîngă el, acolo unde se aruncase fata.
Ajunseră, fără dificultăţi, la plută. Domnul Goodhart înota în stilul desuet al craulului cu foarfecă, ţinîndu-şi capul mai tot timpul deasupra apei. Doamna Goodhart înota folosind craulul ortodox, clasic. Cînd Thomas îşi întoarse capul şi se uită la ea, i se păru că înghiţea apă şi respira sacadat. Kate însă era lîngă ea ca un înger păzitor. Thomas şi domnul Goodhart se căţărară pe plută, dar balansul puternic îi sili să stea în genunchi cînd o ajutară pe doamna Goodhart să urce şi ea alături de ei.
— Cred că ar trebui să rămînem aici puţin, zise doamna Goodhart, silindu-se să-şi menţină
echilibrul pe platforma care se clătina neîncetat. Pînă se mai linişteşte un pic.
— O să fie din ce în ce mai greu, doamnă, zise Thomas. Dacă întîrziem cîteva minute nu mai avem şanse să ajungem la mal.
Dwyer se îndepărtase cu încă vreo sută cincizeci de metri, de teama stîncilor şi se învîrtea pe loc. Oricum, chiar dacă doamna Goodhart ar fi reuşit să se înapoieze la iaht, ar fi fost imposibil să o ia la bord fără ca ea să se rănească.
– Trebuie să veniţi cu noi, chiar acum, insistă Thomas.
Domnul Goodhart, care între timp se dezmeticise, nu spuse nimic.
— Nathaniel, apelă doamna Goodhart la soţul ei, spune-le, te rog, că rămîn aici pînă se mai potoleşte marea un pic.
