— Mi-a spus să vă întreb dacă mai arde, întrebă Rudolph aşa cum îi ceruse fratele său, deşi cuvintele îi sunau ciudat la urechi.
O expresie vicleană se ivi pe chipul lui Schultz. Îl privi pieziş pe Rudolph şi îl întrebă:
— Eşti sigur că îmi trimite mîine restul de bani?
— Absolut sigur, îl linişti Rudolph.
— Nuu, răspunse Schultz la întrebarea ce i se pusese, nu mai arde, nu mai e nici o primejdie.
Dobitocul de Quayles nu şi-a revenit niciodată după ce rahatul ăla de frate-tău l-a aranjat bine.
Singura şansă adevărată pe care am avut-o în viaţa mea de a pune laba pe un ban cinstit s-a irosit din cauza lui. Că eu l-am descoperit pe Quayles şi l-am scos la lumină. Nu, nu mai arde, repetă el.
Toţi au murit şi cine n-a murit e la pîrnaie. Nimeni nu îşi mai aminteşte numele blestematului de frate-tău. Poate să se plimbe pe Fifth Avenue în fruntea parăzii de Ziua lui Columb, dacă pofteşte, şi nimeni nu îl va băga în seamă. Aşa să-i spui. Şi să-i mai spui că merit mult mai mult decît o-sută
cincizeci.
— Îi voi spune, îl asigură din nou Rudolph pe un ton care voia să lase impresia că ştia despre ce era vorba, deşi habar n-avea. Şi încă o întrebare...
— Cam multe întrebări pentru banii ăştia, nu crezi? îl întrerupse Schultz.
— Vrea să ştie ce se mai aude despre soţia sa, continuă netulburat Rudolpph.
Scuhltz rîse cotcodăcit.
— Curva aia! zise el, pronunţînd cuvîntul în două silabe distincte. I-am văzut poza în ziare, în Daily News, de două ori. Au agăţat-o de două ori în baruri cînd acosta nişte tipi. A declarat că o cheamă Teresa Laval, nume franţuzesc, dar eu am recunoscut-o, căţeaua! Franţuzoaică, i-auzi!
Toate-s curve! Aş putea să-ţi povestesc, domnule...
— Ştiţi cumva ce adresă are? Lui Rudolph nu îi surîdea perspectiva de a petrece o după-amiază în atmosfera sufocantă şi puturoasă a acestei camere, ascultînd părerile bătrînului despre sexul feminin. Şi unde-i băiatul lui?
Schultz clătină capul.
— De unde să ştiu? Nu ştiu unde trăiesc eu însumi. Teresa Laval! Franţuzoaică, ha! Rîse pe înfundate, din nou. Ce mai franţuzoaică!
— Vă mulţumesc foarte mult, domnule Schultz. Rudolph se pregăti să plece. Nu vreau să
vă mai deranjez.
— Nici un deranj. Mi-a făcut plăcere mica noastră discuţie. Sigur o să primesc mîine banii ăi i? se interesă din nou Schultz.
— Negreşit.
— Văd că purtaţi haine bune, constată el şi adăugă: Dar asta nu e o garanţie.
446
Rudolph îl lăsă şezînd pe marginea patului, cu capul în jos, în căldura apăsătoare şi coborî repede scara. Strada a 3-a i se păru grozavă cînd ieşi din clădirea aceea cu camere mobilate de închiriat.
II
Avea în buzunar telegrama lui Rudolph cînd coborî din avion pe aeroportul Kennedy şi începu să îndeplinească formalităţile sanitare şi de imigraţie împreună cu sute de alţi pasageri.
Ultima oară când pusese piciorul pe acest aeroport, el se numea Idlewild. Cam scump preţul plătit –
un glonte în cap! – pentru ca să-ţi poarte numele, gîndi Thomas.
Un irlandez solid, cu banderola biroului de imigraţie la braţ, îl luă în primire, cu o privire care parcă spunea că nu îi făcea plăcere ideea de a-l lăsa să revină în ţară. Răsfoi atent un registru voluminos, cu coperţi negre, plin de coloane cu nume, căutîndu-l pe Jordache şi fu vizibil dezamăgit că nu l-a găsit notat.
Intră în sala vămii şi aşteptă să-i sosească bagajul. Avea impresia că toată populaţia Americii se înapoia acasă după vacanţa petrecută în Europa. De unde aveau atîta bănet? se minuna Thomas.
Privi la balconul închis între geamuri, unde lumea se înghesuia, pe două-trei rînduri, fluturînd mîna la rudele din sala de jos pe care veniseră să le întîmpine. Îi comunicase lui Rudolph numărul zborului şi ora sosirii avionului, dar nu îl putea depista în mulţimea din spatele geamului de la balcon. Thomas simţea că e pe cale să se irite: nu îi făcea plăcere perspectiva să colinde New Yorkul în căutarea fratelui său.
Cînd se înapoiase la Antibes din croaziera cu Heath şi soţia sa găsise telegrama care îl aştepta de o săptămînă.
„Dragă Tom, citi el, totul e O.K. Stop. Cred că voi afla cît de curînd adresa fiului tău. Cu drag, Rudolph.”
În cele din urmă îşi văzu valiza sosind pe bandă. O înşfăcă şi se aşeză la rînd cu ceilalţi pasageri, aşteptînd vămuirea. Un dobitoc din Siracuse începuse să relateze inspectorului o poveste lungă, explicînd de unde luase două rochii brodate, din acelea cu pieptul întărit cu balene, şi cui le ducea. Cînd îi veni rîndul, Thomas deschise valiza, iar inspectorul controlă fiecare obiect din ea însă, neavînd nici un cadou pentru careva din America, fu lăsat repede să treacă.
Refuză un hamal care voi să-i ia geamantanul şi păşi afară din sală pe uşa pe care scria
„ieşire”, cărîndu-şi singur bagajul. Din mijlocul mulţimii care aştepta, în blue-jeans şi hanorac, cu capul descoperit şi cu o expresie rece pe chip, mai rece decît a tuturor celor din jur, Rudolph îl salută fluturînd mîna. Îşi strînseră mîînile, apoi Rudolph încercă să-i ia valiza, însă Thomas se împotrivi.
— Ai călătorit bine? se interesă formal Rudolph în timp ce părăseau clădirea.
— Da.
— Am parcat maşina în apropiere. Aşteaptă două minute, vin să te iau, îi spuse Rudolph.
