Erau entuziasmaţi de iahtul tău şi de viaţa pe care o duci. Deduc că ai făcut cea mai bună investiţie a secolului cu banii pe care i-ai dobîndit de la D.C. Dacă nu aş fi tare, tare ocupat (se pare că o să mă
las convins să candidez pentru postul de primar al oraşului Whitby, în toamna aceasta) aş lua avionul şi, împreună cu Jean, aş veni imediat acolo să ne bucurăm pe iahtul tău de apele albastre ale Mediteranei. Poate la anul. Între timp, mi-am permis să sugerez unui prieten care se va căsători curînd şi ar vrea să petreacă luna de miere în Mediterana, deci spuneam că i-am sugerat să
închirieze Clothilde (vezi bine că bătrînii Goodhart mi-au furnizat toate amănuntele) pentru scopul ce şi-l propune. Poate îţi aminteşti de el, e vorba de Johnny Heath. Dacă te necăjeşte cumva, îl pui pe o plută şi îi dai drumul pe mare!
Lăsînd gluma la o parte, mă bucur foarte mult pentru tine. Aş vrea să-mi mai trimiţi veşti şi dacă te pot ajuta cu ceva, te rog să nu şovăi şi să-mi scrii. Cu drag, Rudolph.”
Thomas încruntă sprîncenele furios. Nu îi făcea plăcere să i se aducă aminte că îi datora lui Rudolph faptul că acum era proprietarul Clothildei. Totuşi, scrisoarea avea un ton atît de prietenos, vremea era atît de frumoasă, treburile mergeau atît de bine încît ar fi fost o prostie să se lase impresionat de vechi resentimente. Împături cu grijă scrisoarea şi o puse în buzunar. Cealaltă
scrisoare era de la prietenul lui Rudolph, care îl întreba dacă poate închiria iahtul între cincisprezece şi treizeci septembrie, perioadă situată de fapt la sfîrşitul sezonului, cînd nu aveau alte angajamente.
Heath îi mai spunea că el şi soţia sa vor numai să se plimbe în sus şi în jos, între Monte Carlo şi St.
Tropez, ceea ce însemna – cu numai doi oaspeţi la bord şi puţini kilometri de parcurs – să încheie sezonul în adevărată trîndăvie.
Thomas îi răspunse lui Heath că îl va întîmpina la cincisprezece ale lunii menţionate fie la aeroportul Nisa, fie la gara Antibes. Apoi îi povesti lui Kate despre noul charter aranjat prin intermediul fratelui său, iar Kate îl convinse să-i trimită o scrisoare de mulţumire. O semnase şi se pregătea să lipească plicul cînd îşi aminti că Rudolph îl îndemnase să-i spună dacă îl putea ajuta cu ceva. Ei bine, de ce nu? gîndi Thomas. Oricum, rău nu putea fi. Şi astfel adăugă un post scriptum.
„Am o rugăminte, iar tu mă poţi ajuta, îi scrise Thomas. Din anumite motive nu am putut reveni la New York vreme atît de îndelungată; e posibil însă ca motivele care mă împiedicau să nu mai existe. De ani de zile nu am primit nici o veste de la băiatul meu. Nu ştiu unde se află, nu ştiu dacă mai sînt căsătorit sau despărţit de soţia mea. Aş dori să vin acolo ca să-l văd şi, dacă e cu putinţă, să-l iau cu mine aici, măcar pentru un timp. Nu ştiu dacă îţi mai aminteşti, în seara cînd aţi asistat, tu şi Gretchen, la meciul pe care l-am susţinut la Queens, vi l-am prezentat pe Schultzy, managerul meu, pe care de fapt îl cheamă Herman Schultz. Ultima lui adresă care îmi era cunoscută
a fost Bristol Hotel, Eight Avenue. Nu ştiu dacă mai locuieşte acolo, de aceea te-aş ruga să întrebi 444
de el la biroul din Garden. Cei de acolo trebuie să ştie unde îl poţi găsi, dacă mai trăieşte, şi de la el poţi afla amănunte despre Teresa şi puştiul meu. Deocamdată însă să nu-i spui unde mă aflu şi ce fac, ci întreabă-l doar dacă „mai arde”. El o să priceapă ce vreau. Apoi scrie-mi răspunsul pe care ţi l-a dat. Mi-ai face o mare bucurie şi ţi-aş fi recunoscător!”
Expedie ambele scrisori de la Antibes prin poştă aeriană. Apoi reveni pe iaht ca să înceapă
pregătirile în vederea primirii grupului de englezi.
La hotel Bristol nimeni nu îşi amintea de Herman Schultz, însă cineva care lucra la departamentul de publicitate de la Madison Square Garden îi dădu adresa unei case de pe Strada a 53-a de Vest unde se închiriau camere mobilate. Rudolph avea să cunoască foarte bine Strada a 53-a, căci fu nevoit să se ducă de trei ori în cele patru săptămîni din cursul lunii august. Da, confirmă
administratorul clădirii, domnul Schultz locuia acolo cînd venea la New York, acum însă era plecat din oraş, nu ştia unde. Rudolph lăsă numărul său de telefon însă Schultz nu îl căută. De fiecare dată
cînd îi suna la uşă, Rudolph nu îşi putea stăpîni un fior de dezgust. Avea impresia că imobilul –
adevărată ruină situată într-o zonă ce agoniza – era locuit de bătrini osîndiţi la pieire şi de tineri abandonaţi de soartă.
Un bătrin adus de spate şi cu părul încîlcit apăru tîrîndu-şi picioarele şi deschise uşa scorojită, de culoarea sîngelui închegat. Din culoarul cufundat în întuneric doi ochi miopi îl scrutară
pe Rudolph care aştepta în prag, sub razele calde ale soarelui de septembrie. Deşi Rudolph nu se apropiase de bătrin, simţi mirosul de mucegai şi urină pe care acesta îl emana.
— Domnul Schultz e acasă? întrebă Rudolph.
— Etajul al doilea, în spate, răspunse scurt bătrînul şi se dădu la o parte ca să-i facă loc să
treacă.
În timp ce urca treptele, Rudolph îşi dădu seama că nu numai omul acela, ci întreaga casă
mirosea a mucegai şi urină. De la un radio nevăzut se auzea muzică spaniolă, un individ obez şedea cu capul în pâlnie la capătul scării de la etajul al doilea. Rudolph se strecură pe lîngă el însă tipul nu catadicsi să-şi ridice ochii ca să-l privească.
La etajul al doilea, în spate, uşa era deschisă. Sub acoperiş căldura era înăbuşitoare. Rudolph îl recunoscu pe bărbatul întîlnit la Queens, care îi fusese recomandat drept Schultz. Şedea pe marginea patului nefăcut, cu cearşafuri cenuşii, cu ochii aţintiţi pe perete, la vreo trei metri în faţa sa.
Rudolph ciocăni în rama uşii. Schultz îşi întoarese capul, încet, chinuit.
— Ce doreşti? Glasul îi era strident, ostil. Rudolph păşi în cameră.
— Sînt fratele lui Tom Jordache, se prezentă el şi întinse mina. Schultz îşi ascunse la spate mîna dreaptă. Purta un maiou pătat de transpiraţie de sub care se profila stomacul rotund ca o minge de baschetbal. Îşi mişca buzele cu stîngăcie, lăsînd impresia că avea în gură o proteză prost potrivită.
Faţa îi era palidă, bolnăvicioasă, capul complet chel.
— Nu dau mîna, am artrită, explică el. Nu îl invită pe Rudolph să ia loc; de altfel nici nu avea unde, cu excepţia patului, evident. Ticălosul ăla, continuă el, să nu-i aud numele!
Rudolph scoase portofelul din buzunar şi trase dinăuntru două hîrtii de cîte douăzeci de dolari pe care le întinse lui Schultz.
— Mi-a spus să vă dau asta, zise el.
445
— Pune-i pe pat, îi ceru Schultz. Expresia de şarpe de pe chipul său livid nu se modifică.
Îmi datorează o sută cincizeci, adăugă el.
— O să vă trimit mîine restul, răspunse Rudolph.
— E timpul, mama mă-sii, înjură Schultz. Ce mai vrea acum? A mai făcut de petrecanie cuiva?
— Nu, nu a intrat în nici o belea, îl asigură Rudolph.
— Îmi pare rău că aud asta, replică Schultz.
