Doctrina primei microcomunităţi buddhiste, grupate chiar în jurul întemeietorului ei, s-a mai numit buddhis-mul celor Trei Giuvaiere, datorită faptului că în centrul ei stăteau trei elemente principale: Buddha, omniscientul care a descoperit adevărurile sfinte; Legea (dharma), doctrina întemeiată de acesta şi comunitatea, (samgha), ordinul monastic fondat de Buddha. îndată ce doctrina a început să se extindă, s-a format aşa-numitul ordin al Auditorilor (Srâvaka), discipoli imediaţi, al căror ideal era deturnarea adepţilor dinspre existenţa şi suferinţa universală şi conducerea lor către nirvana, o nirvana oarecum mai „laxă"
decât cea pe care avea s-o definească Marele Vehicul, accesibilă parţial şi celor a căror iniţiere este încă afectată de reziduuri ale existenţei în lume. Auditorii proclamă inexistenţa sufletului individual ca esenţă indestructibilă, nerecunoscând drept reale decât fenomenele psiho-fizice ale existenţei, acestea având un caracter impersonal. Din raţiuni istorice şi geografice şi prin faptul că doctrina era în plină difuzie, buddhismul Auditorilor s-a scindat în nenumărate secte, cunoscute sub denumirea globală de Micul Vehicul (Hînayăna).
Marele Vehicul s-a născut pe la începutul erei. Exista o experienţă doctrinală destul de răspândită şi performanţe ini-ţiatice suficiente încât să apară acest sistem bine fondat şi unitar, care să şi reziste în unitatea lui o perioadă considerabilă. Arliat-ii (călugării iniţiaţi) care au atins Trezirea vor deveni buddha-i, continuând-să trăiască printre oameni, ajutându-i să
găsească drumul spre Eliberare. Va lua naştere de asemenea categoria bodhisattva-ilor, înţe-lepţi aflaţi pe o treaptă imediat inferioară Iluminării, care vor fi mai târziu zeificaţi de tantrism.
Marele Vehicul (Mahâyana) este drumul de accedere la Cunoaşterea incomparabilă, la nirvana, la Realitatea Absolută care scapă comprehensiunii conceptuale şi verbale. Ea este înţeleasă deplin doar de către buddha-i; bodhisattva-ii doar o întrevăd, iar categoriile de iniţiaţi inferioare trebuie să recurgă la credinţa pentru stabilirea unei oarecari legături cu ea.
La Realitatea Absolută se ajunge prin interioritate, graţie ştiinţei mistice, şi nu 10
pe calea inteligenţei discursive. Evitând să se risipească în cercetări teoretice şi speculative, aşa cum au fost tentaţi predecesorii, nedorind decât să cunoască şi să exploreze experienţa mistică pură, şcoala Marelui Vehicul este grandioasă tocmai prin simplicitate, profunzime şi precizie. Măhayana preia tehnica celor patru scufundări în meditaţie (dhyăna); I.
eliberarea de dorinţe prin atenţie şi spirit analitic; II. renunţarea la atenţie şi analiza şi intrarea într-o stare de linişte interioară şi bucurie; III. renunţarea la bucurie şi intrarea într-o stare de fericire şi de calm absolut; IV. atingerea stării de puritate absolută. Preia şi cele patru extazuri (saviăpatti): I. renunţarea la percepţia formelor, ajungându-se la conştiinţa spaţiului infinit; II. depăşirea conştiinţei infinităţii spaţiului şi ajungerea la cunoştinţa infinităţii conştiinţei; III. postularea non-existenţei tuturor lucrurilor cuprinse în sfera conştiinţei infinite; IV. intrarea în nirodha, extaz de oprire, în care sentimentele şi percepţiile încetează.
Mahâyana preia de asemenea şi starea de samădhi, „anticamera" nirvăna-ei. însă în toate acestea, Marele Vehicul pune un accent deosebit pe interioritate, eliminând orice fel de reflexie asupra stărilor respective. De altfel, starea de interiorizare mistică nu mai este legată
doar de timpul de efectuare a exerciţiilor, ea devine un mod de existenţă, cu repercusiuni definitive asupra conştiinţei misticului. Nirvana nu este vidul în înţelesul comun al termenu-lui, ci Vacuitatea, supraconştiinţa în care este perceput caracterul iluzoriu al lumii şi al fenomenelor. Nirvana Marelui Vehicul este oarecum mai „strictă", ea nefiind atinsă decât de buddha-i (denumiţi şi Tatliăgata — de la tatha-ta, termen traductibil prin „aşa-itate", indicând aspectul stabil şi pozitiv al stării de Iluminare), fiind supranumită şi „nirvana fără
punct de sprijin". Descărcată de orice fel de reziduu al existenţei fenomenale (samsăra), nirvana mahayanica o absoarbe cu totul, fiind astfel necesară reconsiderarea celor patru adevăruri mistice: fenomenele existenţei sunt suferinţa, dar existenţa fenomenală (samsâra) este iluzorie, deci suferinţa nu se naşte; soluţia distrugerii suferinţei este nirvana, fiind astfel modalitatea de rezolvare a ceva ce nu există; rezultă că sam-11
sara=nirvana, paradox aparent care va da naştere la numeroase interpretări şi curente.
Buddhismul Mahăyăna are un caracter universal, considerând că în fiecare om există
germenele experienţei excepţionale a lui Buddha (cu toate că, în fapt, sunt puţini cei ce-o şi realizează), iar comunitatea călugărilor Marelui Vehicul se substituie unui gen de comunitate universală, dincolo de spaţiu şi timp. Astfel, se umple golul lăsat de Buddha prin considerarea inexistentă a noţiunii de sine individual (ătman), pe care brahmaniştii îl identificau Sinelui absolut (brahman): „Toate fiinţele posedă natura lui Buddha: iată ce este ătman. Acest ătman, de la început, e mereu acoperit de diverse pasiuni: iată de ce fiinţele n-ajung să-1 vadă"
(Parinirvănasutra). Un Sine absolut, obiectiv şi exterior este contrar doctrinei budd-histe, care regăseşte esenţa doar în interioritate, în supra-conştiinţa Vacuităţii.
Un alt gol pe care se străduie să-1 umple buddhismul Mahayana este cel apărut prin renunţarea la Brahman, principiul cosmic absolut, datorită căruia buddhismul străvechi s-a văzut pus în situaţii paradoxale, cum ar fi spre exemplu cea a anihilării sinelui individual, ori amputarea întregii pleiade de zeităţi care populau religiile pre-budd-histe. Buddha însuşi, încă
din tinereţe, a renunţat la ele, fiind în căutarea exclusivă a Trezirii şi a găsirii unei modalităţi de eliberare prin efort şi tehnică individuală, însă, odată cu naşterea Marelui Vehicul, însuşi Sâkya-muni a fost asimilat unei fiinţe divine. Mai mult, adepţii Mahăyăna au încercat să găsească o legătură între starea desăvârşită atinsă de Buddha şi existenţa numeroşilor . buddha şi bodhisattva care au realizat, ori sunt în curs de-a realiza Trezirea, de-a lungul vremurilor. Trebuia în felul acesta, pe de-o parte, soluţionată unitatea ontologică a sistemului care, în forma lui veche crea un considerabil hiatus între o elită cu acces către zonele adevărului şi oamenii de rând, în imposibilitate de a-şi da o direcţie propriei existenţe; pe de altă parte, Doctrina capătă astfel
0 prospeţime şi permanenţă în timp, iar întemeietorului
1 se atribuia puterea de a-şi exercita neîntrerupt activitatea în lume. Astfel s-au născut cele trei corpuri ale lui Buddha (Tri-kăya) care, departe de a însemna o divizare 12
a Realităţii, reprezenta mai degrabă un reflex al ei la trei nivele diferite de percepere. Trinitate
formal asemănătoare cu cea creştină însă, ţinând exclusiv de interioritate, mult mai dinamică.
Primul corp, Dharma-kăya, Corpul Esenţei, fundamentul ultim al existenţei, Legea care acţionează asupra tuturor fiinţelor, indiferent dacă ar fi existat vreodată sau nu vreun buddha, este însăşi nirvana, perceptibilă doar celor ce-au atins Trezirea. Al doilea, Sambogha-kăya, Corpul Mistic sau al Comunităţii, face posibilă extinderea cunoaşterii supreme şi la bodhisattva, fiinţele de legătură între Iluminaţi şi oamenii obişnuiţi, prin crearea unor forme intuitive ale Realităţii accesibile bodhisattva-ilor aflaţi în samădhi. Al treilea, Nirmăna-kăya, Corpul Apariţional, este proiecţia în lume a Corpului Esenţei, având un caracter de aparenţă, dirijând acţiunile bnddha-ilov în viaţă, de călăuzire a oamenilor către Iluminare.
Scindarea, începând de prin secolul III a buddhismu-lui Mahăyăna în două curente principale vine ca o necesitate firească de a aduce unele limpeziri conceptuale vizavi de câteva dintre ambiguităţile teoretice ale sistemului, cum ar fi: inexistenţa fenomenelor psiho-fizice, ele fiind doar reflexul unei indeterminări (Vacuitatea), sau inexistenţa unui sine individual în corelaţie cu Şinele absolut care să dea coerenţă însuşi faptului ontologic.
Şcoala Drumului de Mijloc (Madhyamaka), creaţie a redutabilului dialectician Nagarjuna, repune într-un fel fenomenele existenţei în drepturile lor. Lucrurile au o natură a lor proprie (ele „sunt ceea ce sunt"), dar aceasta nu este natura sesizată de ochiul profan, ci una „imagi-nară", realizată doar prin cunoaşterea mistică. Este o natură inefabilă, inexprimabilă, vidă, pura. Absolutul nu este vidul. El este numai vidat de dualităţi, de dihotomii. Nagarjuna nu susţine anihilarea, inexistenţa în sine, ci inexistenţa construcţiilor pe care o gândire conceptuală le impune Realităţii. Totul pluteşte între vid şi non-vid, între existent şi nonexistent, între samsăra şi nirvana. Acesta este Drumul de Mijloc, un drum al interiorităţii, al stingerii dualismelor, al inefabilului, în care nimic nu se naşte, nici nu moare. .
:
13
în schimb, şcoala Conştiinţei Unice (Vljnanavada), susţine realitatea exclusivă a conştiinţei: lumea în care trăiesc fiinţele este fructul conştiinţei lor, la toate nivelele. Conştiinţa (vijnana), în sine unică şi pură, luminoasă, se confundă cu absolutul; dar impuritatea fiinţelor obişnuite le împiedică să o perceapă, având astfel acces doar la unele forme inferioare de conştiinţă: conştiinţa adâncurilor (ălayavijnâna), gândirea (manas), conştiinţa mentală,. ori la cele cinci conştiinţe senzoriale (legate de cele cinci organe de simţ). Sursa tensiunilor şi suferinţei este alterarea conştiinţei de către şinele imperfect. Remediul consta în plasarea conştiinţei (individuale) în interioritate,, care duce la contopirea ei cu Conştiinţa Unică. De aiciv accentul deosebit pe care îl pune şcoala pe practica yogi-că, fapt pentru care se mai numeşte şi Yogâcara.
înainte de a ne deplasa în spaţiu tibetan şi având în vedere că Bardo Thodol este o scriere tantrică, de sorginte teoretică mahayanică, trebuiesc făcute câteva consideraţii despre tantrism.
Dacă buddhismul, ca doctrină a desăvârşirii personale, cu toate încercările perioadelor târzii: de a-i extinde influenţa asupra largilor categorii de oameni, era totuşi accesibil doar unei elite, tantrismul este o religie populară, mai ales prin modalităţile sale de acţiune directă asupra corpului uman. Corpul trebuie transformat, consacrat, cosmicizat. Procedeele utilizate în acest sens sunt deosebit de bogate, incluzând chiar şi practicile sexuale, de-o manieră interiorizată
şi sacralizată.
Dacă buddhismul, ca doctrină, a pus un accent aproape exclusiv pe tehnica individuală a meditaţiei, periferlzând latura teoretică, renunţând total la zei, ritualuri, procesiuni, tantrismul readuce în obiectiv potenţând-o, coloratura şi splendoarea universului mistic brahmanist, cu panteonul ei, cu ritualurile, cu practicile magice, cu diferitele metode de accedere la Absolut, grefând-o pe tehnicile buddhiste de realizare a Trezirii. Astfel, abstractul concept de Vacuitate capătă concreteţe, devenind „diamantul" (Vajra), dublul simbol ai fulguraţiei şi inextricabi-lului, reprezentând puterea absolută, dar păstrând caracteristici ale vacuităţii (absolutul,
nediferenţiatul). Vo.jra mai înseamnă şi trăznet, termenul căpătând astfel şi o considerabilă
semnificaţie dinamică; în practicile sexuale
14
tantrice, el desemnează falusul (sau lingamul), opusul şi în acelaşi timp cooperantul organului genital feminin reprezentat prin lotus (padma). Vajrasattva (personificarea diamantului) se instaurează ca divinitate, principiu suprem din care emana buddha-ii şi bodhisattva-ii, apoi divinităţile inferioare, formând un panteon riguros ierarhizat şi dispus cosmic. Vajrasattva radiază cinci Buddha numiţi Dhyănibiiddha, dispuşi pe cinci direcţii (centru şi cele patru puncte cardinale), corespunzând fiecare câte unuia din cele cinci elemente (apă, aer, pământ, foc, eter). Fiecare are o culoare proprie, o silabă sacră, un gest ritual (mudm), o localizare în corpul omenesc şi o corespondenţă cu cele cinci simţuri. De asemenea, reapar numeroase creaturi supraumane: Yaksha, Râkshasa, Dăkiriî, Yoginl etc, ilustrări ale diferitelor energii, favorabile sau defavorabile, întreg acest panteon ţine însă de interioritate şi n-are altă realitate înafara ei. Adeptul doctrinei nu-i suficient să se închine lor, ci trebuie să fie capabil să
le vizualizeze.
Odată cu spectaculoasa apariţie a acestor zeităţi, vechea Trinitate n-a fost însă abolită. Acest lucru ar fi însemnat desprinderea tantrismului de buddhismul mahaya-nic. Legătura se face prin intermediul celor cinci cunoaşteri (înţelepciuni), fiecare dintre ele caracterizând câte o Dliy'ănibuddha. Creând mental zeitatea respectivă, se dobândeşte cunoaşterea corespunzătoare, cu ajutorul căreia iniţiatul se contopeşte cu unul dintre cele Trei Corpuri.
Iată cele cinci cunoaşteri: 1. Dlxarma-Dliătu — cunoaştere absolută, fundament universal al Doctrinei lui Buddha, este lumina directă a Corpului Esenţei (Dharma-kăya); 2.
Cunoaşterea de oglindă, prin care întreaga Realitate apare sub forma iluzorie a reflexelor într-o oglindă; 3. Cunoaşterea de egalitate prin care, perceptându-se vacuitatea individului şi a lucrurilor, se deduce identitatea universală; 4. Cunoaşterea de Perspicacitate (în textul nostru apare sub denumirea de cunoaşterea de Discernământ), percepe identitatea dintre caracterele comune şi cele proprii ale lucrurilor. Aceste trei cunoaşteri (2-3-4) sunt dobândite de bodhisattva~ii aflaţi în samădhi, determinând topirea în Sambogha-kâya; 5. Cunoaşterea de Realizare a Misiunii permite buddha-ilor să creeze corpuri apariţio-15
nale prin care să călăuzească fiinţele spre Iluminare, fiind astfel legată de Nirmăna-'kăya.
