punct de sprijin". Descărcată de orice fel de reziduu al existenţei fenomenale (samsăra), nirvana mahayanica o absoarbe cu totul, fiind astfel necesară reconsiderarea celor patru adevăruri mistice: fenomenele existenţei sunt suferinţa, dar existenţa fenomenală (samsâra) este iluzorie, deci suferinţa nu se naşte; soluţia distrugerii suferinţei este nirvana, fiind astfel modalitatea de rezolvare a ceva ce nu există; rezultă că sam-11

sara=nirvana, paradox aparent care va da naştere la numeroase interpretări şi curente.

Buddhismul Mahăyăna are un caracter universal, considerând că în fiecare om există

germenele experienţei excepţionale a lui Buddha (cu toate că, în fapt, sunt puţini cei ce-o şi realizează), iar comunitatea călugărilor Marelui Vehicul se substituie unui gen de comunitate universală, dincolo de spaţiu şi timp. Astfel, se umple golul lăsat de Buddha prin considerarea inexistentă a noţiunii de sine individual (ătman), pe care brahmaniştii îl identificau Sinelui absolut (brahman): „Toate fiinţele posedă natura lui Buddha: iată ce este ătman. Acest ătman, de la început, e mereu acoperit de diverse pasiuni: iată de ce fiinţele n-ajung să-1 vadă"

(Parinirvănasutra). Un Sine absolut, obiectiv şi exterior este contrar doctrinei budd-histe, care regăseşte esenţa doar în interioritate, în supra-conştiinţa Vacuităţii.

Un alt gol pe care se străduie să-1 umple buddhismul Mahayana este cel apărut prin renunţarea la Brahman, principiul cosmic absolut, datorită căruia buddhismul străvechi s-a văzut pus în situaţii paradoxale, cum ar fi spre exemplu cea a anihilării sinelui individual, ori amputarea întregii pleiade de zeităţi care populau religiile pre-budd-histe. Buddha însuşi, încă

din tinereţe, a renunţat la ele, fiind în căutarea exclusivă a Trezirii şi a găsirii unei modalităţi de eliberare prin efort şi tehnică individuală, însă, odată cu naşterea Marelui Vehicul, însuşi Sâkya-muni a fost asimilat unei fiinţe divine. Mai mult, adepţii Mahăyăna au încercat să găsească o legătură între starea desăvârşită atinsă de Buddha şi existenţa numeroşilor . buddha şi bodhisattva care au realizat, ori sunt în curs de-a realiza Trezirea, de-a lungul vremurilor. Trebuia în felul acesta, pe de-o parte, soluţionată unitatea ontologică a sistemului care, în forma lui veche crea un considerabil hiatus între o elită cu acces către zonele adevărului şi oamenii de rând, în imposibilitate de a-şi da o direcţie propriei existenţe; pe de altă parte, Doctrina capătă astfel

0 prospeţime şi permanenţă în timp, iar întemeietorului

1 se atribuia puterea de a-şi exercita neîntrerupt activitatea în lume. Astfel s-au născut cele trei corpuri ale lui Buddha (Tri-kăya) care, departe de a însemna o divizare 12

a Realităţii, reprezenta mai degrabă un reflex al ei la trei nivele diferite de percepere. Trinitate

formal asemănătoare cu cea creştină însă, ţinând exclusiv de interioritate, mult mai dinamică.

Primul corp, Dharma-kăya, Corpul Esenţei, fundamentul ultim al existenţei, Legea care acţionează asupra tuturor fiinţelor, indiferent dacă ar fi existat vreodată sau nu vreun buddha, este însăşi nirvana, perceptibilă doar celor ce-au atins Trezirea. Al doilea, Sambogha-kăya, Corpul Mistic sau al Comunităţii, face posibilă extinderea cunoaşterii supreme şi la bodhisattva, fiinţele de legătură între Iluminaţi şi oamenii obişnuiţi, prin crearea unor forme intuitive ale Realităţii accesibile bodhisattva-ilor aflaţi în samădhi. Al treilea, Nirmăna-kăya, Corpul Apariţional, este proiecţia în lume a Corpului Esenţei, având un caracter de aparenţă, dirijând acţiunile bnddha-ilov în viaţă, de călăuzire a oamenilor către Iluminare.

Scindarea, începând de prin secolul III a buddhismu-lui Mahăyăna în două curente principale vine ca o necesitate firească de a aduce unele limpeziri conceptuale vizavi de câteva dintre ambiguităţile teoretice ale sistemului, cum ar fi: inexistenţa fenomenelor psiho-fizice, ele fiind doar reflexul unei indeterminări (Vacuitatea), sau inexistenţa unui sine individual în corelaţie cu Şinele absolut care să dea coerenţă însuşi faptului ontologic.

Şcoala Drumului de Mijloc (Madhyamaka), creaţie a redutabilului dialectician Nagarjuna, repune într-un fel fenomenele existenţei în drepturile lor. Lucrurile au o natură a lor proprie (ele „sunt ceea ce sunt"), dar aceasta nu este natura sesizată de ochiul profan, ci una „imagi-nară", realizată doar prin cunoaşterea mistică. Este o natură inefabilă, inexprimabilă, vidă, pura. Absolutul nu este vidul. El este numai vidat de dualităţi, de dihotomii. Nagarjuna nu susţine anihilarea, inexistenţa în sine, ci inexistenţa construcţiilor pe care o gândire conceptuală le impune Realităţii. Totul pluteşte între vid şi non-vid, între existent şi nonexistent, între samsăra şi nirvana. Acesta este Drumul de Mijloc, un drum al interiorităţii, al stingerii dualismelor, al inefabilului, în care nimic nu se naşte, nici nu moare. .

:

13

în schimb, şcoala Conştiinţei Unice (Vljnanavada), susţine realitatea exclusivă a conştiinţei: lumea în care trăiesc fiinţele este fructul conştiinţei lor, la toate nivelele. Conştiinţa (vijnana), în sine unică şi pură, luminoasă, se confundă cu absolutul; dar impuritatea fiinţelor obişnuite le împiedică să o perceapă, având astfel acces doar la unele forme inferioare de conştiinţă: conştiinţa adâncurilor (ălayavijnâna), gândirea (manas), conştiinţa mentală,. ori la cele cinci conştiinţe senzoriale (legate de cele cinci organe de simţ). Sursa tensiunilor şi suferinţei este alterarea conştiinţei de către şinele imperfect. Remediul consta în plasarea conştiinţei (individuale) în interioritate,, care duce la contopirea ei cu Conştiinţa Unică. De aiciv accentul deosebit pe care îl pune şcoala pe practica yogi-că, fapt pentru care se mai numeşte şi Yogâcara.

înainte de a ne deplasa în spaţiu tibetan şi având în vedere că Bardo Thodol este o scriere tantrică, de sorginte teoretică mahayanică, trebuiesc făcute câteva consideraţii despre tantrism.

Dacă buddhismul, ca doctrină a desăvârşirii personale, cu toate încercările perioadelor târzii: de a-i extinde influenţa asupra largilor categorii de oameni, era totuşi accesibil doar unei elite, tantrismul este o religie populară, mai ales prin modalităţile sale de acţiune directă asupra corpului uman. Corpul trebuie transformat, consacrat, cosmicizat. Procedeele utilizate în acest sens sunt deosebit de bogate, incluzând chiar şi practicile sexuale, de-o manieră interiorizată

şi sacralizată.

Dacă buddhismul, ca doctrină, a pus un accent aproape exclusiv pe tehnica individuală a meditaţiei, periferlzând latura teoretică, renunţând total la zei, ritualuri, procesiuni, tantrismul readuce în obiectiv potenţând-o, coloratura şi splendoarea universului mistic brahmanist, cu panteonul ei, cu ritualurile, cu practicile magice, cu diferitele metode de accedere la Absolut, grefând-o pe tehnicile buddhiste de realizare a Trezirii. Astfel, abstractul concept de Vacuitate capătă concreteţe, devenind „diamantul" (Vajra), dublul simbol ai fulguraţiei şi inextricabi-lului, reprezentând puterea absolută, dar păstrând caracteristici ale vacuităţii (absolutul,

nediferenţiatul). Vo.jra mai înseamnă şi trăznet, termenul căpătând astfel şi o considerabilă

semnificaţie dinamică; în practicile sexuale

14

tantrice, el desemnează falusul (sau lingamul), opusul şi în acelaşi timp cooperantul organului genital feminin reprezentat prin lotus (padma). Vajrasattva (personificarea diamantului) se instaurează ca divinitate, principiu suprem din care emana buddha-ii şi bodhisattva-ii, apoi divinităţile inferioare, formând un panteon riguros ierarhizat şi dispus cosmic. Vajrasattva radiază cinci Buddha numiţi Dhyănibiiddha, dispuşi pe cinci direcţii (centru şi cele patru puncte cardinale), corespunzând fiecare câte unuia din cele cinci elemente (apă, aer, pământ, foc, eter). Fiecare are o culoare proprie, o silabă sacră, un gest ritual (mudm), o localizare în corpul omenesc şi o corespondenţă cu cele cinci simţuri. De asemenea, reapar numeroase creaturi supraumane: Yaksha, Râkshasa, Dăkiriî, Yoginl etc, ilustrări ale diferitelor energii, favorabile sau defavorabile, întreg acest panteon ţine însă de interioritate şi n-are altă realitate înafara ei. Adeptul doctrinei nu-i suficient să se închine lor, ci trebuie să fie capabil să

le vizualizeze.

Odată cu spectaculoasa apariţie a acestor zeităţi, vechea Trinitate n-a fost însă abolită. Acest lucru ar fi însemnat desprinderea tantrismului de buddhismul mahaya-nic. Legătura se face prin intermediul celor cinci cunoaşteri (înţelepciuni), fiecare dintre ele caracterizând câte o Dliy'ănibuddha. Creând mental zeitatea respectivă, se dobândeşte cunoaşterea corespunzătoare, cu ajutorul căreia iniţiatul se contopeşte cu unul dintre cele Trei Corpuri.

Iată cele cinci cunoaşteri: 1. Dlxarma-Dliătu — cunoaştere absolută, fundament universal al Doctrinei lui Buddha, este lumina directă a Corpului Esenţei (Dharma-kăya); 2.

Cunoaşterea de oglindă, prin care întreaga Realitate apare sub forma iluzorie a reflexelor într-o oglindă; 3. Cunoaşterea de egalitate prin care, perceptându-se vacuitatea individului şi a lucrurilor, se deduce identitatea universală; 4. Cunoaşterea de Perspicacitate (în textul nostru apare sub denumirea de cunoaşterea de Discernământ), percepe identitatea dintre caracterele comune şi cele proprii ale lucrurilor. Aceste trei cunoaşteri (2-3-4) sunt dobândite de bodhisattva~ii aflaţi în samădhi, determinând topirea în Sambogha-kâya; 5. Cunoaşterea de Realizare a Misiunii permite buddha-ilor să creeze corpuri apariţio-15

nale prin care să călăuzească fiinţele spre Iluminare, fiind astfel legată de Nirmăna-'kăya.

Tantrismul pune un deosebit accent pe simbolistica-şi energia sunetului. Fiecare zeitate are o formulă secretă de silabe (mantra), prin a cărei pronunţare rituală ai acces la energiile pe care le coordonează. De asemenea, tantrismul utilizează anumite diagrame geometrice (mandala), cu o construcţie specială, în care figurile sunt corespondentele zeităţilor, în dispunerea lor spaţială. Concentrarea asupra lor implică identificarea cu energiile pe care le simbolizează, deci realizarea Absolutului.

Aceasta ar fi, fără a avea pretenţia de a fi complet, tabloul spiritual în care a luat naştere Cartea tibetană a morţilor.

; *

Bardho Thodol este atribuită marelui guru Padma Sambhava (sec. VIII), fondatorul lamaismului în Tibet, fondatorul şcolii Nyingmapa (Bonetele Roşii), întemeietorul unei ample tradiţii buddhiste în mareie podiş, continuată în secolele următoare de Marpa şi Milarepa, apoi de ordinul Gelugpa (Bonetele Galbene). Scriere tantrică, Bardo Thodol este în acelaşi timp un tratat bazat pe ştiinţele oculte ale filosofiei Yoga. Puternica amprentă afectivă, adeseori împinsă în pragul excesului, pe care o radiază textul, ţine de o trăsătură comună a scrierilor lamaice. Chiar mai mult decât tantrismul indian, lamaismul apelează permanent la toată gama de emoţii omeneşti: frica, mânia, groaza etc. Probabil o caracteristică temperamentală a locuitorilor Podişului Tibetan, ţinut suspendat la înălţimi parcă rupte de lume. Dar şi o metodă

de accelerare a actului iniţiatic: intensitatea emoţiilor degajă energii care duc la o unificare a

impulsurilor psihice, conştiinţa depăşind astfel dualismul conceptual, permiţând fuziunea cu Absolutul.

înclinaţia către extreme se reflectă şi în cosmografia tibetană. în centrul universului se înalţă, la 80 000 de mile deasupra oceanului împrejmuitor, Muntele Meru. în jurul lui sunt dispuse câte şapte cercuri concentrice alternative de oceane şi munţi auriţi. Cercul exterior al cinci-sprezecelea, este un ocean pe care plutesc continentele şi sateliţii lor. Iar dincolo de acestea, un perete de fier,

16

asemeni cojii unui ou, împresoară întreg universul. Muntele Meru se desfăşoară şi în adâncime, sub ocean cu încă -80 000 mile, porţiune unde sunt dispuse infernurile. Sus, sprijinite de vârful său, stau cerurile zeilor de diferite grade de importanţă, până la ultimul, Cerul Suprem (Og-min), considerat un fel de anticameră a Nirvanei. în interiorul Muntelui Meru există patru regiuni suprapuse^ locuite de diferite duh.uri şi „spirite nelegiuite", aflate în permanentă luptă cu zeii din ceruri.

Plutind pe ultimul cerc din ocean, există patru continente principale, dispuse pe cele patru direcţii cardinale, fiecare având drept sateliţi alte continente, mai mici, cu toate, 12 continente.

Continentul estic (Lu-pa) — „marele corp" — are culoare albă şi forma de semilună, ca şi cea ajEeţelor locuitorilor lui. Aceştia sunt fiinţe calme şi virtuoase. Continentul sudic (Jambu-ling) — Pământul — este piriform, are culoare albastră, este extrem de bogat,, iar bunele şi relele vieţii de aici sunt amestecate. Continentul vestic (Baglangspoyid) — „al vacilor" — are forma soarelui, culoare roşie, locuitorii lui au feţe rotunde, sunt foarte puternici şi se hrănesc cu vite. Continentul nordic (Daminyan) are forma pătrată, culoare verde, locuitorii au feţe pătrate (asemănătoare celor de cal), hrănindu-se cu copaci, care< le servesc şi de locuinţă şi de mormânt.

Printre cei mai importanţi sateliţi este satelitul continentului nostru (Jambu-ling), numit Ngăyabling, locuit de demonii rakshasa.

Aşa cum rezultă din descrierea configuraţiei, universul nu este infinit. în schimb, există o infinitate de alte universuri similare, învelite şi ele în coaja de fier care are rolul de a păstra lumina în interior. Toate aceste universuri se află sub dominaţia legii naturale a faptelor săvârşite, karma.

Din punct de vedere al compoziţiei cosmosului tibetan, regăsim cele cinci elemente. Rolul lor, pe lângă cel esenţial, de a alcătui lumea, rezidă şi la nivel psihic, fiecare dintre ele determinând anumite impulsuri care, mai ales după moarte, sunt determinante pentru evoluţia conştiinţei defuncte. De asemenea, fiecare dintre cele cinci ele-17

mente generează câte o Dhyana-buddha, acestea din urmă fiind, în ultima instanţă, vizualizarea impulsului psihic corelat prin intermediul elementului respectiv. Tot de cele cinci elemente se leagă şi cele cinci agregate (categorii, create de Buddha, care cuprind modalităţile de manifestare ale universului). Iată corespondenţele, aşa cum apar ele în sistemul tantric indian: 1. eter -^ forma; 2. apa — conştiinţa; 3. pământ — percepţia; 4. foc — senzaţia; 5. aer

— construcţiile psihice. Există, după cum se va observa mai târziu, diferenţe între agregatele tantrismului indian şi ale celui tibetan.

*

Bardo (Bar=între; do=doi), reprezintă starea intermediară pe care o străbate decedatul din clipa morţii, până la eliberarea într-una din lunile superioare, ori până la intrarea într-o matrice de renaştere. Ea durează 49 de zile simbolice, corelate cu 49 de zile terestre în care guru, maestrul spiritual al decedatului, îi îndeplineşte ritualurile de călăuzire prin imperiul morţii. 49 este pătratul numărului sacru 7, asupra ale cărui multiple semnificaţii nu este cazul să revenim. Bardo are trei subdiviziuni principale: 1. Chikhai Bardo („starea tranzitorie din

momentul morţii"), putând dura de la câteva clipe la 3,5—4 zile, este perioada în care conştiinţa defunctă se confruntă eu Lumina Clară pură, primordială, reflexul Absolutului; încă

nu a sesizat faptul că s-a separat de trup, iar şocul confruntării poate să-i producă o sincopă, din care se trezeşte în 2. Chonyid Bardo („starea tranzitorie de experienţă a Realităţii").