occidentală, între cauză şi efect (termenii sunt vidaţi aici de rigoarea îor tradiţională), se instalează relaţii de determinare multiple, în ambele sensuri, încât adesea ele îşi interschimbă

rolurile, sau pur şi simplu se contopesc, anihilând accesul la semnificaţiile lor ultime printr-o gândire formală şi exactă, căreia îi suntem vasali. De exemplu: fenomenele existenţei sunt şi cauză şi efect al suferinţei. Depăşirea ei se face chiar prin depăşirea dualismului cauză-efect şi intrarea într-o stare de nediferenţiere.

în al treilea rând, transcendentul, în cele două zone spirituale geografice, este conceput în mod opus. Exterior la europeni, cu divinităţi ce-şi au existenţa lor de sine stătătoare, determinând existenţa umană, relaţia om-zeu repercutându-se asupra devenirii cosmice; dimpotrivă, la orientali este interior, divinităţile fiind producţii mentale ale omului, neavând altă realitate în afara lui, iar interacţiunile dintre cele două nivele au consecinţe exclusiv asupra evoluţiei spirituale a omului.

Din perspectiva europeană, lectura Cărţii tibetane a morţilor sugerează apropierea de marile mituri occidentale ale coborârii în infern. Există în acest sens numeroase elemente simbolice care fac posibilă paralela: mişcarea de coborâre, prezenţa obstacolelor, potenţarea culorilor, întâlnirea cu divinităţile stâpânitoare ale morţii, existenţa fenomenului iniţiatic ce duce la o renaştere (în spirit ori efectivă), parcurgerea unor etape („cercuri") diferenţiate pe baza unor criterii psiho-morale etc. Mai mult, până la un punct, pot fi chiar găsite similitudini între străbaterea câte unei etape din Bardo, împreună cu semnificaţiile deschise de confruntările şi

„peripeţiile" respective, şi anumite episoade din descinderile infernale ale lui Orfeu, ori Ulise, ori Aeneas. Similitudini bazate pe valorile morale ale actelor ce motivează incursiunile, însă, cum am precizat, până la un punct. Pentru că mul-25

tivalenţa şi esoterismul sensurilor din Bardo Tho'dol nu fao multă vreme casă cu exactitatea vreunui mit european, chiar şi în reinterpretările lor cele mai spontane şi insolite. Şi, în cele din urmă, chiar când puntea părea definitiv pusă, textul tibetan ia o cotitură şi se îndepărtează

atât de mult de inteligenţa fie ea oricât de scăpărătoare a revalorificării mitului încât începe să

pară şi mai îndepărtat, şi mai intangibil, şi mai halucinatoriu.

Astfel, Cartea tibetană a morţilor ne scapă mereu. O citim, o recitim, o admirăm, o şi credem pe alocuri, însă nicidecum nu ne-o putem asuma. Pentru aceasta ar trebui să ne părăsim structura, registrul gândirii, sistemul de concepte şi de tabieturi logice şi să dobândim altele, eliberate de greutatea insuportabilă a concreteţei, eterate, ubicue. Şi nu în ultimul rând, să

redăm interiorităţii noastre valoarea ei firească de absolut, lucru practic imposibil acum, când exteriorul ne polarizează aproape integral spiritul.

Vom reda totuşi în continuare, fragmentar, câteva încercări de exploatare a unor teme din Bardo Thodol prin-tr-o asemenea prismă. Caracterul lor speculativ, inevitabil neadecvat la ansamblul acestui mare poem al morţii, desigur, va transpare.

Vei coborî către zonele mizerabile ale existenţei. Bar-do, între doi, între doi poli, între două

limite, între două lumi, este un drum. Parcurgerea firească a unui drum este întotdeauna o coborâre. Pentru că orice drum străbătut aduce încă o îndepărtare de Origine.

Punctul de plecare este unul al unei relative neprihă-niri faţă de cel de sosire. De aici, drumul nu se vede încă decât ca o necunoscută. Aici încă nu se simt coruperile pe care deplasarea le va instala. Doar ispita noului, a angajării, care va aduce lanţul de dezechilibre, de obstruc-ţionări, de nesiguranţă. Primul pas pe drum înseamnă intrarea pe un plan înclinat, ireversibil.

Pentru că, psihologic, reîntoarcerea impune un efort suprauman, în timp ce alunecarea firească, oricâte obstrucţii ar presupune, vine de la sine, este cvasi-pasivă. Iar punctul de plecare îşi tot micşorează forţa de atracţie, învăluită de umbrele drumului. 26

La început, noutatea drumului e atractivă. Varietatea oferită, bogăţia formelor pe care le înfăţişează au un efect de fascinaţie. Călătorul nu regretă angajarea. Cadrul radiază ceva miraculos. Iar piedicile apărute ici-colo sunt nesemnificative în raport cu satisfacţia oferită de dinamismul secvenţelor. însă, treptat, varietatea sucombă în ea însăşi. Perpetua schimbare nu este altceva decât hemoragia unei răni din trupul stabilităţii. încetul cu încetul, spectaculoasele forme îşi disipa fastul, făcând loc lăuntrurilor, sordidităţii, dezvăluindu-şi natura reală. Mi-racolul lasă loc derizoriului. Strălucirea apariţională, viscerelor gelatinoase. Iar duritatea piedicilor sporeşte. Balanţa se înclină tot mai mult înspre durere.

Apare dorinţa reîntoarcerii. Dar coborârea este vertiginoasă, întregul efort trebuie dirijat către ocolirea piedicilor, în plus, a apărut cealaltă faţă a fascinaţiei: frenezia morbidă, impulsurile demonice, împingându-1 tot mai vijelios către punctul de sosire. Care vine ca o sentinţă supremă, încă un pas făcut, din continua îndepărtare de ceva.

*

Vei vedea Lumina Clară a Realităţii. Când intri din întuneric într-o cameră inundată de lumină, iniţial strălucirea ei te năuceşte. Nu vezi nimic din ceea ce se află în interior şi cauţi, derutat, o formă întunecată pe care să-ţi odihneşti ochii înlăcrimaţi. Pe măsură ce contururile mari se dezvăluie, camera capătă un prim aspect concret, în care lumina coexistă cu suprafeţele care parţial o reflectă, parţial o absorb. însă obiectele întrezărite nu sunt încă

înţelese în individualitatea lor. Sunt deocamdată nişte corpuri care au un anumit impact cu lumina ce trece încetul cu încetul, în conştiinţă, pe un loc secundar. De-abia în faza următoare, când ochii s-au acomodat cu lumina, obiectele devin recognoscibile. Se iveşte însă şi Espectul lor urât, poate chiar agresiv. Dulapul e scorojit. Pereţii au pete de mucegai. Muchia ascuţită a mesei reprezintă o virtuală vătămare. Lumina a dispărut cu totul din conştiinţă. Există doar obiectele. Numai obiectele. Exihibându-şî urâtul din ele, până la a face şederea acolo insuportabilă. 27

Dacă s-ar fi putut ca privirea să nu se obişnuiască cu lumina puternică de la intrare, mai bine zis ca ochiul să n-o trădeze, micşorându-şî pupila, ea ar fi rămas singura realitate, stabilă, pură, necoruptă de formele corporale cărora tot ea le dă potenţialitatea de a se înfăţişa. Atunci

toate fazele ulterioare nu s-ar mai fi produs. însă ar fi fost amputată o experienţă.

*

Vei recunoaşte în apariţii propriile tale gânduri. A recunoaşte—a le cunoaşte ca fiind ale sale.

Un spaţiu al eului înstrăinat. Atât de înstrăinat încât se pulverizează într-un lanţ de aparenţe exterioare, având cu el raporturi de la indiferenţă la ostilitate. Reluând exemplul cu camera, e posibil ca aceasta să fie goală, iar ochiul obosit de lumină îşi va crea propriile reprezentări. De care, agă-ţându-se ca să scape de durerea luminii, va fi într-atât de ataşat, încât va ajunge să

uite lipsa lor de realitate. Atunci, lumea formelor imaginate se va transforma în noul său univers. Şi aceasta îl va reflecta pe el însuşi, pe călătorul aflat în mişcare de îndepărtare de claritatea luminii, într-atât încât va ţese în jurul său, ca un halou, vizualizarea energiilor sale ce refuză lumina şi jinduie forma, a eului său rezidual.

Privirea se află mereu hărţuită între durerea luminii şi durerea formei. Privind lumina, este trădată forma. Privind forma, lumina este cea care se retrage, trădată. Iar dacă forma nu există, fiind doar plăsmuită în scopul trădării luminii, trădarea este dublă: şi lumina, părăsită, dar şi forma, zămislită doar pentru ca, având sprijinul ei, să se trădeze ceva.

In clipa când acest lucru a fost recunoscut, formele plăsmuite se spulberă. Eul înstrăinat, având consistenţa lor, dispare şi el în tenebre. Rămâne partea mai adâncă, ruptă de lumină, dar şi de forme. _

*

Te vei simţi foarte singur şi nefericit. Părăsind lumina şi formele, călătorul intră într-un vulcan de singurătate. Nici un suflet, nici un chip asemănător, nimic intim, doar propria sa imaginaţie, şi ea pe cale de a se înstrăina, tero-rizându-1, scoţându-1 din el însuşi, arzându-i vechile legă-28

turi. Este marea încercare a purificării. Decisiva desprindere de eul său rezidual, aservit conexiunilor, prizonier durerii luminii, prizonier durerii formei. Iar ultima zvâcnire a acestor legităţi se traduce prin teroare şi disperare.

Singurătatea călătorului este previzibilă, încă din producţiile sale imaginative. O singurătate tentaculară, instalată greu şi decisiv, atât de masivă încât creează senzaţia că nu mai există

nimic înafara ei. Senzaţia de singurătate se substituie forţei imaginative pe care, anterior, a determinat-o. Ea a stat astfel la baza întregului scenariu. Ea: 1-a determinat pe călător să

deschidă larg uşa camerei luminate. Altfel, neîmpins de ea, ar fi rămas în pasta foşgăitoare a întunericului.

Este cea mai aspră formă de singurătate: aceea manifestată într-un cadru efervescent, plin de viziuni şi lumină. Singurătatea întâlnirii mai multor lumi incongruente, lipsite de compatibilitate, urmându-şi fiecare traiectul ei inamovibil. Dintre care, cea a eului călător în metamorfoză este singura cu adevărat dinamică, singura ce suferă o reală transformare în interiorul ei. Un gen de descuamare, de înlăturare a învelişurilor reziduale ce sufocă potenţiala libertate, asemeni unei cepe — exemplu de altfel consacrat în cosmologia tibetană pentru reprezentarea universului.

*

Vei fi atras de lucirile impure ale infernului. O lucire impune şi lumina, şi forma şi, în acelaşi timp, nu este niciuna dintre ele. Se află undeva între ele, este contopirea şi respingerea lor.

Este bar-do, între doi. Drumul coborâtor de la lumină la formă. O esenţă a formei. Şi o corporalitate subtilă a luminii. Locul-tampon între Divin şi uman. Infernul (în sensul grecesc al cuvântului). Infernul, plin de lumină, de Divin, în care călătorul intră aducând cu el impetuozitatea formei şi creând-o acolo, pe loc, imaginativ, întrucât lumea întrupărilor formei a rămas afară. Trădând infernul, trădând forma, începându-şi procesul de descuamare a eului, tot prin trădare.

Coborârea călătorului în infern debutează cu şocul produs de lumina Divină de care acesta e

plin. După care, ochii lui mult prea întunecaţi, o părăsesc, întorcân-du-se către umbra formei ce-o poartă în ei, adusă de-afară,.

29

fiindu-le cimentată în ţesuturi. Dar incompatibilă cu lumea de-aici, populată de esenţe şi întrupări subtile. însă ochii vor vedea totuşi forme, ca să-şi tamăduie arsurile luminii. Forme imaginate, create de un eu plin de forme şi întors dinspre lumina care, o clipă, 1-a învăluit.

Şi .formele, în forţa şi agonia lor, vin înspre el, fascinându-1. însă ele nu sunt decât iluzii, întreaga creaţie a călătorului acolo este o himeră, un amestec impur de lumină şi formă

trădate. Ele se spulberă în întuneric, odată cu o întreagă parte din călător, legată de ele.

Purificat, călătorul, Orfeu învins şi eliberat, părăseşte adâncurile, părăseşte Bardo.

*

Te vei renaşte în Regatul Gloriei. Când Orfeu pătrunde în infern, el îşi trădează legătura sa cu lumea, cu formele. Dintr-o prea mare pasiune pentru ele, căci Euridyke este însăşi Forma, emblema lumii de pasiune şi corporalitate din care vine. Dintr-un exces de formă ce-1 mistuie şi care-şi poate găsi împlinirea doar Dincolo, în Divin, la intersecţia vieţii şi a morţii, locul unde a plecat Euridyke şi care-1 cheamă misterios.

Dar Orfeu trădează şi infernul, lumina lui, Divinul. -Căci el nu străbate labirintul nopţii pentru a-1 îmbogăţi cu sufletul lui, cu adoraţia lui, cu reîntoarcerea lui, ci pentru a-1 sărăci, pentru a-i rupe din trup. Pentru a o smulge pe Euridyke din întregul lui şi a o readuce în lumea sa.

Pentru a frânge lumina în folosul formei.

Acolo, în infern, Euridyke nu mai este Euridyke, ci însuşi infernul, lumina lui pură, esenţa. Şi dacă zeii i-au interzis să o privească, este pentru că lumina răneşte ochii vii. Trădând, Orfeu calcă interdicţia, privind însă un spectru, un reflex abisal al pasiunii sale, o rămăşiţă a ochilor săi plini de formă. O falsă Euridyke, un hibrid între lumina căreia îi aparţine de drept şi forma pe care a părăsit-o, ţâşnit din imaginaţia sa plină de formă. Şi care se şi risipeşte în neant, fiind recunoscută în natura ei iluzorie de către Orfeu, poetul, şamanul, civilizatorul, prea bun cunoscător al iluziilor şi-al lucrurilor reale, al căror impact l-au şi călăuzit către infern.