— Vin.

— Promiţi?

— Promit.

Încet, Jack mi-a dat drumul din strânsoare. Ne-am încleştat degetele mici unul de celălalt, ca să pecetluim promisiunea.

Când am ieşit în hol, am auzit de undeva sunetul apei curgând la duş.

Probabil că era mama. Noboru pesemne că dormea dus, căci nu-i auzeam nici paşii, nici vocea.

Am luat-o spre holul de la intrare, dar l-am auzit din spate pe Jack spunându-mi:

— Nu pe-acolo. La ora asta, uşa e încuiată. Vino pe aici.

Era uşa glisantă de la încăperea despre care, când trecusem pe acolo mai devreme, Jack îmi spusese că „Aici e cămara”. Dincolo de uşă era întuneric beznă. De cum am intrat, am dat cu capul în ceva ce părea o cutie.

— Ai grijă, mi-a spus Jack.

Târându-mă printre rafturi şi cutii, am reuşit cu chiu cu vai să mă

strecor până aproape de fereastră.

— Pe-aici poţi să ieşi, a tras Jack de capătul perdelei. Doar aici încuietoarea e stricată.

— Mulţumesc.

Mi-a deschis fereastra cât să mă pot strecura afară. O pală de vânt rece m-a lovit în faţă. Poate de la becurile felinarelor, dar afară părea să fie mai lumină decât în casă.

Pentru că fereastra era mai sus decât solul, am pipăit cu mâna gazonul şi am coborât în grădină. M-am uitat înapoi şi l-am văzut pe Jack cum mă

privea, gata-gata să plângă. Atunci mi-am dat seama pentru prima oară. Deşi faţa îi era acoperită de barbă, Jack era foarte tânăr.

— Mamei tale. . am spus eu.

72

— Da. Îi transmit, mi-a răspuns Jack.

— Vin înapoi repede, da?

— Te aştept.

Urmându-i explicaţiile, am luat-o la dreapta şi am ajuns la poartă.

Pentru că nu s-a deschis, deşi am împins-o cu bărbia, m-am strecurat pe sub ea şi am ieşit în stradă.

Mi-am dat seama de prostia pe care o făcusem imediat ce am ajuns pe strada comercială, după ce ieşisem de pe aleea îngustă. În ce direcţie trebuia să mă îndrept acum? Căci nu aveam nici cea mai mică idee unde se afla casa mea.

Fusesem nesăbuită. Dacă stăteam să mă gândesc, nu ştiam nici măcar cum se chema oraşul în care mă aflam. Mă gândisem să împrumut de la Jack o hartă şi să o iau înapoi pe drumul pe care venisem. Şi atunci s-a întâmplat.

În faţa ochilor mi-a fulgerat o lumină puternică. Şi în acelaşi timp, pentru a doua oară, mi-a ajuns la urechi huruitul unui motor. N-am avut timp să fug.

Am fost călcată.

Mă călcase maşina de gunoi. Pentru că era condusă de un funcţionar public, au apărut şi articole în ziar. Din investigaţiile poliţiei s-a aflat că

acesta declarase: „Chiar nu m-am gândit vreodată că aş putea da peste un om întins chiar în mijlocul drumului.” Accidentul mi-a provocat răni pentru care am avut îngrijire medicală trei luni.

Toate acestea le-am aflat după ce mi-am recăpătat cunoştinţa. Nu ştiam cât de grav fusesem lovită şi nici că se scrisese despre mine în ziar.

După ce fusesem transportată de urgenţă la spital, timp de o săptămână

fusesem în comă. Când am deschis ochii, primul lucru pe care l-am văzut a fost faţa tatălui meu, „Mayumi! Mayumi!”, îmi striga neîntrerupt numele.

„Tată, să ştii că m-am căsătorit”, se pare că i-am spus zâmbind. Şi apoi am căzut din nou în comă.

Nici tata, nici medicii, nici asistentele, nimeni n-a crezut ce spusesem.

Din cauza şocului provocat de lovitură, nu mai distingeam între vis şi realitate. Cum mi s-a repetat asta încontinuu, nici eu n-am mai ştiut care era realitatea. La un moment dat am observat că folia „în loc de inel” de pe degetul meu nu mai era acolo. Pentru că voiam cu orice preţ să mă conving cu ochii mei, imediat după ce am fost externată m-am dus la locul accidentului. Acesta se afla pe o stradă comercială acoperită, cam la doi kilometri de casa mea. În ziua în care fusesem alungată din casă mi se păruse că ajunsesem singură foarte departe, dar în realitate nu făcusem decât să rătăcesc prin oraş.

Am parcurs pe jos, în cârje, cei cinci sute de metri cât avea strada.

73

Cam la zece metri de la intrare, era o măcelărie. În faţă vindeau bucăţi de carne pane, aşa că am cumpărat una şi am gustat-o. De la prima înghiţitură, am fost sigură. Deşi temperatura şi textura erau diferite, gustul era acelaşi cu ceea ce mâncasem atunci din punga neagră de plastic.

În dreapta măcelăriei era un aprozar, iar în stânga, o farmacie. Pe lângă

farmacie se deschidea o alee foarte îngustă, doar cât să poată trece un om.

Ferindu-mă de resturi şi gunoaie, am mers pe ea până la capăt şi am ieşit într-o străduţă semnalizată cu un indicator pe care scria „Accesul automobilelor interzis”. De partea cealaltă a străzii se înşiruiau mai multe case asemănătoare.

Una lângă alta, cu acoperişuri de aceeaşi culoare, cu ferestre având aceeaşi formă, cu pereţi vopsiţi la fel, fiecare dintre ele avea o poartă de metal. Am sunat la fiecare în parte, întrebând la interfon dacă Jack locuia acolo.

„Nu locuieşte aici”, „Nu aici”, „Nu cumva aţi greşit?” – de la toate casele primeam acelaşi răspuns. Iar când auzeam o voce de femeie cu un timbru gros, nemaiputându-mă abţine, întrebam fără să mă gândesc:

— Sunteţi mama?

— Cine sunteţi dumneavoastră?

— Happy.

— Chem poliţia imediat!

Un asemenea schimb de replici s-a repetat de mai multe ori.

Până la urmă, nu m-am mai putut reîntâlni cu Jack.