— Da.
Takuya a zâmbit vesel.
Oare cea din spate era mama lui? Takuya a făcut o uşoară plecăciune în faţa lui Nami, apoi, împreună cu femeia de vârstă mijlocie care părea foarte amabilă, s-au pierdut pe drumul spre festival.
Toată forfota de mai devreme din faţa tarabei bărbatului se transformase într-o linişte mormântală. Din cauza lui Nami, nici un client nu se mai apropia. Cu o înjurătură, plin de nervi, bărbatul i-a aruncat lui Nami, care încă mai sângera, o privire furioasă. Slobozind un oftat adânc, s-a aplecat cu greutate şi, opintindu-se, a apucat-o de picioare. A târât-o aşa până la tufişurile din spatele toaletei publice şi a rostogolit-o dincolo de 60
băncile puse una peste alta, mai în spate, într-un loc unde iarba nu era deloc îngrijită. Acolo a rupt nişte buruieni şi le-a aruncat peste burta lui Nami, apoi a intrat la toaletă, şi-a făcut nevoile, şi după aceea a plecat şi nu s-a mai întors.
După o vreme, vocea lui plină de energie s-a auzit din nou de la locul festivalului.
— Poftiţi! Haideţi! Aşezaţi-vă la rând aici!
Privind cerul fără stele al nopţii întunecate, Nami asculta. Pe lângă
vocea lui, de la festival răzbăteau până la ea tot felul de alte sunete. Fâşâitul pungilor cu vată de zahăr, foşnetul foliei de plastic în care erau învelite merele trase în zahăr ars, pocnetul beţişoarelor de lemn de unică folosinţă
când erau desfăcute, plescăitul apei când săreau peştişorii, sunetul spumei, sunetul inimii.
Nami nu murea.
În scurt timp, festivalul s-a terminat, şi nu s-a mai auzit decât bâzâitul insectelor, dar ea nu murea.
„Oare când avea să moară?”, i-a trecut prin gând.
Nu se vedeau nici luna, nici stelele.
Noaptea, a plouat un pic.
Era o dimineaţă alburie şi rece.
În ceruri, toţi cei care muriseră înainte o aşteptau pe Nami să vină din clipă în clipă. Mai repede, Nana! Mai repede!
Şi când Nami a ajuns în sfârşit acolo, s-au repezit toţi la ea, luând-o strâns în braţe.
— S-a terminat!
— Ai dat totul!
AMINTIREA UNEI SERI
Timp de cincisprezece ani după terminarea şcolii, eu am fost şomeră.
Ce făceam în fiecare zi? Întinsă pe tatami, mă uitam la televizor sau mâncam dulciuri. În fiecare zi, tatăl meu mă trimitea la muncă şi-mi spunea că, dacă
nu muncesc, să plec de-acasă. Pe atunci, n-aveam chef nici să muncesc, nici să plec de-acasă. Voiam ca până mor să zac întinsă pe tatami.
Aşa am fost de mică. Dacă s-ar fi putut, aş fi vrut să nu merg la şcoală
deloc, ci doar să pierd vremea prin casă. Dar tata nu m-a lăsat. De aceea, cât 61
a durat şcoala obligatorie, am ieşit cu forţa din casă. De afară nu prea am amintiri plăcute.
Cum de dimineaţă până seara stăteam doar întinsă pe tatami, încet-încet, mersul a început să devină o problemă. Pe atunci, încercam să-mi petrec timpul stând pe burtă, pe cât posibil fără să mă ridic.
Aveam aceeaşi poziţie, indiferent dacă eram trează sau dacă dormeam.
Din când în când, mă târam până la toaletă. Televizorul, şerveţelele, telecomanda, volumele de manga – toate lucrurile necesare vieţii de zi cu zi erau aşezate pe tatami. Când mi se făcea foame, mâncam vreun biscuit ce se rostogolise până undeva unde ajungeam cu mâna. Dacă nu găseam biscuiţi, mâncam din mâncarea pisicii. Câteodată foloseam şi toaleta pisicii. Mă
certam des cu pisica.
Într-o seară, când mă uitam ca de obicei la televizor stând întinsă pe jos, tata şi-a început predica. „Iar începe”, m-am gândit şi l-am ignorat.
Predica a durat mult. La un moment dat am vrut să merg la toaletă, aşa că m-am târât pe podea şi am folosit litiera pisicii. Când m-am întors, tata a început să mă pocnească în cap cu un ziar făcut sul. Am început să fug prin cameră. Pe tatami, eu eram mai agilă. Pe tata, care urca adesea pe Muntele Fuji în tinereţe, începuseră să-l supere nişte dureri de şale odată cu trecerea anilor. De câte ori încerca să mă prindă, scotea câte un icnet de durere.
Reuşind să mă strecor printre picioarele lui, am ieşit pe hol.
— Pleacă! a urlat tata în urma mea. Să nu te mai întorci niciodată!
Uşa nu era încuiată, iar eu am fugit afară aşa cum eram.
Ieşisem în mare grabă, dar aerul de afară, cu care nu mă mai întâlnisem de multă vreme, era surprinzător de proaspăt. Fierbinţeala asfaltului, pe care o simţeam în palme, s-a domolit încetul cu încetul, iar razele blânde ale soarelui luceau uniform pe spatele meu. Trebuie să fi fost sfârşitul lunii mai. M-am târât cu îndârjire pe drumul ce se întindea drept în faţa ochilor mei. Nu ştiam nici eu încotro mă îndreptam. Mă gândeam că, în timpul acesta, furia tatălui meu avea să se potolească. Când am obosit, m-am tras la marginea drumului şi am dormit un pic, apoi, după ce mi-am revenit, am pornit-o iar din loc.
Pe la a patra pauză, mi-am dat seama că mă rătăcisem. Mi se părea că
parcursesem o distanţă destul de mare, dar nu mai aveam habar din ce direcţie venisem. Era evident că se auzeau din ce în ce mai multe sunete de paşi decât atunci când ieşisem din casă. Deşi nu puteam judeca situaţia de la nivelul la care mă aflam, aveam senzaţia că mă apropiam fie de o gară, fie de o arteră comercială – undeva unde se adună multă lume. Pe nesimţite, se făcuse întuneric, iar stomacul meu începuse să scoată tot felul de sunete.
62
