Am dat cu ochii de nişte floricele de porumb căzute pe jos, aşa că am luat una şi am băgat-o în gură. Pentru că mă obişnuisem cu mâncarea pisicii de acasă, gustul sărat al floricelelor mi s-a părut foarte intens şi bun.
Uitându-mă în jur, am văzut că erau mai multe, împrăştiate peste tot. Încă
una. Şi încă una. Trecătorii nu-mi dădeau nici o atenţie, iar eu mâncam floricelele una după alta. Erau deja câteva ore de când plecasem de acasă, iar în tot acest timp oamenii fie mă evitaseră, fie păşiseră peste mine şi trecuseră mai departe. Lumea de afară era totuşi mai sigură decât îmi imaginasem eu. O singură dată am fost călcată, dar mi s-au cerut atâtea scuze, încât până la urmă parcă am început să mă simt eu prost. Oricum ai fi privit lucrurile, de vină eram de fapt eu, care stăteam întinsă pe marginea străzii.
Am terminat de mâncat floricelele şi, chiar când mă uitam în jur să văd dacă nu mai cade ceva, a început să plouă.
În timp ce eu rătăceam în căutarea unui adăpost, aversele deveneau din ce în ce mai puternice. Când în sfârşit am găsit un petic uscat, afară deja se înnoptase.
Locul pe care-l găsisem era o stradă comercială acoperită. Părea să fi trecut deja de ora închiderii, căci pe ambele părţi se înşirau storuri gri lăsate până jos, iar în faţa lor erau puse cutii de carton şi saci de gunoi.
Floricelele pe care le mâncasem se digeraseră deja, aşa că acum stomacul meu era iarăşi gol. Înaintam uitându-mă în toate părţile după ceva de mâncare, când privirile mi s-au oprit pe o mică pungă neagră de plastic, aruncată stingher într-un colţ. Când m-am apropiat, nările mi s-au umplut de un miros plăcut de ulei. Am desfăcut şnurul cu care era legată şi m-am uitat înăuntru. Era plină cu nişte bucăţi de pane.
Am luat unul cu degetele, iar gustul de cartof dulce mi s-a răspândit în toată gura. Amestecul de carne tocată mărunt şi ulei mi-a şters dintr-odată
toată oboseala. Fără să mă uit nici în stânga, nici în dreapta, îmi umpleam gura cu mâncare. După ce am mâncat, am râgâit tare, şi atunci s-a întâmplat.
Am simţit prezenţa unei vietăţi.
În spatele meu era ceva. Cu siguranţă. Să fi fost o pisică? Nu, era ceva mai mare. Oare un câine? Sau un porc mistreţ? Nu ştiam ce, dar am simţit cum mă împungea în ceafă cu privirea. M-am întors cu teamă. De uimire, aproape că mi-a stat inima. Era un om.
Fiinţa aceea era un bărbat. Avea părul lung şi o barbă care-i acoperea jumătate de faţă. Ce mă uluia era că stătea acolo, având aceeaşi poziţie ca şi mine.
63
Era întins pe burtă. Şi se uita fix la mine. De parcă am fi fost paralizaţi, preţ de câteva clipe nici unul nu şi-a putut dezlipi privirile de pe faţa celuilalt.
Primul care s-a mişcat a fost el. Din stradă, s-a apropiat târându-se. Ca să ajung faţă în faţă cu el, mi-am schimbat poziţia.
Cu cât înainta el spre mine, cu atât înaintam şi eu spre el. Distanţa dintre feţele noastre se micşora încetul cu încetul. Doi metri, un metru, zece centimetri, cinci centimetri, un centimetru. Barba lui mi-a atins uşor nasul.
În clipa aceea, o lumină puternică a strălucit peste feţele noastre.
— Pericol! a strigat el.
Ca un huruit venit parcă din adâncurile pământului, un zgomot ca de motor se apropia de noi. Bărbatul m-a prins de mână şi ne-am tras la marginea străzii.
Fusese un camion. Am aşteptat să se îndepărteze zgomotul roţilor, şi apoi el a vorbit:
— . .e maşina de gunoi. În fiecare seară vine pe la ora asta.
— M-am speriat. .
Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul.
— Încă puţin şi se întoarce. Nu suntem în siguranţă aici.
Schimbându-şi şi el postura, bărbatul a intrat pe o alee dintre două
magazine. L-am urmat.
Poate fiindcă ştia bine drumul, înainta fără probleme chiar şi prin întuneric. La un moment dat, am dat cu capul de ceva tare, pe urmă mi s-a prins piciorul în ceva ca un sac de plastic, aşa că a fost un chin să înaintez chiar şi pe o distanţă scurtă. Bărbatul m-a aşteptat răbdător la capătul aleii.
Când în sfârşit am apărut, m-a întrebat dacă totul era în regulă. Am dat din cap.
— Da, oarecum.
— De aici, suntem în siguranţă. Pe strada aceasta nu au voie maşinile, mi-a spus el şi ne-am întins unul lângă altul.
Între timp, ploaia se oprise.
— Unde mergi? l-am întrebat.
— Acasă la mine, mi-a răspuns.
Nu după mult timp, s-a oprit în faţa unui fel de gard.
— Aici e.
Era o poartă. A împins-o cu fruntea şi a intrat. Când a deschis-o, s-a auzit un scârţâit.
64
După poartă, era o uşă. Bărbatul a bătut de trei ori. Imediat, în hol s-a aprins o lumină. După câteva clipe, uşa s-a deschis încet. Peste umărul bărbatului, am zărit nişte şosete albe.
— E mama, mi-a spus el.
M-am fâstâcit puţin în faţa acestei situaţii, dar am salutat politicos.
