Jack a acceptat fără tragere de inimă să sufle în fiolă – aproape, dar, din fericire, nu peste limită – și i-a dat o mostră de urină, protestând tot timpul că

era supravegheat. După ce a încheiat formalitățile, Olivia l-a trimis la baie să se spele pe dinți, după care s-a dus în bucătărie, și-a scos mănușile de latex și le-a aruncat în găleata de gunoi. Unde, cuibărite în plasticul negru lipicios, erau opt doze goale de Diamond White. A apucat sacul, l-a scos din găleată și s-a dus spre ușa din spate, îngrozită de slăbiciunea și prostia lui Jack. Ținuse de zeci de ori discursul, reamintindu-le celor aflați în grija ei responsabilitățile pe care le aveau, dar oare chiar fusese înțeleasă vreodată? Pricepuseră cât de precară era poziția lor? Apreciaseră ocazia extraordinară care li se dăduse? Oricât de improbabil, acestor infractori li se puseseră pe tavă mântuirea, fericirea, speranța, și totuși Jack, ca mulți alții înaintea lui, părea hotărât să-și saboteze calea de salvare, să

arunce la gunoi ultima lui șansă. Era pe cât de deprimant, pe atât de previzibil.

Olivia a smucit ușa din spate și s-a dus spre tomberoane într-o dispoziție neagră.

Uneori era convinsă că oamenii ăștia chiar voiau să fie uciși.

42.

— Nu-i o priveliște prea frumoasă, nu?

Chandra Dabral s-a întors dinspre cadavru și a văzut apropiindu-se un bărbat într-un costum șleampăt. I-a întins o mână transpirată și s-a prezentat:

— Bill Jones. Sunt ofițerul superior la locul faptei.

Și-a umflat pieptul în timp ce rostea cuvintele, mulțumit că a nimerit o crimă

așa de vizibilă.

— În mod normal, n-aș lăsa alt polițist să-mi pună piciorul la locul crimei…

Chandra a remarcat cum a folosit „să-mi”, dar n-a reacționat.

— … dar superiorii mi-au spus că ai un interes legat de crima asta, așa că iată…

Primirea n-ar fi putut fi mai mitocănească. Poate că n-o plăcea fiindcă

avansase rapid în ierarhie. Poate că-i displăcea fiindcă era femeie sau asiatică, sau ambele. Oricum, nu-i păsa, singura preocupare era evoluția șocantă a anchetei ei.

— Cine l-a găsit? a întrebat ea, trecând la subiect.

— Consilierul lui de probațiune, Isaac Green, a răspuns Jones, pufnind zgomotos. N-ai decât să vorbești cu el după ce termină declarația oficială, dar practic a venit azi-dimineață devreme să-l verifice și l-a găsit așa.

Chandra s-a pregătit și s-a întors din nou spre cadavru. Dezbrăcat și profanat, trupul bărbatului în vârstă de 35 de ani zăcea într-un cerc mare de sânge închegat. Ochiul drept îi fusese distrus cu o lovitură sălbatică, obrazul drept era o orgie de vânătăi și sânge împroșcat, în timp ce gâtul era despicat, iar fâșia de piele care atârna dădea la iveală traheea tăiată.

— Numele lui adevărat era Andrew Baynes, deși a locuit aici ca Russell Morgan în ultimii 18 ani. Presupun că-i adevărat că răzbunarea e mai dulce dacă aștepți o vreme.

— În locul tău, aș menține la minimum nivelul speculațiilor de genul ăsta, a replicat tăios Chandra. Deocamdată, nu există nicio legătură concretă între acest atac și ce s-a întâmplat în Bolton.

— Dar e o oarecare coincidență, nu? a rânjit Jones cu aer de cunoscător.

Ținând cont de trecutul tipului. Ucigașul canibal…

I s-a umplut gura când a pronunțat cuvintele, bucurându-se de momentul dramatic. Chandra era tentată să-l ia la trei păzește – ideea că ai putea găsi ceva care să-ți facă plăcere în această crimă brutală era obscenă –, însă și-a ținut gura.

Jones se ambala pe subiect, povestind fărădelegile lui Baynes, dar Chandra n-avea nevoie să-i aducă aminte. Uciderea lui Alice Rose, care n-avea decât 14 ani, fusese știre la nivel național. În vârstă de 15 ani, adolescentul dependent de droguri și obsedat de ocultism o ademenise pe fata pe care și-o dorea ca iubită

într-o pădure izolată din Bedfordshire, unde-i tăiase beregata, apoi o înjunghiase de 43 de ori, după care-i băuse sângele și încercase s-o mănânce. Ca și în cazul lui Kyle Peters, eliberarea ulterioară a lui Andrew Baynes provocase o revoltă

mediatică, însă de-a lungul anilor cazul lui dispăruse ușor-ușor din conștiința publicului. Totuși, acum avea să se întindă iar pe prima pagină a ziarelor, legat clar de crima recentă din Bolton. Făptașii au fost fără îndoială alții, probabil fără

nicio legătură între ei, însă calea fusese aceeași. Cumva, din motive necunoscute, acești foști infractori erau demascați și trădați ca să fie uciși. Concluzia, orice-ar fi spus Chandra, era inevitabilă, ceea ce însemna că viața ei și a echipei sale tocmai devenise mult mai dificilă.

— Mda, o să fie o bombă, a adăugat Jones, oglindindu-i gândurile. Genul care apare o dată la zece ani, așa că ar trebui să mă apuc de treabă. Pentru claritatea situației, ar fi mai bine dacă implicarea ta ar rămâne discretă. Nu vrem să creăm confuzie în rândul opiniei publice când avem de-a face cu o anchetă majoră de crimă, așa că poate ai putea să ieși pe ușa din spate când termini.

Jones se îndrepta deja spre ușă, probabil pregătindu-se pentru prima apariție în media, dar Chandra l-a lăsat să plece fără niciun comentariu, atentă doar la cadavru. Nu-l crezuse pe sergentul Buckland când o sunase de dimineață ca să-i dea vestea despre uciderea lui Andrew Baynes, nu putuse să înțeleagă viteza cu care se desfășurau evenimentele, însă acum nu mai putea să nege ce se petrecea.

Ceea ce păruse inițial un incident izolat de demascare și răzbunare în Bolton devenea rapid o criză națională, o conspirație care amenința credibilitatea întregului sistem penal, fără a mai vorbi de menținerea legii și ordinii în sine.

Cauza de bază a acestor breșe de securitate catastrofale rămânea necunoscută, însă atacurile propriu-zise aveau evident motivații personale, un act de răzbunare dezlănțuit și țintit. Ucigașul lui Baynes petrecuse în mod evident mult timp alături de cadavru, provocând nenumărate răni de cuțit în torsul lui distrus, într-un atac susținut și hotărât. Pentru Chandra, mesajul transmis era limpede.

Andrew Baynes plătise în cele din urmă pentru trecutul lui.

43.

Emily mergea cu pași mari pe stradă, într-o dispoziție tot mai bună. Încă se bucura de senzația luminoasă a serii minunate petrecute cu Sam, copleșită de recunoștință pentru norocul ei. Ultimele câteva zile fuseseră tulburătoare și neliniștitoare, însă acum viața părea să fi revenit pe făgașul bun. Amintirea vizitei la Bridgend începea să se șteargă, în cazul tragic de la Bolton nu mai apăruse nimic și, cel mai important, ea și Sam se împăcaseră. Ce prostească părea cearta lor acum, ce stângace încercările ei de a-l îndepărta de identitatea și sexualitatea lui! Poate că ea fusese un copil cu probleme, fără limite, moralitate sau vreo idee de valoare personală, însă băiatul ei nu era așa. Când îl privise dimineață plecând spre școală, vorbind și glumind cu prietenii lui, Emily simțise un adevărat val de mândrie și speranță.

Totuși, viața îi permitea rareori să se răsfețe cu astfel de momente de fericire.

Își găsise întotdeauna de lucru, preluând responsabilități suplimentare și roluri de conducere la firma modestă de contabilitate unde fusese angajată în ultimii zece ani, asigurându-se că nu pierde nicio secundă, că are întotdeauna o

contribuție, ajutând compania într-o grămadă de moduri imperceptibile. Nu fusese niciodată plătită îndeajuns pentru sârguința și dedicarea ei, dar asta n-o deranjase niciodată – se bucura să dea înapoi, să-i ajute pe alții, să se aleagă cu o satisfacție reală doar pentru că se asigura că biroul funcționează fără piedici și eficient, zi după zi.

Totuși, respectarea programului rămânea o provocare pentru ea, astfel încât se trezi din nou grăbindu-se pe stradă. Regreta acum că parcase mașina așa departe de casă; de obicei, ajungea direct de la ușa din față pe scaunul șoferului.

Însă azi trebuia aproape să alerge pe trotuarul îngust, încărcată ca de obicei cu genți de dosare. Încinsă, transpirată, refuza totuși să lase asta să-i strice dispoziția, conștientă că astfel de probleme meschine trebuie luate în râs, apreciate ca momente ale unei vieți normale și fericite.

Mergând mai departe, a jonglat cu diversele genți, cu un oarecare succes, una dintre ele alunecându-i de pe umăr și lăsând să cadă pe trotuar un snop de dosare. Oftând, s-a aplecat să le ridice înainte să plece. Însă atunci a observat ceva. O mașină care a încetinit, apoi a accelerat din nou, aparent sincronizată cu mișcările ei. Întâi a auzit-o, motorul reducând turația, apoi mărind-o, apoi a zărit cu coada ochiului o formă întunecată care-i oglindea înaintarea. A intrat brusc în alertă maximă, însă și-a impus să nu fie paranoică și-a mărit pasul, luând-o ușor la fugă, nerăbdătoare să ajungă la mașină. Prin fața ei a trecut o dubă de la Morrison, iar Emily a profitat, străduindu-se să vadă în parbrizul ei reflexia mașinii care o urmărea. După ce dubița a trecut, a văzut vehiculul din urma ei și i-a stat inima. Era un sedan Audi cenușiu-închis.

A mărit din nou pasul, era la mai puțin de 30 de metri de mașină. Audi-ul a rămas în urmă, aproape, ținând pasul cu ea. A riscat o privire peste umăr și a văzut numărul cu OV23, apoi s-a întors rapid. Trebuie să fie aceeași mașină, coincidența era prea mare ca să n-o ia în seamă. Dar ce-ar trebui să facă? Să

alerge la mașină și să plece în viteză? Să-și sune consilierul de probațiune? Nu, părea ceva prea alarmist, extrem de-a dreptul, când era foarte posibil să

greșească ea, după ce evenimentele recente îi tulburaseră echilibrul. Și atunci?

Când a ajuns la mașină, a dus mâna la breloc, pregătită să dispară, să se ascundă

de urmăritorul misterios. Însă când deschidea ușa șoferului, ceva a făcut-o să se oprească. Era o nebunie să fugă de un șofer-fantomă, fără să aibă habar cine era la volan, ce voia sau dacă avea vreo idee cine e ea cu adevărat. Din senin, Emily a simțit cum o cuprinde sfidarea, furia. Nu-și petrecuse două decenii reclădindu-și viața doar ca să fugă înspăimântată acum. Nu, era mai bine să-și înfrunte temerile, să dea ochii cu această prezență bizară, decât să-și petreacă restul zilei făcând tot felul de scenarii înspăimântătoare. Și-a aruncat sacoșele pe locul

pasagerului, apoi s-a întors brusc și a pornit spre carosabil, îndreptându-se direct către sedanul cu motorul la ralanti.

Șoferul a reacționat imediat, încetinind și oprind, deși pe drum nu era deloc trafic. Bănuitoare, Emily s-a apropiat, ajungând la mai puțin de 15 metri de mașină. Tot nu putea vedea nimic prin parbriz, din cauza strălucirii soarelui, așa că a mers cu pas grăbit pe lângă mașinile parcate, nerăbdătoare să arunce o privire prin geamul șoferului. Se apropia de pradă, la zece metri, acum la cinci…

Mașina a făcut un salt neașteptat înainte și a trecut în trombă pe lângă ea, aruncând-o într-un vehicul parcat. Șocată, și-a întins gâtul ca să vadă prin geam, hotărâtă să-l demaște pe urmăritor.

Și acum l-a văzut. A fost doar o străfulgerare, cel mult o fracțiune de secundă, dar imaginea i-a înghețat sângele în vine, recunoașterea fiind instantanee și înfiorătoare.