Era un chip pe care nu-l mai văzuse în realitate de aproape 30 de ani. Fratele ei mai mare, Robert.

44.

L-a observat atent pe tânărul care se apropia de casă. Mike stătea în mașină

de la ora 9, răsfoind un exemplar din Daily Mail, în timp ce urmărea venirile și plecările de la Meadow Lane numărul 24. Vremea-i trecuse mai ușor cu ziarul, exclusivitatea de azi ocupându-se de Jeremy Firth, directorul foarte criticat al Serviciului de Probațiune, care fusese fotografiat aseară mergând clătinat pe o stradă din apropiere de Parcul St James, beat și nesigur pe picioare după

petrecerea de Crăciun de la serviciu. Mike era prea amărât ca să se enerveze din cauza asta, articolul mai degrabă confirma tot ce credea el despre Serviciul de Probațiune, și trecuse rapid la subiectele mai frivole. Măcar îi ținuse mintea activă

în timp ce urmărea cine vine și cine pleacă pe strada liniștită de suburbie, ridicând din când în când privirile din ziar, când sesiza vreo activitate.

Poștașul apăruse la 9:30, sunase și bătuse la ușă fără succes, după care plecase mai departe, punând nemulțumit la loc în geantă un pachet voluminos. După 40

de minute, venise un curier, strecurându-se cu un Movano jerpelit peste bordură, și se dusese în fugă la ușă. Au urmat 30 de secunde de sunat la ușă, după care a renunțat și el și a făcut o poză a coletului înainte să-l arunce în spatele tomberoanelor. Acum se îndrepta înapoi spre mașină, cu mintea deja la următoarea livrare. Însă atenția lui Mike era îndreptată asupra casei înșiruite – o casă unde era convins acum că nu se află nimeni.

A așteptat până când curierul a plecat în viteză, apoi s-a uitat în lungul străzii.

Aglomerația de dimineață se terminase, părinții și muncitorii plecând deja pentru restul zilei, astfel că drumul era pustiu. Mike a întins mâna spre bancheta din spate, a luat o geantă și era pe punctul să deschidă ușa, când telefonul de pe bord a vibrat puternic, făcându-l să tresară. S-a oprit, s-a uitat la numele celui care-l apela și i-a stat inima. Simon, din nou. Șeful lui îi lăsase deja un mesaj tăios, întrebând când avea de gând să apară; de data asta, Mike își imagina că o să fie considerabil mai puțin politicos. L-a lăsat să sune. Trebuia să inventeze o scuză la momentul potrivit – o vizită la urgențe, o rudă bolnavă –, dar de asta avea să se ocupe mai târziu. Acum avea o treabă de făcut.

A coborât din mașină și a traversat în grabă strada, încetinind abia când a intrat în curtea din față a lui Courtney Turner, după care a cotit brusc la dreapta, ca să

se ghemuiască pe aleea laterală. Poarta de metal care blocase cândva accesul era ruginită și părăginită, legănându-se în balamalele stricate, iar Mike a trecut de ea și a dispărut din vedere. Purta o haină cumpărată de la un magazin de caritate și o șapcă de baseball trasă pe față, dar tot nu voia să zăbovească.

A străbătut în grabă aleea, rămânând aplecat și căutând potențiale puncte de intrare. Nu exista nicio ușă laterală, ceea ce era dezamăgitor, dar la jumătatea zidului a găsit un geam jivrat, care probabil ascundea o toaletă sau o baie de la parter. S-a oprit lângă el și și-a trecut mâna înmănușată de-a lungul ramei galbene uzate. Fără îndoială că geamul dublu fusese cândva ultimul strigăt în materie, lăudat pentru durabilitate și securitate, însă acum era vechi și neglijat, izolația de cauciuc era mâncată, iar balamalele de plastic erau lărgite. Mike a zâmbit, a deschis fără zgomot fermoarul genții și a scos un ciocan și o daltă. A strecurat lama pe sub izolație, chiar dedesubtul mecanismului de închidere, a potrivit ciocanul și a lovit cu putere, iar dalta a alunecat fără probleme în față. Mike a zâmbit din nou – zece ani ca montator de geamuri își lăsaseră amprenta. Încă

putea să instaleze sau să deschidă geamuri și în somn. A strecurat ciocanul în buzunar și a început să împingă și să tragă dalta, o dată, de două ori, de trei ori.

Când a tras a treia oară, a forțat un pic mai mult, iar încuietoarea a făcut supusă

clic și fereastra s-a întredeschis. S-a prins de margine și a tras cu putere, iar fereastra îmbătrânită a gemut ușor când s-a deschis larg. Era clar că nu mai fusese folosită de mulți ani, ceea ce-i convenea de minune. Odată intrat, putea s-o închidă bine, să îndese la loc mecanismul de închidere și să se asigure că arată ca și cum n-ar fi fost deschisă. Dacă era isteț, dacă era atent, n-o să știe nimeni că a fost vreodată în casa asta.

S-a prins de ramă, a pus un picior pe o priză de exterior și s-a împins. Întâi a lăsat jos un picior, apoi și pe celălalt și, în câteva secunde, cobora fără zgomot

într-un duș înghesuit aflat la parterul casei. S-a oprit imediat și a ascultat atent, să prindă orice semn de viață, simțind pentru prima dată o ușoară nervozitate.

Se gândise mult și intens dacă să vină, dar ce altă variantă avea? Acum, când știa că Turner stă aici, nu se mai punea problema să stea deoparte, să se poarte ca de obicei. Și deși capul îi zvâcnea și stomacul i se întorcea pe dos, și-a strecurat sculele înapoi în geantă și a întredeschis ușa băii, după care a tras aer în piept și a dispărut în casă.

45.

— Îmi pare rău.

Olivia a ridicat privirea din găleata de gunoi de la bucătărie și l-a văzut pe Jack, spăsit, în pragul ușii. După ce a terminat de pus sacul nou, s-a îndreptat.

— Putem să discutăm mai târziu. Te așteaptă taxiul, deci…

I-a făcut semn să plece, însă Jack tot ezita.

— N-am vrut să încalc regulile, în niciun caz din prima zi. Dar mă simțeam nasol rău, știi tu. E și locul ăsta, e așa de tăcut, de mort… Mă apasă.

— Știu și m-am tot gândit. Hai să văd dacă pot găsi ceva care să te țină la adăpost de necazuri. Sunt câteva console de jocuri la mâna a doua pe la diferite case. Dacă reușesc să-ți fac rost de una de-asta, e destul?

Dacă se aștepta la încântare sau entuziasm, a fost profund dezamăgită. Jack abia dacă a reacționat, cu privirea tot în pământ.

— Uite ce-i, chiar cred că ar trebui să discutăm mai târziu. Riști să întârzii la…

— Vreau să-l văd pe Danny.

— Poftim?

Olivia nu era sigură că l-a auzit bine.

— Vreau să-l văd pe frățiorul meu.

— Exclus.

— De ce? E Crăciunul, nu? Și el e familia mea…

— Faci mișto, Jack? Abia ai ajuns aici, abia ai început să faci primii pași timizi în noua viață – de ce-ai vrea să riști totul luând legătura cu familia ta?

— Pentru că ei sunt tot ce am.

Vorbise cu o hotărâre care o luase prin surprindere pe Olivia. Știa că Danny era singurul membru al familiei despre care Jack spusese vreodată o vorbă bună, dar chiar și așa, această etalare de sentimente o prinsese pe picior greșit.

— Și mi-e dor de ei, a adăugat Jack cu sinceritate. Tu ai familie, nu? Trebuie să

știi prin ce trec.

Olivia a evitat invitația de a împărtăși informații personale, răspunzând:

— Uite ce-i, înțeleg ce greu e, mai ales în perioada asta a anului, însă familia ta… în fine, aparține de vechiul tău eu, nu? Dacă-i vezi din nou, dacă deschizi cutia Pandorei, mă rog, nu poate decât să te necăjească și ar putea, în condiții nefericite, să te pună în pericol.

— Nu zic să mă întorc în Southend. Nu-s așa prost. Putem să ne vedem undeva în Londra, am fi destul de în siguranță acolo.

— Dar de ce, Jack? De ce vrei să-l vezi pe Danny?

— Pentru că-l iubesc. Pentru că e frățiorul meu mai mic. Ceilalți… mă rog, știi tu cum erau, dar Danny a avut întotdeauna grijă de mine, eram tovarăși. El ar veni să mă vadă, știu sigur.

— Dar ce-ai obține dacă te-ai întâlni cu el?

— M-ar ajuta să mă simt un pic mai puțin singur. Ca și cum ar exista un om în tot universul care nu crede că-s un rahat…

Olivia n-a zis nimic, șocată de înflăcărarea lui. Era furie, dar era și o vulnerabilitate autentică. Era o combinație pe care era greu să n-o iei în seamă.

— Îmi spui că trebuie să fac cumva să meargă treaba asta, a continuat el, că

asta-i cea mai bună șansă a mea, dar eu nu pot. În niciun caz singur. Oamenii de-acolo…

A făcut un semn spre fereastră, arătând spre lumea crudă de-afară.