Încă un zâmbet scurt, fugar. Îi plăcea, dar era o priveliște care-l făcea praf, pentru că zâmbetul lui Rachel era copia fidelă a zâmbetului larg al Jessicăi.
— Ești bine, tată?
— Mai bine ca niciodată.
O spusese cu toată convingerea pe care reușise s-o adune, însă în realitate se simțea îngrozitor. Excursia la Colchester îl marcase; râsul lui Courtney, zâmbetul, până și mirosul ei păreau să se fi lipit de el. Nu se putea gândi decât la ea și totuși, cumva, se silise să se concentreze. Și așa timpul lui cu Rachel era limitat, nu îndrăznea s-o dea în bară cu vizita asta, care era ceva așa de rar.
— Dar hai să-ți spun ceva – mor de foame. Îi dăm bice?
Fata nu avea nevoie de altă invitație, pentru că atmosfera era încordată și apăsătoare între ei trei. Nu după mult timp, erau doar ei doi, ținându-se de mână
pe stradă. Mike făcea conversație ușoară, comentând unele dintre cele mai absurde decoruri luminoase din camerele din fată ale caselor. Atmosfera s-a relaxat încet-încet, Rachel s-a mai dezghețat, iar el a fost ușurat când a văzut Mac’s AII Night Diner. Era unul dintre preferatele lui Rachel și se bucura întotdeauna de vizitele lor aici.
Odată instalați în siguranță în separeul lor, au atacat meniurile. După câteva minute, fuseseră comandați burgeri, fuseseră hotărâte garniturile și amândoi aveau câte un milkshake mare cu căpșuni în față.
— Și cum e la școală? Cum sunt repetițiile pentru spectacolul de Crăciun?
— Toate bune. Am primit un rol decent anul ăsta, ceea ce înseamnă că am o grămadă de replici de învățat.
— O să te descurci foarte bine. Întotdeauna te descurci.
— Vii și tu, nu? a întrebat ea, dintr-odată nesigură.
— Sigur că da, puștoaico. N-aș rata așa ceva.
Chiar avea de gând, deși, în realitate, întotdeauna i se păruseră greu de îndurat evenimentele astea. Nu suporta privirile nesfârșite de compasiune, nici să vadă
cupluri fericite cu progeniturile lor sănătoase și iubitoare. Toată povestea îl făcea să se simtă în conflict cu Crăciunul, chiar cu viața.
— Despre ce-i vorba anul ăsta?
— Păi, e povestea Nativității, dar desfășurată într-o tabără de refugiați din Calais.
— Diferit.
— De fapt, e în regulă. Are muzică, un pic de dans. Și eu am duetul ăsta cu Charlie. Am repetat de o grămadă de ori, dar mișcările sunt, gen, complicate și trebuie să facem totul în timp ce cântăm și ne jucăm rolurile. O să fie o minune dacă reușim cum trebuie. Evident, toată lumea se uită și e mult mai rău…
Rachel era pe val, trăncănind veselă despre greutățile vieții de adolescent.
Mike a lăsat-o să vorbească, pierzându-se în însuflețirea și entuziasmul ei, fericit că ea era fericită. Îi plăcea energia, simpla cantitate de evenimente și informații despre care era capabilă să flecărească. În viața lui se întâmplau atât de puține, că era o plăcere să asculte pe cineva a cărui viață părea să fie un vârtej nesfârșit de suișuri și coborâșuri, triumfuri și dezastre. Îi plăcea s-o privească în timp ce vorbea, chiar dacă uneori abia înțelegea cuvintele, dar se bucura de mișcările rapide ale gurii ei, de sclipirea din ochi, de gropițele care apăreau când zâmbea sau râdea. Acum o sorbea din priviri în timp ce cuvintele zburau spre el, se uita atent la ea, pierzându-se în entuziasmul ei. Lumea exterioară, chelnerițele și clienții păreau să se estompeze, toată atenția fiindu-i îndreptată spre fiica lui. Însă
în timp ce Rachel continua să-și povestească aventurile, s-a întâmplat ceva ciudat.
Fața ei a început să se schimbe, încet la început, apoi tot mai rapid, iar trăsăturile Jessicăi le-au înlocuit pe cele ale surorii ei. Mike a clipit, încercând să se opună
transformării, însă n-o putea opri.
— Și ea crede că ar trebui să cer un solo, dar, sincer, n-aș avea tupeu…
Mike și-a mutat privirea și-a strâns pleoapele ca să alunge coșmarul pe care-l avea cu ochii deschiși, dar când s-a uitat din nou, Jessica era cea care-i vorbea, cu ochii ei de la 16 ani strălucind de entuziasm și fericire.
— Știi cum e când ești în lumina reflectoarelor, când se uită toată lumea.
Jumătate din timp îmi vine s-o iau razna, jumătate din timp vreau să dansez și să
cânt și să mă port nebunește…
Jessica râdea când vorbea, aruncându-și capul pe spate și dezlănțuind zâmbetul ei magic. Mike a simțit cum i se umezesc ochii. Uite-o, fata lui frumoasă, care s-a făcut mare.
— Sincer, nu știu de unde mi s-a tras. Mama ar fugi ca dracu’ de tămâie, și nici pe tine nu te văd pe scenă…
Mike a simțit cum i se ridică un suspin în piept. Îi venea s-o ia în brațe pe fetița lui, s-o țină strâns, să plângă pe umărul ei.
— Tată?
Mike a simțit cum i se prelinge o lacrimă pe obraz, apoi încă una.
— Tată, te simți bine?
Dintr-odată, chipul Jessicăi a dispărut și a fost înlocuit din nou de fața lui Rachel. Părea profund stingherită și, mai rău, supărată.
— Scuze, da, mă simt foarte bine, a răspuns el, ștergându-și lacrimile. Doar c-a fost o zi lungă, atâta tot. Oricum, nu te opri, vreau să mai aud.
— Ai auzit măcar un cuvânt din ce-am zis? a întrebat ea furioasă.
— Da, bineînțeles, vorbeai despre cum cânți și…
Glasul i s-a frânt și n-a putut continua, copleșit de emoție.
