— … nu dau doi bani pe mine și aici, în fine, aici singura mea companie sunt eu. Și în general asta nu merge prea bine…

Olivia era alarmată de tonul lui amar, întunecat, dar n-a zis nimic.

— O să înnebunesc singur aici. Am nevoie de cineva cu care să stau de vorbă…

Olivia a ezitat, nesigură cum să reacționeze la acest apel din inimă. Nu-i venea să creadă că se gândește măcar, ținând cont de toate câte se întâmplau, însă Jack părea aproape de limită și ea nu era pe deplin sigură care-ar fi rezultatul dacă l-ar refuza. Simțindu-i ezitarea, Jack a profitat de avantaj.

— Jumătate de oră. Atâta tot. Pot să mă întâlnesc cu el în pauza de masă, întrun pub sau într-un parc.

— În niciun caz într-un parc.

— Un pub, atunci. N-o să fie nimeni acolo în miezul zilei. Poți să vii și tu, dacă

vrei. Să te asiguri că nu calc strâmb.

— N-am timp să umblu brambura prin Londra după tine. Sau poate pe asta te bazezi?

— Du-te naibii! a ripostat Jack furios. Eu am făcut oferta, dacă ești prea ocupată, treaba ta.

— N-ai decât, eu tot cred că e o idee foarte proastă, a răspuns Olivia ferm, și te-aș sfătui foarte serios să…

— Totuși, nu mă poți împiedica, nu?

Jack era enervat și îi arunca priviri întunecate. Greșise să-l acuze că încearcă s-o ducă de nas și pierduse și ce influență avusese până acum asupra lui.

— Păi nu, dar…

— Nu există nimic legal care să mă împiedice să iau legătura și să mă întâlnesc cu fratele meu, dacă suntem la distanță de Southend?

Jack o prinsese și știa.

— E ceva descurajat în mod activ, dar nu, nu te pot împiedica să te întâlnești cu fratele tău, a recunoscut Olivia.

— Asta e, atunci.

— Dar îți pot restrânge privilegiile, pot să-ți modific condițiile eliberării, pot să

fac tot ce-mi stă în putere să-ți fac viața neplăcută.

— Ce mama dracului?

Era pe punctul să explodeze, dar Olivia a ridicat un deget, reducându-l la tăcere.

— Deci dacă e să fie, facem cum zic eu.

Surprins și domolit, Jack a dat pe loc înapoi.

— Orice zici. Tu ești șefa.

— Așa să știi. Deci uite cum stă treaba. O să fie într-un loc pe care-l aleg eu, undeva în Londra. O să mă suni înainte și imediat după întâlnire, care n-o să

dureze mai mult de 30 de minute. N-o să bei, n-o să iei droguri, n-o să cumperi nimic și n-o să faci niciun schimb. O să te duci direct la serviciu după aia, n-o să

interacționezi cu nimeni altcineva și, cel mai important, o să fii al naibii de discret.

Ne-am înțeles?

Olivia exagera și-l pedepsea, dar în realitate era neliniștită și îngrijorată. Planul ăsta era o nebunie, însă avea sentimentul că, dacă refuza, el oricum ar fi mers mai departe, poate chiar s-ar fi întors în Southend. Cea mai bună soluție era să

aranjeze această întâlnire de familie cât de bine putea și să spere că frații nu aveau să mai fie apropiați, iar Jack să nu mai aibă chef să repete experiența.

— De acord?

— Absolut.

— În regulă atunci, a adăugat Olivia, aruncând o privire deprimată la ceas. Hai să dăm telefonul ăla.

46.

Lovea violent în telefon, pocnind în butoane. Emily era cu un ochi la drum și cu celălalt la tastatură, rezultatul fiind că formase de două ori numărul greșit până

să-l nimerească pe cel corect. A apăsat pe „Apel” și s-a rugat să nu intre direct mesageria vocală.

După câteva clipe, a auzit apelul conectându-se, iar soneria s-a auzit în mașină.

— Te rog, răspunde, te rog, răspunde…

Încă suna. Ce se petrecea? De ce nu-i răspundea?

— Bună, Marianne Jeffries la telefon.

— Marianne, slavă Domnului. Sunt Emily. Emily Lawrence…

— Ești bine, Emily? a întrebat îngrijorată consiliera ei de probațiune. Ce se-ntâmplă?

— Tocmai l-am văzut pe Robert.

A urmat o pauză, apoi:

— Robert, adică…

— Robert, adică fratele meu mai mare, care m-ar sfâșia cum ar da cu ochii de mine. Robert Slater…

Îi tremura vocea și lacrimile amenințau să înceapă să-i curgă pe obraz.

— Cât de sigură ești?

— Sunt 100% sigură. L-am privit în ochi.