Am stat lângă mama tot restul zilei. Când soarele a început să apună, am aprins o lumânare și am rămas. A venit o servitoare să-mi spună că tata îmi ceruse să cobor și să iau cina cu el, dar am refuzat. Nu voiam să mă

împac cu el încă.

72

Dar, stând și privind-o pe mama la lumina lumânării, am simțit că

aveam remușcări. Nu eram mai presus de tata: din dragoste și din dorința de a o apăra, îmi lăsasem furia să mă domine. Când tata ridicase mâna, amenințând-o pe mama, deși nu credeam că o va lovi, îl lovisem eu pe el și nu o dată, ci de mai multe ori. Și asta deși știam că cearta noastră i-a frânt inima mamei.

Eram o fiică rea. Una dintre cele mai rele, pentru că eram răzbunătoare și unelteam împotriva celor care-i răneau pe cei pe care eu îi iubeam. Când aveam zece ani, aveam o nouă servitoare, Evangelia, o femeie îndesată, cu peri negri în bărbie și o față roșie, lătăreață. Când a asistat pentru prima dată la o criză a mamei, a declarat, ca și preotul de la Dom, că mama era posedată de Diavol și că avea nevoie de rugăciuni.

Vorba asta nu mi-ar fi trezit ura, ci doar antipatia. După cum am spus, încă nu știam dacă acest lucru era adevărat, dar știam că asemenea cuvinte o stânjeneau pe mama și o făceau să sufere. Dar Evangelia nu a lăsat lucrurile așa. De câte ori era în aceeași cameră cu mama, își făcea cruce și făcea semnul pentru a evita deochiul: două degete în V, îndreptate în afară, în dreptul ochilor. A început să poarte o amuletă într-un săculeț, la gât, apoi, a făcut ceva de neiertat: a lăsat o altă amuletă pe clanța de la ușa mamei. Era pentru a o ține pe mama închisă în cameră. Când alti servitori au mărturisit adevărul, mama a plâns. Dar era prea bună și prea rușinată ca să-i spună

ceva Evangeliei.

Însă eu nu aveam să îngădui pe cineva care o făcea pe mama să plângă.

Am intrat pe furiș în camera mamei și am luat cel mai frumos inel al ei, cu un rubin mare într-o montură delicată de aur, care era cadou de nuntă de la tata. L-am ascuns printre lucrurile Evangeliei și am așteptat. S-a întâmplat ceea ce era de așteptat: inelul a fost găsit. Tata a dat-o afară imediat pe Evangelia.

La început, m-am simțit mulțumită, se făcuse dreptate și mama nu avea să mai plângă de rușine. Dar, după câteva zile, am început să am mustrări de conștiință. Aproape toată Florența știa de presupusa faptă a Evangeliei, iar ea era văduvă, cu o fetiță mică. Nici o familie nu ar fi angajat-o. Cum avea să supraviețuiască?

Mi-am mărturisit păcatul preotului și lui Dumnezeu. Nici unul nu mi-a adus alinare. În cele din urmă, m-am dus la mama și i-am spus adevărul, printre lacrimi. A fost aspră și mi-a spus imediat ceea ce știam deja, că

distrusesem viața unei femei. Spre ușurarea mea, nu i-a spus tot adevărul 73

tatei, ci doar că se făcuse o greșeală îngrozitoare. L-a implorat să o găsească

pe Evangelia și s-o aducă înapoi, ca să-și recapete onoarea.

Dar eforturile tatei au fost zadarnice. Evangelia plecase deja din Florența, pentru că nu putuse să-și găsească de lucru.

De atunci, am trăit cu această vinovăție. Cum stăteam și o priveam în noaptea aceea pe mama care dormea, mi-am amintit toate izbucnirile de furie din copilăria mea, toate actele de răzbunare pe care le înfăptuisem.

Erau multe și m-am rugat la Dumnezeu, la Dumnezeu care o iubea pe mama și nu voia ca ea să aibă crize, să mă scape de firea mea îngrozitoare. Ochii mi s-au umplut cu lacrimi: știam că tata și cu mine îi spoream mamei suferința de câte ori ne certam.

Când prima lacrimă mi-a curs pe obraz, mama s-a mișcat în somn și a murmurat ceva. Am atins-o ușor pe braț:

— Sunt aici.

În clipa în care am rostit cuvintele, ușa s-a deschis încet. Am ridicat privirea și am văzut-o pe Zalumma cu un pocal în mână. Își scosese boneta și eșarfa și își împletise părul zburlit, dar câteva bucle scăpaseră.

— I-am adus un leac, a spus încet. Când mama ta se va trezi, asta o va ajuta să doarmă toată noaptea.

Am dat din cap și am încercat să-mi șterg lacrimile, sperând că

Zalumma nu va băga de seamă, în timp ce punea pocalul lângă patul mamei.

Desigur că ea vedea totul, deși era cu spatele la mine când am făcut asta. S-a întors spre mine și mi-a spus încet:

— Nu trebuie să plângi.

— Dar e vina mea.

Zalumma izbucni:

— Nu e vina ta. N-a fost niciodată vina ta. A oftat amar în timp ce privea în jos, la stăpâna ei adormită: Ce a spus preotul din Dom…

M-am aplecat în față, nerăbdătoare să-i aflu părerea.

— Da?

— E o răutate, înțelegi? Mama ta e cea mai bună creștină pe care o cunosc.

A făcut o pauză.

— Când eram foarte mică…

— Când trăiai în munți?

— Da, când trăiam în munți, aveam un frate. Era mai mult decât un frate, era geamănul meu.

Amintirea o făcu să zâmbească cu drag.

74

— Era încăpățânat și neastâmpărat, îi scotea mamei peri albi. Iar eu îl ajutam mereu.

Zâmbetul slab și pieziș a dispărut:.

— Într-o zi, a urcat într-un copac foarte înalt. Voia să ajungă la cer, spunea. L-am urmat cât de sus am putut, dar a urcat atât de sus, încât mi s-a făcut frică și m-am oprit. S-a cățărat pe o creangă…

Vocea i-a șovăit, apoi, a reluat calmă:

— A mers prea departe. Și a căzut.

M-am îndreptat în scaun, îngrozită.

— A murit?

— Am crezut că a murit, și-a spart capul și a sângerat foarte tare, pe tot șorțul meu. Când și-a mai revenit și a putut merge, am ieșit afară, să ne jucăm. Dar a căzut și a început să tremure la fel ca mama ta. După aceea, n-a putut vorbi o vreme și a dormit. Apoi, a fost din nou bine, până când s-a întâmplat din nou.

— Ca mama. Am făcut o pauză. Atacurile au… Ele au… El a…?

— Dacă l-au ucis crizele? Nu. Nu știu ce s-a întâmplat cu el după ce am fost despărțiți. Zalumma m-a privit, încercând să vadă dacă înțelesesem subiectul poveștii ei: Fratele meu nu a avut crize înainte de a se lovi la cap.

Atacurile au venit după lovitură. Au fost provocate de lovitură.

— Deci… mama s-a lovit la cap?