— N-aș fi venit dacă n-aș fi făcut-o.
— Atunci, vei fi agentul meu. Mă vei ajuta să-l găsesc pe acest om.
Așa că, în anul care trecuse, Leonardo fusese chemat de câteva ori în închisoarea din subsolul din Palazzo della Signoria, ca să examineze cu atenție buzele și bărbiile și posturile unor nefericiți. Nici una nu se potrivea cu ale penitentului din catedrală.
În seara de dinaintea execuției lui Baroncelli, Lorenzo, numit acum Il Magnifico, trimisese două gărzi să-l aducă pe Leonardo în reședința din Via Larga.
Lorenzo se schimbase foarte puțin fizic – cu excepția cicatricei palide de pe gât. Dacă rana sa nevăzută se vindecase la fel, în această zi și-o redeschisese, proaspătă și sângerândă.
Și Leonardo se lupta sub povara tristeții și a vinovăției. Dacă n-ar fi fost atât de abătut, și-ar fi îngăduit să se desfete cu trăsăturile unice ale lui Il Magnifico, mai ales cu nasul lui. Puntea nasului se ridica scurt, chiar dintre sprâncene, apoi se lățea și dispărea abrupt, de parcă Dumnezeu ar fi strivit-o cu degetul Lui mare. Însă nasul se ridica din nou, uimitor de lung abătându-se spre stânga. Forma lui îi făcea vocea aspră și nazală și producea și alte efecte ciudate. De când îl cunoștea Leonardo, Lorenzo nu stătuse niciodată
60
în faimoasa sa grădină, ca să ridice o floare și să-i simtă mireasma. Nu admirase niciodată o femeie pentru parfumul ei și nici nu lua seama la vreun alt miros, fie el agreabil sau dezagreabil; chiar părea luat prin surprindere când cineva o făcea. Era limpede: Lorenzo nu avea simțul mirosului.
În seara aceea, Il Magnifico purta o tunică de lână de un albastru adânc; gulerul și manșetele aveau pe margini blană albă de hermină. Era un învingător nefericit în seara asta, însă părea mai degrabă tulburat decât triumfător.
— Cred că știi de ce te-am chemat, spuse el.
— Da. Trebuie să mă duc mâine în piață, ca să-l caut pe cel de-al treilea bărbat. Leonardo șovăi; și el era tulburat. Am nevoie de asigurarea dumneavoastră mai întâi.
— Cere-mi și-ți voi da. Acum, îl am pe Baroncelli; nu-mi voi găsi liniștea până când nu e găsit și al treilea asasin.
— Baroncelli urmează să moară și se zvonește că a fost torturat fără
milă. Lorenzo îl întrerupse iute.
— Dintr-un motiv foarte întemeiat. El a fost cea mai bună speranță a mea de a-l găsi pe omul care mi-a ucis fratele. Însă a insistat că nu-l cunoștea; dacă-l cunoștea, va lua secretul în iad cu el.
Îndârjirea din tonul lui Il Magnifico îl făcu pe Leonardo să se oprească.
— Ser Lorenzo, dacă-l găsesc pe al treilea asasin, nu-l pot preda cu conștiința împăcată, ca să fie omorât.
Lorenzo avu o tresărire, de parcă ar fi fost lovit în plină față; ridică
tonul, plin de indignare.
— Ai lăsa să scape un complice la asasinarea fratelui meu?
— Nu. Glasul lui Leonardo tremură ușor. L-am stimat pe fratele vostru mai mult decât pe oricare alt om.
— Știu, răspunse Lorenzo încet, într-un fel care spunea că știa întregul adevăr. De aceea știu și că, dintre toți oamenii, tu îmi ești cel mai bun aliat.
Adunându-se, Leonardo înclină capul, apoi îl ridică din nou.
— Aș vrea să văd un astfel de om adus în fața justiției, lipsit de libertate, condamnat să muncească pentru binele altora, forțat să-și petreacă restul vieții gândindu-se la crima sa.
— Un astfel de idealism e admirabil, răspunse Lorenzo încordat. Făcu o pauză: Sunt un om rezonabil – și, ca și tine, cinstit. Dacă sunt de acord că
acest complice, în caz că-l găsești, nu va fi ucis, ci închis, te vei duce în piață
să-l găsești?
61
— Mă voi duce. Și, dacă nu reușesc mâine, nu mă voi opri până când nu va fi găsit.
Lorenzo dădu din cap, mulțumit. Privi într-o parte, spre o pictură
flamandă de o delicatețe fermecătoare de pe peretele său.
— Trebuie să știi că acest om… Se opri și apoi continuă: Asta merge mai departe decât uciderea fratelui meu, Leonardo. Ei vor să ne distrugă.
— Să vă distrugă pe dumneavoastră și pe familia dumneavoastră?
Lorenzo se întoarse din nou spre el.
— Pe tine. Pe mine. Pe Botticelli. Verrocchio. Perugino. Ghirlandaio.
Tot ce reprezintă Florența. Leonardo deschise gura să întrebe: Cine? Cine vrea să facă asta?., dar Il Magnifico ridică o mână, oprindu-i vorbele.
— Du-te mâine în piață. Găsește-l pe al treilea bărbat. Vreau să-l interoghez personal.
Căzură de acord ca Lorenzo să-i plătească lui Leonardo o sumă pentru o „comandă”, schița cu Baroncelli spânzurat, cu posibilitatea ca o astfel de schiță să devină un portret. Astfel, Leonardo putea răspunde sincer că se afla în Piazza della Signoria pentru că Lorenzo de Medici voia un desen; nu se pricepea să mintă.
Stând în piață, în dimineața rece de decembrie a morții lui Baroncelli, privind cu atenție la chipul fiecărui bărbat care trecea, se gândi la cuvintele lui Il Magnifico.
Ei vor să ne distrugă…
