62
PARTEA A DOUA
Lisa
XI
Îmi voi aminti mereu ziua în care mama mi-a spus povestea uciderii lui Giuliano de Medici.
Era într-o zi de decembrie, la treisprezece ani și jumătate după ce se întâmplase, iar eu aveam 12 ani. Pentru prima dată în viața mea, am stat cu capul dat pe spate în marele Dom, minunându-mă de grandoarea cupolei lui Brunelleschi, în timp ce mama, cu mâinile împreunate pentru rugăciune, îmi șoptea povestea înfiorătoare.
În timpul săptămânii, după slujba de dimineață, catedrala era aproape pustie, cu excepția unei văduve care plângea cu sughițuri în genunchi, chiar lângă intrare, și a unui preot care înlocuia lumânările sfeșnicului de pe altar.
Ne opriserăm chiar în fața altarului înalt, unde avuseseră loc evenimentele asasinatului. Îmi plăceau poveștile de aventuri și încercam să mi-l închipui pe tânărul Lorenzo de Medici, cu spada scoasă, sărind în strană și alergând pe lângă preoți, ca să scape.
M-am întors să mă uit la mama mea, Lucrezia, și am tras-o de mâneca de brocart. Era brunetă, cu ochii negri și cu pielea atât de frumoasă, încât uneori eram invidioasă, dar ea părea să nu-și dea seama de înfățișarea ei uimitoare. Se plângea de părul ei prea drept și de nuanța măslinie a tenului ei. Nu conta că avea osatură fină și mâini, picioare și dantură încântătoare.
Eu eram mare pentru vârsta mea, eram deja mai solidă decât ea, cu bucle castanii terne și aspre și pielea pătată de necazurile vârstei.
— Ce s-a întâmplat după ce a scăpat Lorenzo? am șuierat. Ce s-a ales de Giuliano?
Ochii mamei se umpluseră de lacrimi. După cum spunea adesea tatăl meu, o încercau adesea emoții profunde.
— A murit din cauza rănilor groaznice. Toată Florența a înnebunit, toți cereau sânge. Și executarea conspiratorilor.
63
Amintirea a făcut-o să se cutremure.
Zalumma, care stătea de cealaltă parte a ei, s-a aplecat și s-a încruntat la mine amenințător.
— N-a încercat nimeni să-l ajute pe Giuliano? am întrebat. Sau era deja mort? Eu m-aș fi dus măcar să văd dacă mai trăia.
— Sstt, m-a admonestat Zalumma. Nu vezi că o întristează?
Mama nu se simțea bine și agitația îi înrăutățea starea.
— Ea mi-a spus povestea, am răspuns. Nu i-am cerut eu.
— Liniște! a poruncit Zalumma. Eram încăpățânată, dar ea era și mai și. A luat-o pe mama de braț și, pe un ton mai cald, a spus: Madonna, e timpul să mergem. Trebuie să ajungem acasă înainte să vi se descopere absența.
Se referea la tatăl meu, care își petrecuse ziua ca de obicei, ocupându-se de afacerile sale. Ar fi fost șocat să se întoarcă și să-și găsească soția plecată. Era prima dată în mulți ani când ea îndrăznise să se aventureze atât de departe și să stea atât de mult timp.
Plănuisem în secret această ieșire de ceva timp. Nu văzusem niciodată
Domul, deși crescusem uitându-mă la cupola lui măreață de cărămidă de pe partea cealaltă a râului Arno, din casa noastră de pe Via Maggio. Toată viața mersesem la biserica Santo Spirito din apropiere și mi se păruse grandioasă, cu coloanele sale clasice din interior și cu arcele din pietra serena, o piatră
fină, de un cenușiu deschis. Și altarul nostru principal se afla sub o cupolă
proiectată de Brunelleschi. Crezusem că Santo Spirito, cu cele treizeci și opt de altare laterale ale sale, era extraordinară până când am stat în marele Dom. Cupola întrecea orice închipuire. Privind-o, înțelegeam de ce oamenii se fereau să stea sub ea după ce a fost construită. De asemenea, înțelegeam de ce unii dintre cei ce auziseră țipetele în ziua uciderii lui Giuliano se repeziseră afară, crezând că Domul se prăbușea în cele din urmă.
Era magic ca o structură atât de măreață să se înalțe în aer fără o susținere vizibilă.
Mama mă adusese în Piața Domului nu doar pentru a mă minuna de cupolă, ci și pentru a-mi potoli setea de artă. Mama era de familie bună și cu o educație aleasă, iubea poezia, pe care o citea în italiană și în latină (mă
învățase și pe mine aceste limbi). Suferise mult timp că boala ei o împiedicase să-mi împărtășească frumusețile orașului.
Așa că, atunci când s-a ivit prilejul, am luat o trăsură spre est și am traversat Ponte Vecchio către centrul Florenței.
64
Ar fi fost mai simplu să mergem direct pe Via Maggio până la cel mai apropiat pod, Ponte Santa Trinita, dar asta m-ar fi lipsit de o încântare.
Ponte Vecchio era mărginit de botteghe ale aurarilor și ale artiștilor. Fiecare bottega dădea direct în stradă și expunea în față, la vedere, creația proprietarului. Toate trei purtam cele mai bune mantii îmblănite ale noastre, pentru a ne apăra de aerul rece, și Zalumma o învelise pe mama cu câteva pături groase de lână. Dar eu eram prea entuziasmată ca să simt frigul; scoteam capul din trăsură pentru a mă uita la plăcuțe de aur, la statuete, la centuri, la brățări și la măștile de carnaval. Priveam busturile sculptate în marmură ale florentinilor bogați sau portretele aflate în lucru.
Mama spunea că, în trecut, pe pod stăteau tăbăcarii și vopsitorii care își vărsau vopselele urât mirositoare direct în Arno. Familia Medici obiectase și acum râul era mai curat decât fusese vreodată, iar tăbăcarii și vopsitorii lucrau în zone desemnate ale orașului.
În drumul nostru spre Dom, trăsura s-a oprit în piața cea mare din fața fortăreței impresionante cunoscută ca Palazzo della Signoria, unde se întâlneau priorii din Florența. Pe zidul proeminent al unei clădiri alăturate, se afla o pictură murală grotescă, ce înfățișă oameni spânzurați. Nu știam despre ei decât că erau cunoscuți drept conspiratorii Pazzi și că erau răi.
Unul dintre conspiratori, un bărbat scund dezbrăcat, se uita cu ochi mari și cu privirea goală la mine, ceea ce m-a speriat. Dar cel mai tare mă intriga portretul ultimului spânzurat. Silueta lui se deosebea de a celorlalți, era înfățișat mai delicat, mai precis. Umbrele sale subtile evocau suferința și remușcarea unui suflet chinuit. Și nu părea să plutească, cum păreau ceilalți, ci avea o umbră. Simțeam că aș putea băga mâna prin zid, pentru a atinge trupul care se răcea al lui Baroncelli.
M-am întors spre mama. Mă urmărea cu atenție, deși n-a spus nimic despre pictură și nici despre motivul pentru care opriserăm acolo. Era prima dată când stăteam mai mult în piață, prima dată când am putut să-i privesc pe spânzurați de aproape.
— Ultimul a fost pictat de alt artist, am spus.
— De Leonardo da Vinci, a spus ea. Uimitor, nu-i așa? E ca Dumnezeu, insuflă viață pietrei.
A dat din cap, mulțumită de judecata mea, și i-a făcut semn vizitiului să
