Zalumma și-a ferit puțin privirea – poate că-mi spunea doar o poveste, pentru a mă liniști –, dar a dat din cap.

— Cred că da. Tu crezi că Dumnezeu a împins un băiețel din copac, pentru a-l pedepsi pentru păcatele lui? Sau crezi că a fost posedat de Diavol, care l-a făcut să sară?

— Nu, sigur că nu.

— Sunt oameni care te-ar contrazice. Dar știam ce suflet avea fratele meu, știu și ce suflet are mama ta și știu că Dumnezeu nu ar fi atât de crud și nici nu l-ar lăsa pe Diavol să se cuibărească în asemenea suflete curate.

În clipa în care Zalumma a spus asta, îndoielile mi s-au spulberat, în ciuda a ceea ce spuseseră Evangelia și preotul, mama nu era posedată de demoni. Asista zilnic la slujbă în capela noastră privată, se ruga tot timpul și avea în camera ei un altar închinat Fecioarei Florii, floarea fiind crinul, simbolul renașterii și al Florenței. Era milostivă și nu vorbea de rău pe nimeni. Pentru mine, era la fel de sfântă ca orice sfânt. M-am simțit ușurată.

Dar un lucru mă frământa încă.

Aici e o crimă, gânduri criminale. Comploturi peste comploturi din nou.

75

Nu puteam să uit ce-mi spusese astrologul cu doi ani în urmă: că eram înconjurată de minciună și condamnată să duc la bun sfârșit o faptă

sângeroasă începută de alții.

Totul se repetă.

— Lucrurile ciudate pe care le spune mama… am spus. Și fratele tău făcea asta?

Trăsăturile fine ca de porțelan ale Zalummei i-au reflectat șovăiala. În cele din urmă, s-a hotărât să spună adevărul.

— Nu. Vorbea de asemenea lucruri înainte să înceapă crizele, de când era mică. Ea… ea vede și știe lucruri care nouă, celorlalți, ne sunt ascunse.

Multe dintre lucrurile pe care le-a spus s-au întâmplat. Cred că Dumnezeu a atins-o, i-a dat un dar.

Crimă și gânduri criminale. De data asta, nu voiam să cred ce-mi spusese Zalumma, așa că am ales să cred că, în acest caz, era superstițioasă.

— Mulțumesc, i-am spus. Nu voi uita ce mi-ai zis.

A zâmbit și s-a aplecat să mă ia cu brațul pe după umeri.

— Gata cu veghea. E rândul meu acum. Du-te și mănâncă ceva.

Am privit nesigură la mama, pe lângă ea. Încă simțeam vina pentru ce se întâmplase în dimineața aceea.

— Du-te, spuse Zalumma. Stau eu cu ea acum.

M-am ridicat și le-am lăsat, dar nu m-am dus s-o caut pe bucătăreasă.

Am coborât, vrând să mă duc să mă rog. Am ieșit în curtea din spate, în grădină. În cealaltă parte a curții, într-o mică clădire separată, era capela noastră. Noaptea era foarte rece, cerul era înnorat și fără lună, dar aveam o lampă, ca să nu mă împiedic în fuste sau de o piatră.

Am deschis ușa grea, de lemn, a capelei și m-am strecurat înăuntru.

Interiorul era întunecat și mohorât, luminat doar de candelele ce pâlpâiau în fața micilor picturi ale sfinților protectori ai familiei noastre: Ioan Botezătorul, îmbrăcat în straie de lână, în cinstea Florenței, Fecioara Crinului, Santa Maria del Fiore, preferata mamei mele, după care fusese numit Domul, și Sfântul Anton, care-l purtase pe pruncul Isus în brațe și după care fusese numit tata.

Cele mai multe capele private ale familiilor florentine erau decorate cu picturi murale mari, înfățișându-i adesea pe membrii familiei ca sfinți sau madone. Capelei noastre îi lipseau asemenea decorațiuni, în afară de picturile celor trei sfinți. Cea mai mare podoabă a noastră era suspendată

deasupra altarului: o statuie mare de lemn a lui Christos crucificat; expresia 76

lui era la fel de chinuită și de tristă ca aceea a Măriei Magdalena în vârstă, care se căia, din baptisteriul Domului.

Când am intrat, am auzit un geamăt ușor, grav. Când am ridicat lampa în direcția zgomotului, am văzut o siluetă întunecată îngenuncheată la grilajul altarului. Tata se ruga din toată inima, cu fruntea pe încheieturile mâinilor împreunate.

Am îngenuncheat lângă el. S-a întors spre mine și lacrimile adunate în ochii săi chihlimbarii au sclipit în lumina lămpii.

— Fiica mea, iartă-mă, a spus.

— Nu, am zis eu, tu trebuie să mă ierți. Te-am lovit.

— Și eu te-am lovit. Tu nu voiai decât să-ți aperi mama. Asta voiam și eu, dar m-am pomenit făcând taman pe dos. Sunt mai în vârstă și ar trebui să

fiu mai înțelept. A privit în sus la Christosul cel chinuit: După atâția ani, ar fi trebuit să învăț să mă stăpânesc…

Voiam să-l liniștesc. Am pus o mână pe brațul lui și am spus încet:

— Deci am moștenit firea iute de la tine.

A oftat și și-a trecut blând buricul degetului mare peste obrazul meu.

— Biet copil, nu e vina ta.

Încă îngenuncheați, ne-am îmbrățișat. În clipa aceea, medalionul uitat a ales să-mi alunece de la cingătoare. S-a lovit de podeaua de marmură, a descris un cerc perfect, apoi, a căzut pe o parte.

Tata s-a întins după monedă, a ridicat-o și a privit-o, apoi și-a îngustat ochii și și-a ferit puțin fața, de parcă ar fi fost gata să fie pălmuit. Apoi a spus:

— Vezi, la asta dă naștere furia. La acte de violență.

— Da, am spus eu, nerăbdătoare să închei conversația, pentru a reveni la plăcutul sentiment al împăcării. Mama mi-a povestit despre crima care a avut loc în Dom. A fost un lucru îngrozitor.

— A fost. Nu există nici o scuză pentru crimă. Asemenea violențe sunt fapte abominabile înaintea lui Dumnezeu.

Medalionul de aur, pe care-l ținea tot sus, a lucit în lumina palidă.

— Ți-a spus și care a fost reversul?

Am încercat să înțeleg, dar n-am reușit. La început, am crezut că se referea la monedă.

— Reversul?

— Lorenzo. Dragostea lui pentru fratele ucis l-a făcut să înnebunească

în zilele care au urmat. Optzeci de oameni în cinci zile. Câțiva erau vinovați, dar cei mai multi doar aveau nenorocul de a se înrudi cu cine nu trebuia. Au fost torturați fără milă, sfâșiați în patru, iar trupurile lor sfâșiate și 77

însângerate au fost aruncate pe ferestrele Signoriei. Și ce i-au făcut cadavrului bietului Messer Iacopo…