Zâmbetul mamei era încordat, a dat din cap, apoi, a spus:

— Mă bucur că tânărul Giuliano e o mângâiere pentru tatăl lui. Îmi pare rău să aud de boala lui Ser Lorenzo.

Pico oftă din nou, de data asta ușor abătut.

— E greu să-l vezi așa, Madonna. Mai ales de când, sunt sigur că soțul dumneavoastră v-a spus de asta, sunt adeptul învățăturilor lui Fra Girolamo.

— Savonarola, spuse mama încet, mohorându-se la pomenirea numelui.

Messer Giovanni a continuat să vorbească de parcă n-ar fi auzit.

— L-am implorat pe Lorenzo de câteva ori să trimită după Fra Girolamo, dar Il Magnifico e supărat că a fost respins de noul paroh de la San Marco. Cred cu adevărat, Madonna Lucrezia, că, dacă lui Fra Girolamo i s-ar îngădui să-l atingă pe Lorenzo și să se roage pentru el, Il Magnifico ar fi vindecat imediat.

Mama și-a întors fața, și Pico a devenit tot mai înfocat.

— O, scumpă Madonna, nu vă feriți de adevăr. L-am văzut pe Fra Girolamo făcând miracole. În viața mea nu am văzut pe altcineva mai devotat lui Dumnezeu sau mai sincer. Iertați-mă că vorbesc așa deschis, dar am văzut cu toții preoți care se însoțesc cu femei, mâncăi sau bețivi și care sunt corupți de alte lucruri lumești. Dar rugăciunile lui Fra Girolamo sunt 84

puternice, deoarece purtarea lui e cuviincioasă. Trăiește în sărăcie, ține post, își ispășește păcatele cu biciul. Când nu predică sau nu-i ajută pe săraci, se roagă în genunchi. Și Dumnezeu îi vorbește, Madonna. Dumnezeu îi trimite viziuni.

Pe măsură ce vorbea, chipul lui Ser Giovanni se înflăcăra tot mai tare, iar ochii păreau să-i strălucească mai tare decât focul. S-a aplecat în față și a luat-o pe mama de mână cu mare blândețe și cu o grijă care nu trăda nici o urmă de necuviință. Tata s-a apropiat și el de ea. Era limpede că-l adusese pe Pico acolo doar pentru acest scop.

— Iertați-mi îndrăzneala, dar soțul dumneavoastră mi-a spus că

sunteți suferindă, Madonna Lucrezia. Nu pot îndura să știu că o persoană

atât de tânără și de bună nu poate avea o viață firească, mai ales când știu, cu certitudine, că rugăciunile lui Fra Girolamo vă pot vindeca.

Mama era umilită și furioasă și nu se putea uita la Pico. Cu toată

puterea emoțiilor ei, răspunse măsurat:

— Și alți oameni sfinți s-au rugat la Dumnezeu pentru mine. Și eu, și soțul meu ne-am rugat și suntem buni creștini, dar Dumnezeu n-a crezut de cuviință să mă vindece. În cele din urmă, s-a silit să se uite la Pico. Dar, dacă

sunteți atât de sigur de puterea rugăciunilor lui Fra Girolamo, de ce nu-l rugați să se roage pentru mine de departe?

Messer Giovanni se sculase de pe scaun și se lăsase într-un genunchi în fața mamei, implorând-o. Și-a coborât vocea, încât a trebuit să mă aplec și eu înainte, pentru a desluși ce spunea în trosnetele focului.

— Madonna, fără îndoială că ați auzit profeția despre Papa angelico.

Toată lumea din Franța și din Italia cunoștea profeția veche de secole despre Papa angelic, un papă ales nu de cardinali, ci de Dumnezeu, care avea să vină să purifice Biserica de corupție și să o unească, cu puțin timp înainte de a doua venire a lui Christos.

Mama dădu scurt din cap.

— E Fra Girolamo, sunt convins de asta în sufletul meu. Nu e un om obișnuit. Madonna, ce ați putea păți, dacă ați veni să-l ascultați o dată? O să

aranjez să vă întâlnească în particular după slujbă chiar duminica asta, dacă

vreți. Gândiți-vă, prin mâinile lui Fra Girolamo, Dumnezeu vă va vindeca. Nu mai trebuie să fiți o prizonieră în casa asta. Doar să veniți, Madonna…

Mama s-a uitat la tata. La început, cu reproș, pentru că o pusese într-o situație stânjenitoare, dar mustrarea i-a dispărut din priviri când i-a văzut chipul.

85

Nu era nimic prefăcut în expresia tatălui meu, nimic care să trădeze mulțumirea. Ca și chipul lui Pico, și al tatei strălucea, nu din cauză că reflecta lumina focului sau inspirația divină, ci pentru că se citea pe el cea mai pură

și mai disperată iubire pe care o văzusem vreodată.

Mai mult decât farmecul cuceritor al lui Pico, acest lucru a făcut-o să

încuviințeze. Când i-a răspuns în cele din urmă contelui, privea la tata, și toată durerea și dragostea pe care le ținuse ascunse în suflet i se citeau acum pe chip. Ochii îi străluceau din pricina lacrimilor, care i s-au revărsat pe obraji când a vorbit.

— Doar o dată, i-a spus tatei, nu lui Pico, ce stătea în genunchi. Doar o dată.

XVI

Cerul acelei duminici era albastru, luminat de un soare prea palid ca să

poată îmblânzi frigul mușcător. Pelerina cea mai groasă pe care-o aveam, făcută din lână stacojie tivită cu blană de iepure, nu reușea să-mi țină de cald cum se cuvine; gerul îmi înțepa ochii și mă făcea să lăcrimez. Mama stătea în trăsură, nepăsătoare, așezată între mine și Zalumma; negrul părului și al ochilor ei contrasta cu albul capei de hermină care-i acoperea rochia de catifea verde-smarald. Așezat în fața noastră, tata îi arunca soaței sale priviri pline de grijă, dornic să capete vreun semn de încurajare sau de afecțiune, dar ea se uita pe lângă el, ca și cum nici n-ar fi știut că era de față. Zalumma îl pironea pe tata cu privirea, parcă nici nu s-ar fi sinchisit să ascundă

indignarea pe care-o simțea.

Contele Pico ne însoțea și își dădea toată silința să abată atenția tatălui meu și a mea prin tot felul de vorbe plăcute, dar era cu neputință să uiți de umilirea, tăioasă și amară ca vremea de afară, la care era supusă mama.

Totul fusese aranjat pentru o întâlnire în particular cu Fra Girolamo, imediat după slujbă, ca el să-și așeze mâinile peste ea și să se roage pentru ea.

Când ne apropiam de intrarea în biserica San Marco, am rămas cu gura căscată. Nu edificiul îmi stârnea uimirea amestecată cu teamă – era o construcție simplă din piatră, fără ornamente, zidită cam în același stil ca și parohia noastră, Santo Spirito –, ci numărul mare de oameni care, neputând să-și găsească loc în interiorul sanctuarului, se înghesuiau unii într-alții la ușă, pe scări și până în piazza..

Dacă n-ar fi fost contele Pico, n-am fi reușit nicicum să intrăm.

Coborând din trăsură, și-a ridicat vocea și, pe loc, trei călugări dominicani vânjoși au venit spre noi și ne-au condus înăuntru. Păreau să aibă un efect 86

magic asupra mulțimii: toți se topeau în calea lor ca ceara la flacăra lumânării. M-am trezit stând între mama și tata nu departe de amvon și de altarul principal, sub care Cosimo de Medici își dormea somnul de veci.

Dacă-l comparai cu Domul, interiorul de la San Marco era așezat și oarecare, cu niște colonade de piatră lipsită de culoare și un altar simplu. Și totuși, atmosfera dinăuntrul sanctuarului era înfierbântată: în ciuda gerului aspru, femeile își făceau vânt cu evantaiul și șușoteau, agitate. Bărbații băteau din picioare – dar nu de frig, ci din pricina nerăbdării –, iar rugăciunile călugărilor erau întretăiate de suspine. Mă simțeam ca în plin carnaval, înaintea unui duel cavaleresc mult așteptat.

Corul a-nceput să cânte și s-a pornit procesiunea.

Credincioșii și-au întors privirile pierdute către alai. În față erau tinerii acoliți, unul dintre ei ducea crucea, iar un altul cădelnița, umplând aerul cu mireasmă de tămâie. După ei venea diaconul și-apoi preotul însuși.

Ultimul era Fra Girolamo, semn sigur că lui i se acorda cea mai mare onoare. La vederea lui, oamenii s-au pornit să strige:

— Fra Girolamo! Roagă-te pentru mine! Dumnezeu să te binecuvânteze, Frate!

Cel mai tare răzbătea strigătul: Babbo! Babbo! cuvântul duios pe care-l folosesc doar copilașii atunci când strigă după tatăl lor.

Stăteam în vârful picioarelor și-mi întindeam gâtul cât puteam ca să-l zăresc cât de cât. N-am prins decât imaginea părelnică a unui veșmânt călugăresc, maroniu și cam destrămat, în care părea că s-a pierdut o siluetă

firavă; gluga îi acoperea capul; își ținea fruntea plecată. Mândria nu se număra printre păcatele lui, am hotărât eu.