— Da?
— E o răutate, înțelegi? Mama ta e cea mai bună creștină pe care o cunosc.
A făcut o pauză.
— Când eram foarte mică…
— Când trăiai în munți?
— Da, când trăiam în munți, aveam un frate. Era mai mult decât un frate, era geamănul meu.
Amintirea o făcu să zâmbească cu drag.
74
— Era încăpățânat și neastâmpărat, îi scotea mamei peri albi. Iar eu îl ajutam mereu.
Zâmbetul slab și pieziș a dispărut:.
— Într-o zi, a urcat într-un copac foarte înalt. Voia să ajungă la cer, spunea. L-am urmat cât de sus am putut, dar a urcat atât de sus, încât mi s-a făcut frică și m-am oprit. S-a cățărat pe o creangă…
Vocea i-a șovăit, apoi, a reluat calmă:
— A mers prea departe. Și a căzut.
M-am îndreptat în scaun, îngrozită.
— A murit?
— Am crezut că a murit, și-a spart capul și a sângerat foarte tare, pe tot șorțul meu. Când și-a mai revenit și a putut merge, am ieșit afară, să ne jucăm. Dar a căzut și a început să tremure la fel ca mama ta. După aceea, n-a putut vorbi o vreme și a dormit. Apoi, a fost din nou bine, până când s-a întâmplat din nou.
— Ca mama. Am făcut o pauză. Atacurile au… Ele au… El a…?
— Dacă l-au ucis crizele? Nu. Nu știu ce s-a întâmplat cu el după ce am fost despărțiți. Zalumma m-a privit, încercând să vadă dacă înțelesesem subiectul poveștii ei: Fratele meu nu a avut crize înainte de a se lovi la cap.
Atacurile au venit după lovitură. Au fost provocate de lovitură.
— Deci… mama s-a lovit la cap?
Zalumma și-a ferit puțin privirea – poate că-mi spunea doar o poveste, pentru a mă liniști –, dar a dat din cap.
— Cred că da. Tu crezi că Dumnezeu a împins un băiețel din copac, pentru a-l pedepsi pentru păcatele lui? Sau crezi că a fost posedat de Diavol, care l-a făcut să sară?
— Nu, sigur că nu.
— Sunt oameni care te-ar contrazice. Dar știam ce suflet avea fratele meu, știu și ce suflet are mama ta și știu că Dumnezeu nu ar fi atât de crud și nici nu l-ar lăsa pe Diavol să se cuibărească în asemenea suflete curate.
În clipa în care Zalumma a spus asta, îndoielile mi s-au spulberat, în ciuda a ceea ce spuseseră Evangelia și preotul, mama nu era posedată de demoni. Asista zilnic la slujbă în capela noastră privată, se ruga tot timpul și avea în camera ei un altar închinat Fecioarei Florii, floarea fiind crinul, simbolul renașterii și al Florenței. Era milostivă și nu vorbea de rău pe nimeni. Pentru mine, era la fel de sfântă ca orice sfânt. M-am simțit ușurată.
Dar un lucru mă frământa încă.
Aici e o crimă, gânduri criminale. Comploturi peste comploturi din nou.
75
Nu puteam să uit ce-mi spusese astrologul cu doi ani în urmă: că eram înconjurată de minciună și condamnată să duc la bun sfârșit o faptă
sângeroasă începută de alții.
Totul se repetă.
— Lucrurile ciudate pe care le spune mama… am spus. Și fratele tău făcea asta?
Trăsăturile fine ca de porțelan ale Zalummei i-au reflectat șovăiala. În cele din urmă, s-a hotărât să spună adevărul.
— Nu. Vorbea de asemenea lucruri înainte să înceapă crizele, de când era mică. Ea… ea vede și știe lucruri care nouă, celorlalți, ne sunt ascunse.
Multe dintre lucrurile pe care le-a spus s-au întâmplat. Cred că Dumnezeu a atins-o, i-a dat un dar.
Crimă și gânduri criminale. De data asta, nu voiam să cred ce-mi spusese Zalumma, așa că am ales să cred că, în acest caz, era superstițioasă.
— Mulțumesc, i-am spus. Nu voi uita ce mi-ai zis.
A zâmbit și s-a aplecat să mă ia cu brațul pe după umeri.
— Gata cu veghea. E rândul meu acum. Du-te și mănâncă ceva.
Am privit nesigură la mama, pe lângă ea. Încă simțeam vina pentru ce se întâmplase în dimineața aceea.
