— Du-te, spuse Zalumma. Stau eu cu ea acum.
M-am ridicat și le-am lăsat, dar nu m-am dus s-o caut pe bucătăreasă.
Am coborât, vrând să mă duc să mă rog. Am ieșit în curtea din spate, în grădină. În cealaltă parte a curții, într-o mică clădire separată, era capela noastră. Noaptea era foarte rece, cerul era înnorat și fără lună, dar aveam o lampă, ca să nu mă împiedic în fuste sau de o piatră.
Am deschis ușa grea, de lemn, a capelei și m-am strecurat înăuntru.
Interiorul era întunecat și mohorât, luminat doar de candelele ce pâlpâiau în fața micilor picturi ale sfinților protectori ai familiei noastre: Ioan Botezătorul, îmbrăcat în straie de lână, în cinstea Florenței, Fecioara Crinului, Santa Maria del Fiore, preferata mamei mele, după care fusese numit Domul, și Sfântul Anton, care-l purtase pe pruncul Isus în brațe și după care fusese numit tata.
Cele mai multe capele private ale familiilor florentine erau decorate cu picturi murale mari, înfățișându-i adesea pe membrii familiei ca sfinți sau madone. Capelei noastre îi lipseau asemenea decorațiuni, în afară de picturile celor trei sfinți. Cea mai mare podoabă a noastră era suspendată
deasupra altarului: o statuie mare de lemn a lui Christos crucificat; expresia 76
lui era la fel de chinuită și de tristă ca aceea a Măriei Magdalena în vârstă, care se căia, din baptisteriul Domului.
Când am intrat, am auzit un geamăt ușor, grav. Când am ridicat lampa în direcția zgomotului, am văzut o siluetă întunecată îngenuncheată la grilajul altarului. Tata se ruga din toată inima, cu fruntea pe încheieturile mâinilor împreunate.
Am îngenuncheat lângă el. S-a întors spre mine și lacrimile adunate în ochii săi chihlimbarii au sclipit în lumina lămpii.
— Fiica mea, iartă-mă, a spus.
— Nu, am zis eu, tu trebuie să mă ierți. Te-am lovit.
— Și eu te-am lovit. Tu nu voiai decât să-ți aperi mama. Asta voiam și eu, dar m-am pomenit făcând taman pe dos. Sunt mai în vârstă și ar trebui să
fiu mai înțelept. A privit în sus la Christosul cel chinuit: După atâția ani, ar fi trebuit să învăț să mă stăpânesc…
Voiam să-l liniștesc. Am pus o mână pe brațul lui și am spus încet:
— Deci am moștenit firea iute de la tine.
A oftat și și-a trecut blând buricul degetului mare peste obrazul meu.
— Biet copil, nu e vina ta.
Încă îngenuncheați, ne-am îmbrățișat. În clipa aceea, medalionul uitat a ales să-mi alunece de la cingătoare. S-a lovit de podeaua de marmură, a descris un cerc perfect, apoi, a căzut pe o parte.
Tata s-a întins după monedă, a ridicat-o și a privit-o, apoi și-a îngustat ochii și și-a ferit puțin fața, de parcă ar fi fost gata să fie pălmuit. Apoi a spus:
— Vezi, la asta dă naștere furia. La acte de violență.
— Da, am spus eu, nerăbdătoare să închei conversația, pentru a reveni la plăcutul sentiment al împăcării. Mama mi-a povestit despre crima care a avut loc în Dom. A fost un lucru îngrozitor.
— A fost. Nu există nici o scuză pentru crimă. Asemenea violențe sunt fapte abominabile înaintea lui Dumnezeu.
Medalionul de aur, pe care-l ținea tot sus, a lucit în lumina palidă.
— Ți-a spus și care a fost reversul?
Am încercat să înțeleg, dar n-am reușit. La început, am crezut că se referea la monedă.
— Reversul?
— Lorenzo. Dragostea lui pentru fratele ucis l-a făcut să înnebunească
în zilele care au urmat. Optzeci de oameni în cinci zile. Câțiva erau vinovați, dar cei mai multi doar aveau nenorocul de a se înrudi cu cine nu trebuia. Au fost torturați fără milă, sfâșiați în patru, iar trupurile lor sfâșiate și 77
însângerate au fost aruncate pe ferestrele Signoriei. Și ce i-au făcut cadavrului bietului Messer Iacopo…
S-a cutremurat, prea îngrozit de amintire pentru a continua.
— Și totul în zadar, căci nici un râu de sânge nu-l putea învia pe Giuliano. A deschis ochii și s-a uitat la mine: Ai o latură răzbunătoare, copilă.
Ascultă ce-ți spun. Răzbunarea nu aduce nimic bun. Roagă-te ca Dumnezeu să te elibereze de ea. Mi-a pus medalionul rece în palmă. De fiecare dată
când îl vei privi, să-ți amintești ce ți-am spus.
Mi-am coborât privirea și i-am primit supusă vorbele în timp ce mâna mi s-a închis repede peste comoară.
— Îmi voi aminti.
Spre ușurarea mea, în sfârșit, s-a ridicat și eu i-am urmat exemplul.
— Ai mâncat? l-am întrebat.
A dat din cap că nu.
— Atunci, s-o găsim pe bucătăreasă.
