După care, intimidat, călugărul s-a ghemuit lângă acoliți. Abia atunci s-a potolit mulțimea. Totuși, pe măsura ce se desfășura serviciul divin, neliniștea părea să crească din nou. În clipa în care corul a intonat Gloria in excelsis, oamenii au reînceput să dea semne că nu mai aveau stare. Au fost psalmodiate Epistolele – s-a dat glas Gradualului; iar în timp ce preotul citea din Evanghelie, oamenii murmurau fără contenire – vorbeau cu ei înșiși, cu ceilalți, cu Dumnezeu.

Și cu Fra Girolamo. Aveai senzația că asculți zumzăit de insectele sau fojgăit de vietăți într-o noapte de vară – un zgomot puternic și neinteligibil.

În clipa când s-a urcat în amvon, asupra sanctuarului s-a coborât o liniște adâncă, atât de adâncă, încât am auzit roțile de lemn ale unei trăsuri lovind pietrele de pe Via Larga.

87

Deasupra noastră, deasupra osemintelor lui Cosimo, stătea un om micuț și uscățiv, cu obraji scofâlciți, cu ochi mari, întunecați și ușor holbați.

Își lăsase gluga pe umeri, dezvelind creștetul încoronat de bucle negre, aspre. Era mai urât decât cel pe care-l denigra cu înverșunare, Lorenzo de Medici. Avea o frunte joasă și teșită. Dacă te uitai la nasul lui, aveai impresia că cineva îi strivise fața; șaua nasului îi țâșnea direct dintre sprâncene, după

care cădea abrupt în unghi drept. Avea dinții de jos strâmbi și ieșiți în afară, drept care buza de jos era împinsă mult în față.

Un profet mai puțin potrivit nu se pomenise încă. Și totuși, nici că se putea o mai mare diferență între bărbatul sfios pe care-l zărisem în timpul procesiunii și cel care urcase la amvon. Statura noului Savonarola, acest Papa angelico mult lăudat, crescuse ca prin farmec; în ochi îi ardea flacăra certitudinii, iar mâinile osoase se lipiseră de marginea amvonului cu o autoritate divină. Era un om transfigurat prin acțiunea unei puteri care-l depășea, o putere ce radia dinspre trupul lui firav și vibra în aerul rece care ne înconjura. Pentru prima oară de când intrasem în biserică, am uitat că

mi-era frig. Chiar și dinspre mama, care rămăsese supusă, înfrântă și tăcută

în tot timpul slujbei, s-a auzit o șoaptă de uimire.

De partea cealaltă a tatălui meu, contele și-a împreunat mâinile într-un gest implorator și a strigat:

— Fra Girolamo, binecuvântează-ne și ne vom vindeca!

Am aruncat o privire spre chipul lui ridicat către amvon: era scăldat în lumina devoțiunii. Și am văzut lacrimile care i-au apărut brusc în ochi. Am înțeles dintr-odată de ce Zalumma îi numise, în batjocură, pe Savonarola și pe adepții lui, piagnoni – plângăcioșii.

Dar emoția care ne prinsese pe toți în vârtejul ei era nesfârșită, adevărată, de nedomolit.

Bărbați și femei deopotrivă stăteau cu mâinile întinse, cu palmele desfăcute într-un gest de implorare.

Iar Fra Girolamo era gata. Privirea lui părea să-i cuprindă pe toți; s-ar fi zis că ne vedea acolo, pe fiecare în parte, și că adeverește valurile de iubire îndreptate spre el. Apoi, cu mâini ușor tremurătoare din pricina emoției înfrânate, a făcut semnul crucii deasupra mulțimii – și, odată cu gestul lui, suspine de fericire s-au îndreptat spre cer și, în fine, sanctuarul și-a recăpătat pacea.

Savonarola a închis ochii, și-a adunat toată forța interioară și a început să cuvânte.

88

— Predica de astăzi pornește de Ia capitolul 20 din Ieremia.

Vocea lui, care răsuna cu putere sub cupola arcuită, era surprinzător de ascuțită și nazală. Și-a clătinat capul cu mâhnire și privirea i s-a lăsat în jos, ca sub povara rușinii.

— În fiecare zi sunt o pricină de râs, toată lumea își bate joc de mine…

Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: „Silnicie și împilare!“ Chipul i s-a ridicat către înalt, de parcă s-ar fi uitat drept la Dumnezeu: Dar… iată că în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot…

După care și-a aruncat ochii spre noi.

— Locuitori ai Florenței! Deși unii își bat joc de mine, nu mai pot să

tăinuiesc cuvântul Domnului. El mi-a grăit și vorbele Lui ard în mine cu atâta putere, încât trebuie să le rostesc sau să mă las mistuit de focul lor. Luați aminte la cuvântul Domnului: Chibzuiți bine, voi cei bogați, căci, vai, năpasta are să se abată asupra voastră! Orașul acesta nu va mai fi numit Florența, ci Vizuina Hoției, a Desfrâului și a Vărsării de Sânge. Atunci veți fi cu toții sărmani și nenorociți… Se apropie vremuri cum nu s-au mai văzut și auzit.

Pe măsură ce înainta, vocea i se adâncea și căpăta mai multă putere.

Aerul vibra la unison cu vorbele lui tunătoare; și tremura sub imperiul unei prezențe care ar fi putut prea bine să fie însuși Dumnezeu.

— O, voi, desfrânaților, voi, sodomiților, voi, cei care îndrăgiți spurcăciunea! Copiii vă vor fi smulși cu multă cruzime, târâți pe străzi și mutilați. Sângele lor va umple albia râului Arno, dar Dumnezeu nu va lua aminte la strigătele lor deznădăjduite!

Am tresărit când o femeie din spatele nostru a slobozit un urlet plin de suferință. Între zidurile bisericii răsuna ecoul suspinelor sfâșietoare.

Copleșit de remușcări, propriul meu tată își îngropase fața în mâini și plângea, cot la cot cu Pico.

Mama însă își îndreptase spinarea și se încordase; brusc m-a apucat de braț cu un aer protector și, clipind iute sub imperiul mâniei, și-a ridicat sfidător bărbia spre chipul lui Fra Girolamo.

— Cum îndrăznește! a spus ea, cu privirile ațintite asupra călugărului, care făcuse o pauză ca să dea cuvintelor răgaz să se așeze.

Mama vorbise îndeajuns de tare încât să se facă auzită peste mulțimea care bocea.

-— Dumnezeu aude strigătele copiilor nevinovății Cum poate să spună

asemenea lucruri îngrozitoare?

89

La fel de iute cum mă înșfăcase mama de braț, tot atât de repede a apucat-o Zalumma pe mama de braț.

— Gata, Madonna. Ar trebui să te liniștești…

Și s-a aplecat spre ea să-i șoptească direct la ureche. Mama a clătinat din cap cu indignare și mi-a înconjurat umerii cu brațul. M-a strâns cu putere lângă ea de parcă aș fi fost un copilaș. Zalumma nu a mai acordat nici urmă de atenție predicatorului sau cetei sale de piagnoni. Privirea ei intensă

s-a ațintit asupra stăpânei. Și eu începeam să mă îngrijorez: simțeam respirația agitată a mamei, mișcarea iute a pieptului ei, încordarea din brațul care mă strângea.

— Nu e bine ce face, șoptea ea răgușit. Nu e bine deloc…

Atâta lume din biserică plângea sau gemea, vorbind șoptit cu Fra Girolamo și cu Dumnezeu, încât nici măcar tata nu băgase de seamă ce se întâmpla cu mama; predicatorul îi captivase mult prea mult și pe el, și pe Contele Pico.

— O, Dumnezeule! a răcnit Fra Girolamo. Și-a apăsat fruntea în palme, a slobozit un suspin amar și-apoi și-a ridicat fața brăzdată de lacrimi către Cer: Doamne, eu nu sunt decât un biet călugăr. Nu am cerut să mi Te arăți; nu am tânjit să vorbesc în numele Tău sau să am parte de viziuni. Dar mă

supun cu smerenie voiei Tale. În numele tău, sunt gata să îndur ca Ieremia chinurile la care cei cu sufletul necurat îi supun pe profeții Tăi.

Și-a lăsat privirea asupra noastră, iar ochii și vocea i s-au umplut brusc de tandrețe.

— Plâng… Plâng ca și voi pentru copilași, deplâng soarta Florenței și nenorocirile care o așteaptă. Dar oare cât mai putem să trăim în păcat? Cât mai putem să-l mâniem pe Dumnezeu până să-l silim să slobozească asupra noastră urgia Sa binemeritată? Ca un tată iubitor ce se află, nu vrea să ridice Mâna asupra noastră. Dar când copiii Lui continuă să-L îndurereze rătăcind pe căile cele greșite, când Îl batjocoresc, El trebuie să împartă fiecăruia pedeapsă aspră, spre binele lor.

Femei, uitați-vă la voi: la giuvaierurile scânteietoare care vă atârnă

greu în jurul gâtului și la urechi. Dacă vreuna dintre voi – măcar una dintre voi – și-ar da seama că a păcătuit prin deșertăciune și s-ar căi, gândiți-vă câți dintre săraci ar avea parte de hrană!

Uitați-vă la valurile de mătase, la brocarturi și catifele, la firele neprețuite de aur care vă împodobesc trupurile. Dacă măcar una dintre voi s-ar îmbrăca simplu ca să facă voia Domnului, gândiți-vă câți oameni ar fi salvați de la înfometare!

90