meargă mai departe.
Ne-am îndreptat spre nord, spre Piața Domului.
Înainte de a intra în catedrală, examinasem panourile în basorelief făcute de Ghiberti pe ușile baptisteriului octogonal din apropiere. Aici, lângă
65
intrarea pentru public de pe latura sudică a clădirii, scene din viața lui Ioan Botezătorul, ocrotitorul Florenței, acopereau zidurile. Dar ce mă interesa cu adevărat era Ușa Paradisului de pe latura nordică. Acolo, în bronzul aurit, Vechiul Testament prindea viață în detalii dramatice. M-am ridicat pe vârfuri pentru a atinge curbura largă a aripii unui înger care-i vestea lui Avraam că Dumnezeu îl voia jertfit pe Isaac, m-am aplecat pentru a mă
minuna de Moise care primea tablele din mâna lui Dumnezeu. Cel mai mult tânjeam să ating capetele și grebenele puternice ale boilor ce arau un câmp, pe metalul panoului cel mai de sus. Știam că vârfurile coarnelor ar fi fost ascuțite și reci, dar erau prea sus ca să pot ajunge la ele. M-am mulțumit să
mângâi numeroasele capete mici de profeți și sibile care decorau ușile ca niște ghirlande. Bronzul frigea precum gheața.
Interiorul baptisteriului nu mi s-a părut la fel de frumos. Un singur lucru mi-a atras atenția: statuia impresionantă, din lemn închis la culoare, a Mariei Magdalena, sculptată de Donatello. Era o reprezentare fantomatică, spectrală a seducătoarei: în vârstă acum, părul îi era atât de lung și de răvășit, încât era înveșmântată în păr așa cum Sfântul Ioan se înveșmântase în piei de animale. Obrajii îi erau supți și trăsăturile asprite de anii de vinovăție și remușcare. Ceva din resemnarea ei îmi amintea de mama.
Toate trei am intrat apoi în Dom și, când am ajuns în fața altarului, mama a început imediat să vorbească despre crima care avusese loc acolo cu aproape paisprezece ani în urmă. Am avut la dispoziție doar câteva clipe pentru a admira măreția uluitoare a cupolei, înainte ca Zalumma să se îngrijoreze și să-i spună mamei că era timpul să plecăm.
— Cred că ai dreptate, a încuviințat mama fără tragere de inimă. Dar mai întâi trebuie să vorbesc cu fiica mea între patru ochi.
Asta a nemulțumit-o pe sclavă. S-a încruntat, dar rangul ei o sili să
spună:
— Desigur, Madonna.
Așa că s-a retras, dar nu departe.
Când mama s-a convins că Zalumma nu se uita, a scos din sân un obiect mic și strălucitor. O monedă, m-am gândit, dar, după ce mi l-a apăsat în palmă, am văzut că era un medalion de aur, gravat cu cuvintele DOLIU
PUBLIC. Sub litere, doi bărbați cu cuțite se pregăteau să atace o victimă
speriată. În ciuda dimensiunilor reduse, imaginea era detaliată, surprinsă cu o delicatețe demnă de Ghiberti.
— Păstrează-l, spuse mama, dar să fie secretul nostru.
Am privit darul ei lacomă și curioasă.
66
— Era într-adevăr atât de chipeș?
— Da, e o reproducere destul de fidelă și de rară. A fost creată de același artist care l-a pictat pe Baroncelli.
L-am băgat imediat la cingătoare. Mama și cu mine împărtășeam dragostea pentru asemenea mărunțișuri și pentru artă, deși tatăl meu nu era de acord să am asemenea lucruri. Ca negustor, muncise din greu pentru averea sa și ura să o vadă risipită pe orice lucru inutil. Dar eu eram încântată, tânjeam după asemenea lucruri.
— Zalumma, spuse mama, sunt gata de plecare.
Zalumma a venit imediat să ne ia și a apucat-o din nou pe mama de braț. Dar, când mama a început să se îndepărteze de altar, s-a oprit.
— Lumânările… a murmurat ea. Au luat foc acoperămintele altarului?
Arde ceva…
Pe chipul Zalummei s-a citit teama, dar și-a revenit imediat și a spus calm, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din lume:
— Întindeți-vă, Madonna. Aici, pe jos. Totul va fi bine.
— Se repetă totul, spuse mama pe un ton ciudat, pe care ajunsesem să-l urăsc.
— Întindeți-vă! porunci Zalumma sever, de parcă i-ar fi vorbit unui copil.
Mama nu păru s-o audă și, când Zalumma o trase de mâini, încercând s-o silească să se întindă, se împotrivi.
— Se repetă totul, spuse mama repede, înnebunită. Nu vedeți că se întâmplă din nou? Aici, în acest loc sfânt.
Mi-am folosit greutatea alături de Zalumma și, împreună, ne-am luptat să o culcăm pe mama, dar era ca și cum încercam să culcăm un munte nemișcat, care tremura însă.
Brațele mamei s-au ridicat țepene.
— Aici e o crimă, gânduri criminale! țipă ea. Comploturi peste comploturi din nou!
Țipătul ei deveni un mormăit când căzu.
Zalumma și cu mine o țineam, să nu se lovească.
Mama se zbătea pe podeaua rece a catedralei, cu mantia ei albastră
desfăcută și cu fustele argintii în jurul ei. Zalumma stătea peste ea, iar eu i-am pus batista între dinți, apoi i-am ținut capul.
