S-a cutremurat, prea îngrozit de amintire pentru a continua.

— Și totul în zadar, căci nici un râu de sânge nu-l putea învia pe Giuliano. A deschis ochii și s-a uitat la mine: Ai o latură răzbunătoare, copilă.

Ascultă ce-ți spun. Răzbunarea nu aduce nimic bun. Roagă-te ca Dumnezeu să te elibereze de ea. Mi-a pus medalionul rece în palmă. De fiecare dată

când îl vei privi, să-ți amintești ce ți-am spus.

Mi-am coborât privirea și i-am primit supusă vorbele în timp ce mâna mi s-a închis repede peste comoară.

— Îmi voi aminti.

Spre ușurarea mea, în sfârșit, s-a ridicat și eu i-am urmat exemplul.

— Ai mâncat? l-am întrebat.

A dat din cap că nu.

— Atunci, s-o găsim pe bucătăreasă.

Pe drumul de ieșire, tata a luat lampa și a oftat.

— Domnul să ne ajute, fiica mea. Dumnezeu să ne ajute să nu ne lăsăm din nou pradă furiei.

— Amin, am spus.

XIV

în noaptea aceea, înainte ca Zalumma să se ducă la culcare, am căutat-o și am convins-o să vină în cămăruța mea. Am închis ușa după noi, apoi am sărit în pat și mi-am cuprins genunchii cu brațele.

Și alte șuvițe zburlite și sârmoase îi ieșiseră din cozi și scânteiau în lumina lumânării din mâna ei, care îi dădea feței o încântătoare strălucire stranie și pâlpâitoare, perfectă pentru povestea îngrozitoare pe care voiam s-o aud.

— Spune-mi despre Messer Iacopo, am încercat eu s-o conving. Tata spune că i-au profanat cadavrul. Știu că l-au executat, dar vreau să aflu amănuntele.

Zalumma s-a împotrivit. De obicei, îi plăcea să povestească asemenea lucruri, dar acesta era un subiect care se vedea că o tulbură.

— E o poveste îngrozitoare pentru un copil.

— Toți oamenii mari o știu și, dacă nu mi-o spui, o s-o rog pe mama.

78

— Nu, spuse ea atât de repede, încât răsuflarea ei aproape că stinse flacăra. Să nu îndrăznești să o superi cu așa ceva. Încruntându-se, a pus lumânarea pe noptiera mea. Ce vrei să știi?

— Ce i-au făcut cadavrului lui Messer Iacopo… și de ce. Nu el l-a înjunghiat pe Giuliano… așa că de ce l-au ucis?

S-a așezat pe marginea patului meu și a oftat.

— Aceste întrebări au mai multe răspunsuri. Bătrânul Iacopo de Pazzi era patriarhul clanului Pazzi. Era un om învățat și foarte respectat de toată

lumea. Era cavaler și de aceea îi spuneau „Messer”. Nu el a început complotul pentru uciderea fraților Medici. Cred că a fost convins să i se alăture când a fost limpede că ceilalți aveau să continue cu sau fără el.

— Mama ta ți-a spus că, atunci când l-au omorât pe Giuliano, au tras clopotele din campanila de lângă Dom?

— Da.

— Acela a fost semnalul pentru Messer Iacopo să călărească până în Piazza della Signoria și să strige „Popolo e liberta! ” , îndemnându-i pe oameni să se ridice împotriva familiei Medici. Tocmise aproape o sută de soldați perugieni care să-l ajute să cucerească Palazzo della Signoria și credea că

cetățenii îl vor ajuta. Dar lucrurile nu au mers așa cum plănuise. Priorii au aruncat cu pietre în el și în armata lui de la ferestre, iar oamenii s-au întors împotriva lui, strigând „Palle! Palle! ”

Când a fost prins, l-au spânzurat la o fereastră, aceeași fereastră unde-i spânzuraseră și pe Francesco de Pazzi, și pe Salviati. Datorită rangului său și datorită respectului pe care i-l purtau oamenii, a fost primul căruia i s-a îngăduit să-și mărturisească păcatele și să primească ultima împărtășanie.

Mai târziu, a fost îngropat în mormântul familiei sale, la Santa Croce.

Dar s-a născut un zvon cum că, înainte de a muri, Iacopo își vânduse sufletul Diavolului. Călugării de la Santa Croce s-au speriat și au dezgropat cadavrul, pentru a-l reîngropa în afara zidurilor orașului, în pământ nesfințit. Apoi, niște giovani au dezgropat corpul la trei săptămâni de la moartea lui Messer Iacopo.

Fusese îngropat cu lațul în jurul gâtului și tinerii i-au târât cadavrul de funie prin tot orașul. Zalumma a închis ochii și a clătinat din cap, amintindu-și. L-au batjocorit zile întregi, de parcă trupul său era o marionetă. L-au dus la reședința lui și l-au izbit cu capul de ușă, pretinzând că cerea să intre. Eu…

A șovăit și a deschis ochii, dar nu m-a văzut.

— Lam văzut pe el și pe giovani când mă întorceam de la piață într-o zi. Sprijiniseră cadavrul de o fântână și vorbeau cu el. „Bună ziua, Messer 79

Iacopo!“, „Treceți, vă rog, Messer Iacopo“, „Ce vă face familia azi, Messer Iacopo?“ Apoi, au lovit cadavrul cu pietre. Scotea sunete îngrozitoare, bufnituri înfundate. Plouase timp de patru zile când fusese îngropat și era foarte umflat. În ziua când fusese spânzurat, purtase o frumoasă tunică

violet. Tunica putrezise și era acoperită acum cu o mâzgă negru-verzuie, iar fața și mâinile lui erau albe ca burta unui pește. Gura îi era căscată și limba umflată îi ieșea din gură. Avea un ochi închis și unul deschis, acoperit cu o pojghiță cenușie, și ochiul acela părea că se uita fix la mine. Părea să ceară

ajutor de dincolo de mormânt.

M-am rugat pentru sufletul lui atunci, deși tuturor le era frică să spună

vreo vorbă bună despre Pazzi. Giovani s-au mai jucat cu corpul câteva zile, apoi s-au săturat de el și l-au aruncat în Arno. La Pisa a fost văzut plutind spre mare.

Zalumma a tăcut o vreme, apoi s-a uitat Ia mine:

— Trebuie să înțelegi, Lorenzo a făcut multe lucruri bune pentru oraș.

Dar a menținut vie ura oamenilor pentru Pazzi. Nu mă îndoiesc că cel puțin unul dintre giovani a primit un florin sau doi de la Lorenzo însuși.

Răzbunarea lui n-a cunoscut margini și, pentru asta, Dumnezeu îl va face să

plătească într-o zi.

A doua zi, pentru a-și cere scuze, tata m-a luat cu el în caleașcă pentru a livra cele mai bune țesături de lână ale sale la palazzo Medici, de pe Via Larga. Am intrat pe porțile mari de fier. Ca întotdeauna, am rămas în trăsură, în timp ce servitorii priponeau caii, iar tata a intrat pe ușa laterală, însoțit de servitorii familiei Medici, încărcați cu mărfurile lui.

A stat înăuntru mai mult decât de obicei, aproape trei sferturi de oră.

Mi-am pierdut răbdarea, după ce studiasem fațada clădirii și-mi secătuisem mintea gândindu-mă ce s-ar putea afla în spatele ei.

În cele din urmă, gărzile de la intrarea laterală s-au dat la o parte și tata a ieșit. Dar, în loc să se întoarcă la trăsură, a pășit într-o parte și a așteptat. Un careu de gărzi cu săbii lungi l-a urmat pe ușă. O clipă mai târziu, a ieșit un singur om, sprijinindu-se cu putere de brațul musculos al altuia.