Tata a dus-o pe mama sus, în patul ei. Am închis obloanele, ca să nu intre lumina soarelui, apoi, am ajutat-o pe Zalumma să o dezbrace până la camicia brodată, din mătase albă, care era atât de fină și subțire, încât abia putea fi numită veșmânt. Apoi am ieșit în liniște și am închis ușa după noi.

Tata ne aștepta. Avea din nou brațele încrucișate la piept, obrajii săi ușor pistruiați erau roșii și privirea lui ar fi făcut să se ofilească și cel mai proaspăt trandafir.

Zalumma nu s-a speriat. L-a privit direct, curtenitor, dar nu servil, și a așteptat ca el să vorbească primul.

Vocea lui era gravă, dar ușor tremurată.

— Știai care e primejdia. Știai și, cu toate astea, ai lăsat-o să iasă din casă. Ce fel de loialitate e asta? Ce facem dacă moare?

Vocea Zalummei era calmă și purtarea ei, respectuoasă.

— Nu va muri, Ser Antonio, criza a trecut și ea doarme. Dar aveți dreptate, e vina mea. Fără ajutorul meu, n-ar fi ieșit.

70

— O să te vând! O să te vând și o să cumpăr o roabă mai responsabilă!

Zalumma și-a coborât pleoapele și și-a înfrânat vorbele. Îmi închipuiam care ar fi fost acestea: Sunt sclava stăpânei, din casa tatălui ei; am fost a ei înainte de a da ochii cu dumneavoastră și numai ea mă poate vinde. Dar n-a spus nimic. Știam cu toții că tata o iubea pe mama și că mama o iubea pe Zalumma. N-ar fi vândut-o niciodată.

— Du-te, spuse tata. Du-te jos.

Zalumma a șovăit o clipă, nu voia să o lase pe mama singură, dar stăpânul poruncise. A trecut pe lângă noi, cu fustele măturând podeaua de piatră. Tata și cu mine am rămas singuri.

Mi-am ridicat bărbia, sfidătoare. Așa mă născusem, tata și cu mine aveam aceeași fire.

— Tu ai fost de vină, spuse el și obrajii i se înroșiră și mai tare. Tu, cu ideile tale. Mama ta a făcut asta ca să-ți facă pe plac.

— Da, eu am fost de vină. Și vocea mea tremura, dar m-am străduit să

mă liniștesc: Mama a vrut să-mi facă pe plac. Crezi că mă bucur că a avut o criză? A mai ieșit și altă dată, fără alte neajunsuri. Crezi că am vrut să se întâmple asta?

A clătinat din cap.

— O fată atât de tânără și atât de lipsită de respect! Ascultă-mă: vei sta acasă, lângă mama ta, toată săptămâna. Nu te vei duce la slujbă sau la piață.

Știi cât de gravă a fost fapta ta? Nu știi cât de speriat am fost când am venit acasă și n-am găsit-o? Nu-ți e deloc rușine că ai făcut-o să sufere atât de tare pe mama ta? Sau nu-ți pasă deloc de viața ei?

Ridicase treptat vocea, așa că acum țipa.

— Sigur că… am început să spun, dar m-am întrerupt când ușa mamei s-a deschis și ea a apărut în prag.

Și tata, și eu am tresărit și ne-am întors să ne uităm la ea. Arăta ca o fantomă, se ținea de clanță să nu cadă. Zalumma îi despletise părul și acesta i se revărsa întunecat pe umeri, pe piept, până la brâu. Nu purta decât camicia vălurită, cu mânecile ei lungi și bufante.

Vorba nu-i era decât o șoaptă, dar emoția din glas se distingea clar.

— Las-o în pace. A fost numai ideea mea. Dacă vrei să țipi, țipă la mine.

— Nu trebuia să te scoli, am spus, dar cuvintele mele au fost acoperite de vocea furioasă a tatei.

— Cum ai putut să faci asta, când știi că e primejdios? De ce trebuie să

mă sperii în halul ăsta, Lucrezia? Ai fi putut să mori!

Mama l-a privit cu un aer rătăcit.

71

— Sunt sătulă. Sătulă de casa asta, de viața asta. Nu-mi pasă dacă mor.

Vreau să ies din casă, ca toată lumea. Vreau să trăiesc ca o femeie oarecare.

Ar fi spus mai multe, dar tata a întrerupt-o:

— Dumnezeu să te ierte că vorbești atât de ușor despre moarte. E voia Lui că trăiești așa, judecata Lui. Ar trebui să te resemnezi.

Nu o auzisem niciodată pe mama mea cea blândă vorbind pe un ton plin de venin și n-o văzusem zâmbind disprețuitor. Dar, în ziua aceea, le-a făcut pe amândouă:

— Nu-l sfida pe Dumnezeu, Antonio, când amândoi știm adevărul în legătură cu asta.

El s-a repezit orbește s-o lovească, iar ea s-a ferit.

M-am mișcat la fel de repede. L-am lovit pe tata în umeri, forțându-l să

plece de lângă ea.

— Cum îndrăznești? am țipat. Cum îndrăznești?. Ea e blândă și bună, nu ca tine!

Ochii lui străluceau de furie. M-a lovit cu dosul mâinii și am căzut, uimită să mă pomenesc pe podea.

A ieșit repede din cameră, în timp ce eu căutam ceva cu care să arunc după el, dar nu aveam decât pelerina în jurul umerilor, un dar de la el, din lână grea, colorată cu albastru alessandrino.

Am făcut-o ghem în pumni și am aruncat-o, dar a căzut în tăcere pe jos la o distanță mai mică de un braț – un gest inutil.

Atunci mi-am revenit, am alergat în camera mamei și am găsit-o îngenuncheată lângă pat. Am ajutat-o să urce în pat, am învelit-o cu o pătură

și am ținut-o de mână, în timp ce ea plângea încet, din nou pe jumătate adormită.

— Șștt, i-am spus. N-am vrut. Și ne vom cere iertare.

A întins mâna orbește, căutând-o pe a mea, iar eu i-am strâns-o.

— Se repetă totul, a gemut ea și ochii i s-au închis în sfârșit. Se repetă

totul…

— Taci, am spus, și dormi.

XIII