Lui Baroncelli i se uscă gura. Însă tonul lui fu uimitor de calm: – Te iert.
Călăul lăsă să-i scape un suspin de ușurare; poate că fuseseră alți condamnați mai dornici să-și lase sângele să-i păteze mâinile. Îl luă pe Baroncelli de braț, de la cot, și îl conduse spre un loc anume de pe platformă, lângă ștreang.
— Aici.
Glasul îi era ciudat de blând. Și scoase din mantia sa o batistă albă.
Cu o clipă înainte să fie legat la ochi, Baroncelli privi mulțimea.
Aproape de rândul din față era Giovanna, cu copiii. Era prea departe ca Baroncelli să fie sigur, dar i se păru că plânsese.
49
Lorenzo de Medici nu se vedea nicăieri, dar Baroncelli nu avea nici o îndoială că privea. Privea de la vreun balcon ascuns sau de la vreo fereastră; poate chiar din Pallazo della Signoria.
Dedesubt, la picioarele eșafodului, stătea consolatorul, cu o expresie senină și parcă mulțumită. Într-o clipă de epifanie, Baroncelli își dădu seama că Francesco de Pazzi, Messer Iacopo, arhiepiscopul Salviati – toți fuseseră
niște proști, micile lor ambiții serviseră ca piese ale unui plan mai mare, unul care-l umplea de o spaimă aproape la fel de mare ca și apropiata sa moarte.
Călăul legă batista la ochii lui Baroncelli, apoi îi petrecu lațul peste bărbie și i-l strânse în jurul gâtului.
Înainte ca trapa de dedesubtul lui să cadă, Baroncelli rosti două
cuvinte, adresate sieși:
— Ține, trădătorule!
X
În clipa în care trupul lui Baroncelli încetă să mai tresalte, un tânăr artist din fața mulțimii se apucă de lucru. Cadavrul avea să stea în piață zile întregi, până ce descompunerea avea să-l facă să cadă din laț. Însă artistul nu putea aștepta; voia să surprindă imaginea cât încă mai avea un ecou de viață. În afară de asta, tineri huligani, giovani, aveau să se amuze în curând, aruncând cu pietre în el, iar ploaia iminentă avea să-l facă să se umfle.
Desena pe o hârtie întinsă pe o planșă din lemn de plop, ca să aibă o suprafață tare, pe care să lucreze. Tăiase fulgii de pe pana sa de scris, fiindcă
o folosea încontinuu și orice asperitate de pe ea îi irita degetele lungi; tăiase el însuși penița, dându-i un vârf fin, ascuțit, și o înmuia absent într-o călimară cu cerneală ferogalică brună, prinsă bine de cingătoare. Fiindcă nu putea să deseneze cum trebuie cu mănuși, îl dureau mâinile de frig, dar nu dădu atenție durerii. Nu dădu atenție nici tristeții care amenința să-l cuprindă – fiindcă vederea lui Baroncelli îi trezea amintiri dureroase – și se concentră în schimb asupra subiectului din fața lui.
În ciuda tuturor încercărilor de a-și masca adevăratele sentimente, toți oamenii și le dezvăluiau prin semne subtile în expresie, postură și voce.
Regretul lui Baroncelli era evident. Chiar și în moarte, ochii îi erau plecați, ca și cum ar fi contemplat Iadul. Capul îi era înclinat, iar colțurile buzelor sale subțiri erau trase în jos de vinovăție. Era un om copleșit de dezgustul de sine.
50
Artistul se strădui să nu cedeze urii, deși avea motive pentru a-l disprețui pe Baroncelli. Însă ura era împotriva principiilor sale, așa că –
asemenea degetelor și inimii sale care-l dureau – o ignoră și își continuă
munca. Găsea de asemenea că pedeapsa cu moartea nu e dreaptă – nici măcar când era executat un asasin ca Baroncelli.
Așa cum îi era obiceiul, făcu însemnări pe marginea paginii, ca să-și amintească de culorile și texturile implicate, fiindcă era o ocazie excelentă ca schița să devină o pictură. Scria de la dreapta la stânga, literele fiind o imagine în oglindă a scrisului convențional. Cu ani în urmă, pe când era elev în atelierul lui Andrea Verrocchio, alți artiști îl acuzaseră că e ascuns, pentru că, atunci când le arătase schițele sale, nu-i putuseră înțelege notițele. Însă el scria așa pentru că îi era mult mai ușor; confidențialitatea pe care i-o oferea era doar un folos în plus.
Tichie mică maro. Pana scârțâia pe hârtie. Vestă neagră de serj, flanelă
de lână căptușită, capă albastră, tivită cu blană de vulpe, guler de catifeastropit cu roșu și negru, Bernardo Bandino Baroncelli, jambiere negre.
Baroncelli își aruncase papucii din picioare în spasmele morții; era înfățișat cu picioarele goale.
Artistul se încruntă la numele de familie al lui Baroncelli. Era autodidact, încă se mai lupta să-și învingă dialectul rustic din Vinci și scrierea pe litere îi dădea de furcă. Nu conta. Lorenzo de Medici, Il Magnifico, era interesat de imagine, nu de cuvinte.
Făcu rapid o schiță mică în josul paginii, arătând capul lui Baroncelli dintr-un unghi care-i arăta mai bine trăsăturile atinse de tristețe. Mulțumit de munca sa, își începu adevărata muncă, aceea de a înregistra fețele din mulțime. Cei din primele rânduri – nobilimea și negustorii mai bogați –
tocmai începeau să plece, tăcuți și sobri. Populo minuto, oamenii de rând și nevoiașii, rămaseră în urmă, să se distreze, aruncând spre cadavru ocări și pietre.
Artistul privi cu atenție cât mai mulți oameni cu putință în timp ce aceștia părăseau piața. Avea două motive. Unul, de fațadă, era acela că studia chipurile. Cei care-l cunoșteau erau obișnuiți cu privirile lui stăruitoare.
Motivul ascuns era rezultatul unei întâlniri dintre el și Lorenzo de Medici. Căuta un chip anume – unul pe care-l văzuse cu douăzeci de luni în urmă, deși doar pentru câteva fracțiuni de secundă. Chiar și cu talentul său de a-și aminti fizionomiile, memoria îi era încețoșată – însă inima îi era hotărâtă să reușească. De data asta, era decis să nu lase emoțiile să-l copleșească.
51
— Leonardo!
Sunetul propriului său nume îl sperie pe artist; tresări involuntar și, din reflex, puse dopul călimării cu cerneală, să nu se verse.
Un vechi prieten din atelierul lui Verrocchio era pe cale să plece din piață și se îndrepta spre el.
— Sandro, zise Leonardo, când prietenul lui se află, în sfârșit, în fața sa.
Arăți ca un prior.
Sandro Botticelli zâmbi. La treizeci și cinci de ani, era cu câțiva ani mai mare decât Leonardo, în floarea vârstei și a carierei. Era, într-adevăr, îmbrăcat elegant, cu o pelerină stacojie, tivită cu blană; o tichie neagră de catifea îi acoperea cea mai mare parte a părului auriu, lung până la bărbie, mai scurt decât era la modă. Ca și Leonardo, era proaspăt bărbierit. Ochii verzi erau închiși pe jumătate, plini de insolența care-l caracterizase întotdeauna. Chiar și așa, lui Leonardo îi plăcea de el; avea un mare talent și o inimă bună. În anul care trecuse, Sandro primise câteva comenzi grase de la Medici și Tornabuoni, între care marea pictură Primavera, ce urma să
