— Da. Trebuie să mă duc mâine în piață, ca să-l caut pe cel de-al treilea bărbat. Leonardo șovăi; și el era tulburat. Am nevoie de asigurarea dumneavoastră mai întâi.

— Cere-mi și-ți voi da. Acum, îl am pe Baroncelli; nu-mi voi găsi liniștea până când nu e găsit și al treilea asasin.

— Baroncelli urmează să moară și se zvonește că a fost torturat fără

milă. Lorenzo îl întrerupse iute.

— Dintr-un motiv foarte întemeiat. El a fost cea mai bună speranță a mea de a-l găsi pe omul care mi-a ucis fratele. Însă a insistat că nu-l cunoștea; dacă-l cunoștea, va lua secretul în iad cu el.

Îndârjirea din tonul lui Il Magnifico îl făcu pe Leonardo să se oprească.

— Ser Lorenzo, dacă-l găsesc pe al treilea asasin, nu-l pot preda cu conștiința împăcată, ca să fie omorât.

Lorenzo avu o tresărire, de parcă ar fi fost lovit în plină față; ridică

tonul, plin de indignare.

— Ai lăsa să scape un complice la asasinarea fratelui meu?

— Nu. Glasul lui Leonardo tremură ușor. L-am stimat pe fratele vostru mai mult decât pe oricare alt om.

— Știu, răspunse Lorenzo încet, într-un fel care spunea că știa întregul adevăr. De aceea știu și că, dintre toți oamenii, tu îmi ești cel mai bun aliat.

Adunându-se, Leonardo înclină capul, apoi îl ridică din nou.

— Aș vrea să văd un astfel de om adus în fața justiției, lipsit de libertate, condamnat să muncească pentru binele altora, forțat să-și petreacă restul vieții gândindu-se la crima sa.

— Un astfel de idealism e admirabil, răspunse Lorenzo încordat. Făcu o pauză: Sunt un om rezonabil – și, ca și tine, cinstit. Dacă sunt de acord că

acest complice, în caz că-l găsești, nu va fi ucis, ci închis, te vei duce în piață

să-l găsești?

61

— Mă voi duce. Și, dacă nu reușesc mâine, nu mă voi opri până când nu va fi găsit.

Lorenzo dădu din cap, mulțumit. Privi într-o parte, spre o pictură

flamandă de o delicatețe fermecătoare de pe peretele său.

— Trebuie să știi că acest om… Se opri și apoi continuă: Asta merge mai departe decât uciderea fratelui meu, Leonardo. Ei vor să ne distrugă.

— Să vă distrugă pe dumneavoastră și pe familia dumneavoastră?

Lorenzo se întoarse din nou spre el.

— Pe tine. Pe mine. Pe Botticelli. Verrocchio. Perugino. Ghirlandaio.

Tot ce reprezintă Florența. Leonardo deschise gura să întrebe: Cine? Cine vrea să facă asta?., dar Il Magnifico ridică o mână, oprindu-i vorbele.

— Du-te mâine în piață. Găsește-l pe al treilea bărbat. Vreau să-l interoghez personal.

Căzură de acord ca Lorenzo să-i plătească lui Leonardo o sumă pentru o „comandă”, schița cu Baroncelli spânzurat, cu posibilitatea ca o astfel de schiță să devină un portret. Astfel, Leonardo putea răspunde sincer că se afla în Piazza della Signoria pentru că Lorenzo de Medici voia un desen; nu se pricepea să mintă.

Stând în piață, în dimineața rece de decembrie a morții lui Baroncelli, privind cu atenție la chipul fiecărui bărbat care trecea, se gândi la cuvintele lui Il Magnifico.

Ei vor să ne distrugă…

62

PARTEA A DOUA

Lisa

XI

Îmi voi aminti mereu ziua în care mama mi-a spus povestea uciderii lui Giuliano de Medici.

Era într-o zi de decembrie, la treisprezece ani și jumătate după ce se întâmplase, iar eu aveam 12 ani. Pentru prima dată în viața mea, am stat cu capul dat pe spate în marele Dom, minunându-mă de grandoarea cupolei lui Brunelleschi, în timp ce mama, cu mâinile împreunate pentru rugăciune, îmi șoptea povestea înfiorătoare.

În timpul săptămânii, după slujba de dimineață, catedrala era aproape pustie, cu excepția unei văduve care plângea cu sughițuri în genunchi, chiar lângă intrare, și a unui preot care înlocuia lumânările sfeșnicului de pe altar.

Ne opriserăm chiar în fața altarului înalt, unde avuseseră loc evenimentele asasinatului. Îmi plăceau poveștile de aventuri și încercam să mi-l închipui pe tânărul Lorenzo de Medici, cu spada scoasă, sărind în strană și alergând pe lângă preoți, ca să scape.

M-am întors să mă uit la mama mea, Lucrezia, și am tras-o de mâneca de brocart. Era brunetă, cu ochii negri și cu pielea atât de frumoasă, încât uneori eram invidioasă, dar ea părea să nu-și dea seama de înfățișarea ei uimitoare. Se plângea de părul ei prea drept și de nuanța măslinie a tenului ei. Nu conta că avea osatură fină și mâini, picioare și dantură încântătoare.

Eu eram mare pentru vârsta mea, eram deja mai solidă decât ea, cu bucle castanii terne și aspre și pielea pătată de necazurile vârstei.

— Ce s-a întâmplat după ce a scăpat Lorenzo? am șuierat. Ce s-a ales de Giuliano?

Ochii mamei se umpluseră de lacrimi. După cum spunea adesea tatăl meu, o încercau adesea emoții profunde.

— A murit din cauza rănilor groaznice. Toată Florența a înnebunit, toți cereau sânge. Și executarea conspiratorilor.

63

Amintirea a făcut-o să se cutremure.

Zalumma, care stătea de cealaltă parte a ei, s-a aplecat și s-a încruntat la mine amenințător.

— N-a încercat nimeni să-l ajute pe Giuliano? am întrebat. Sau era deja mort? Eu m-aș fi dus măcar să văd dacă mai trăia.

— Sstt, m-a admonestat Zalumma. Nu vezi că o întristează?

Mama nu se simțea bine și agitația îi înrăutățea starea.

— Ea mi-a spus povestea, am răspuns. Nu i-am cerut eu.