devină în curând un dar de nuntă de la Lorenzo pentru vărul lui.
Sandro privi schița lui Leonardo cu un umor viclean.
— Așa deci. Încerci să-mi furi slujba, după cum văd.
Se referea la fresca pictată nu cu mult timp în urmă pe o fațadă din apropiere de Palazzo della Signoria, parțial vizibilă în spatele eșafodului, acum, că mulțimea începea să se rărească. Primise o comandă de la Lorenzo în zilele acelea teribile, ce urmaseră morții lui Giuliano: să înfățișeze pe fiecare dintre conspiratorii Pazzi așa cum atârnau în ștreang. Imaginile în mărime naturală inspirau, ca atare, teroarea pe care intenționau s-o provoace. Era acolo Francesco de Pazzi complet gol, cu coapsa rănită plină
de sânge; era acolo și Salviati, în odăjdiile sale de arhiepiscop. Cei doi morți erau înfățișați întorși spre privitor – eficient, deși nu era o ilustrare exactă a faptelor. Ca și Botticelli, Leonardo fusese în Piazza della Signoria în clipa în care Francesco, târât din patul său, fusese împins de la cea mai de sus fereastră arcuită din Palazzo, spânzurat chiar de clădire, ca să-l vadă toți. O
clipă mai târziu, urmase Salviati și, în clipa morții sale, se întorsese spre tovarășul său de conspirație și – fie dintr-un spasm involuntar, fie într-un ultim acces de furie – își înfipsese dinții în umărul lui Francesco de Pazzi.
Era o imagine bizară, atât de tulburătoare, încât chiar și Leonardo, copleșit de emoție, uitase s-o noteze în caietul lui. Chipurile altor bărbați executați, inclusiv cea a lui Messer Iacopo, erau aproape terminate, însă lipsea un ucigaș: Baroncelli. Botticelli luase probabil și el notițe în dimineața asta, 52
intenționând să termine fresca. Însă, la vederea schiței lui Leonardo, ridică
din umeri.
— Nu contează, spuse el nepăsător. Fiind suficient de bogat ca să mă
îmbrac ca un prior, pot, cu siguranță să las un sărac ca tine să termine treaba. Am lucruri mult mai mari de realizat.
Leonardo, îmbrăcat cu o tunică de artizan, lungă până la genunchi, din pânză de in uzată, și cu o mantie cenușie de lână, își băgă schița la subraț și făcu o plecăciune adâncă, exagerată.
— Ești prea bun, domnul meu. Acum, du-te. Tu ești un cârpaci plătit, iar eu sunt un artist adevărat, care are multe de făcut, până să înceapă
ploaia.
El și Sandro se despărțiră zâmbind și cu o scurtă îmbrățișare, iar Leonardo se întoarse imediat la studierea mulțimii. Era întotdeauna fericit să-l vadă pe Sandro, însă întreruperea îl enervase. Erau prea multe în joc; băgă mâna absent în punga de la centură și pipăi un medalion de aur de mărimea unui florin. Pe față, în relief, era scris: „Doliu public”. Dedesubt, Baroncelli își ridica deasupra capului cuțitul cel lung, în timp ce Giuliano privea spre lamă cu surprindere. În spatele lui Baroncelli se afla Francesco de Pazzi, cu pumnalul pregătit. Leonardo făcuse schița, redând scena cât mai exact posibil, deși, spre lămurirea privitorului,
Giuliano era prezentat stând față în față cu Baroncelli. Verrocchio făcuse matrița după schița lui Leonardo.
La două zile după asasinat, Leonardo îi trimisese o scrisoare lui Lorenzo de Medici.
Stăpâne Lorenzo, trebuie să vă vorbesc în particular despre un lucru decea mai mare importanță.
Nu urmase nici un răspuns: Lorenzo, copleșit de durere, se ascundea în reședința Medici, care devenise o fortăreață înconjurată de zeci de oameni înarmați. Nu primea vizitatori; scrisorile care-i cereau părerea sau favorurile se adunau grămadă, nedeschise.
După o săptămână fată răspuns, Leonardo împrumută un florin de aur și se duse la ușa fortăreței Medici. Îl mitui pe unul dintre paznici să ducă
imediat o altă scrisoare, în timp ce el aștepta în loggia, privind cum ploaia răpăia pe străzile pietruite.
Stăpâne Lorenzo, nu vin nici să vă cer favoruri, nici să vă vorbesc despreafaceri. Am informații legate de moartea fratelui vostru, doar pentru urechilevoastre.
53
Câteva minute mai târziu, a fost primit, după ce a fost percheziționat temeinic să nu aibă arme – o prostie, din moment ce nu avusese niciodată o armă și nici nu avea idee cum s-o folosească.
Palid și lipsit de viață într-o tunică neagră, simplă, Lorenzo, cu gâtul încă bandajat, îl primi pe Leonardo în biroul său, înconjurat de lucrări de artă de o frumusețe uluitoare. Privi în sus, spre Leonardo, cu ochii încețoșați de vinovăție și durere – deși nici ei nu-i puteau ascunde interesul pentru ceea ce avea de spus artistul.
În dimineața zilei de 26 aprilie, Leonardo stătuse la câteva rânduri distantă de altar, în catedrala Santa Maria del Fiore. Avea întrebări pentru Lorenzo, în legătură cu un proiect comun pe care-l primiseră, el și fostul său profesor, Andrea Verrocchio, ca să sculpteze un bust al lui Giuliano, și sperase să-l prindă pe Il Magnifico după slujbă. Leonardo participa la slujbă
doar când avea afaceri de făcut; găsea natura mult mai demnă de venerație decât o catedrală făcută de mâna omului. Era în relații foarte bune cu familia Medici. În ultimii câțiva ani, stătuse luni întregi în casa lui Lorenzo, ca unul dintre mulții artiști aflați în serviciul familiei.
Spre surprinderea lui Leonardo, în dimineața aceea, Giuliano sosise la slujbă târziu, răvășit și escortat de Francesco de Pazzi și de angajatul acestuia.
Leonardo găsea la fel de frumoși și bărbații, și femeile și la fel de demni de dragostea sa, însă alesese să ducă o viață care nu-i oferea reciprocitate. Un artist nu putea permite furtunilor dragostei să-i întrerupă
munca. Cel mai mult se ferea de femei, căci nevoile unei soții și ale copiilor i-ar fi făcut studiile – asupra artelor, lumii și locuitorilor ei – imposibile. Nu voia să ajungă ca maestrul său, Verrocchio, să-și irosească talentul, să
accepte orice lucrare, fie că era vorba de crearea de măști pentru carnaval sau de aurirea papucilor unei doamne, ca să-și hrănească familia flămândă.
Nu avea niciodată timp să experimenteze, să observe, să-și îmbunătățească
tehnicile.
Ser Antonio, bunicul lui Leonardo, îi explicase pentru prima oară acest concept. Antonio își iubise foarte mult nepotul, deși era copilul din flori al unei servitoare. Când Leonardo a crescut, doar bunicul a observat talentul băiatului și i-a dat un caiet cu hârtie și cărbune. Când Leonardo avea șapte ani, stătea în iarba rece, cu un stil cu vârf de argint și cu o tablă de scândură
negeluită, studiind cum trecea vântul prin frunzele unei livezi de măslini.
Ser Antonio – mereu ocupat, cu umerii drepți și privirea ageră, în ciuda celor 54
optzeci și opt de ani – se oprise în picioare, lângă el, și privea împreună cu el copacii sclipitori.
Brusc și fără nici un avertisment, spuse:
— Nu da nici o atenție obiceiului, băiatul meu. Am avut jumătate din talentul tău – da, am fost și eu bun la desen și dornic, ca și tine, să înțeleg cum funcționează lumea naturii –, însă l-am ascultat pe tatăl meu. Înainte să
vin la fermă, i-am fost ucenic, ca notar. Asta suntem noi – o familie de notari.
