— Liniște! a poruncit Zalumma. Eram încăpățânată, dar ea era și mai și. A luat-o pe mama de braț și, pe un ton mai cald, a spus: Madonna, e timpul să mergem. Trebuie să ajungem acasă înainte să vi se descopere absența.

Se referea la tatăl meu, care își petrecuse ziua ca de obicei, ocupându-se de afacerile sale. Ar fi fost șocat să se întoarcă și să-și găsească soția plecată. Era prima dată în mulți ani când ea îndrăznise să se aventureze atât de departe și să stea atât de mult timp.

Plănuisem în secret această ieșire de ceva timp. Nu văzusem niciodată

Domul, deși crescusem uitându-mă la cupola lui măreață de cărămidă de pe partea cealaltă a râului Arno, din casa noastră de pe Via Maggio. Toată viața mersesem la biserica Santo Spirito din apropiere și mi se păruse grandioasă, cu coloanele sale clasice din interior și cu arcele din pietra serena, o piatră

fină, de un cenușiu deschis. Și altarul nostru principal se afla sub o cupolă

proiectată de Brunelleschi. Crezusem că Santo Spirito, cu cele treizeci și opt de altare laterale ale sale, era extraordinară până când am stat în marele Dom. Cupola întrecea orice închipuire. Privind-o, înțelegeam de ce oamenii se fereau să stea sub ea după ce a fost construită. De asemenea, înțelegeam de ce unii dintre cei ce auziseră țipetele în ziua uciderii lui Giuliano se repeziseră afară, crezând că Domul se prăbușea în cele din urmă.

Era magic ca o structură atât de măreață să se înalțe în aer fără o susținere vizibilă.

Mama mă adusese în Piața Domului nu doar pentru a mă minuna de cupolă, ci și pentru a-mi potoli setea de artă. Mama era de familie bună și cu o educație aleasă, iubea poezia, pe care o citea în italiană și în latină (mă

învățase și pe mine aceste limbi). Suferise mult timp că boala ei o împiedicase să-mi împărtășească frumusețile orașului.

Așa că, atunci când s-a ivit prilejul, am luat o trăsură spre est și am traversat Ponte Vecchio către centrul Florenței.

64

Ar fi fost mai simplu să mergem direct pe Via Maggio până la cel mai apropiat pod, Ponte Santa Trinita, dar asta m-ar fi lipsit de o încântare.

Ponte Vecchio era mărginit de botteghe ale aurarilor și ale artiștilor. Fiecare bottega dădea direct în stradă și expunea în față, la vedere, creația proprietarului. Toate trei purtam cele mai bune mantii îmblănite ale noastre, pentru a ne apăra de aerul rece, și Zalumma o învelise pe mama cu câteva pături groase de lână. Dar eu eram prea entuziasmată ca să simt frigul; scoteam capul din trăsură pentru a mă uita la plăcuțe de aur, la statuete, la centuri, la brățări și la măștile de carnaval. Priveam busturile sculptate în marmură ale florentinilor bogați sau portretele aflate în lucru.

Mama spunea că, în trecut, pe pod stăteau tăbăcarii și vopsitorii care își vărsau vopselele urât mirositoare direct în Arno. Familia Medici obiectase și acum râul era mai curat decât fusese vreodată, iar tăbăcarii și vopsitorii lucrau în zone desemnate ale orașului.

În drumul nostru spre Dom, trăsura s-a oprit în piața cea mare din fața fortăreței impresionante cunoscută ca Palazzo della Signoria, unde se întâlneau priorii din Florența. Pe zidul proeminent al unei clădiri alăturate, se afla o pictură murală grotescă, ce înfățișă oameni spânzurați. Nu știam despre ei decât că erau cunoscuți drept conspiratorii Pazzi și că erau răi.

Unul dintre conspiratori, un bărbat scund dezbrăcat, se uita cu ochi mari și cu privirea goală la mine, ceea ce m-a speriat. Dar cel mai tare mă intriga portretul ultimului spânzurat. Silueta lui se deosebea de a celorlalți, era înfățișat mai delicat, mai precis. Umbrele sale subtile evocau suferința și remușcarea unui suflet chinuit. Și nu părea să plutească, cum păreau ceilalți, ci avea o umbră. Simțeam că aș putea băga mâna prin zid, pentru a atinge trupul care se răcea al lui Baroncelli.

M-am întors spre mama. Mă urmărea cu atenție, deși n-a spus nimic despre pictură și nici despre motivul pentru care opriserăm acolo. Era prima dată când stăteam mai mult în piață, prima dată când am putut să-i privesc pe spânzurați de aproape.

— Ultimul a fost pictat de alt artist, am spus.

— De Leonardo da Vinci, a spus ea. Uimitor, nu-i așa? E ca Dumnezeu, insuflă viață pietrei.

A dat din cap, mulțumită de judecata mea, și i-a făcut semn vizitiului să

meargă mai departe.

Ne-am îndreptat spre nord, spre Piața Domului.

Înainte de a intra în catedrală, examinasem panourile în basorelief făcute de Ghiberti pe ușile baptisteriului octogonal din apropiere. Aici, lângă

65

intrarea pentru public de pe latura sudică a clădirii, scene din viața lui Ioan Botezătorul, ocrotitorul Florenței, acopereau zidurile. Dar ce mă interesa cu adevărat era Ușa Paradisului de pe latura nordică. Acolo, în bronzul aurit, Vechiul Testament prindea viață în detalii dramatice. M-am ridicat pe vârfuri pentru a atinge curbura largă a aripii unui înger care-i vestea lui Avraam că Dumnezeu îl voia jertfit pe Isaac, m-am aplecat pentru a mă

minuna de Moise care primea tablele din mâna lui Dumnezeu. Cel mai mult tânjeam să ating capetele și grebenele puternice ale boilor ce arau un câmp, pe metalul panoului cel mai de sus. Știam că vârfurile coarnelor ar fi fost ascuțite și reci, dar erau prea sus ca să pot ajunge la ele. M-am mulțumit să

mângâi numeroasele capete mici de profeți și sibile care decorau ușile ca niște ghirlande. Bronzul frigea precum gheața.

Interiorul baptisteriului nu mi s-a părut la fel de frumos. Un singur lucru mi-a atras atenția: statuia impresionantă, din lemn închis la culoare, a Mariei Magdalena, sculptată de Donatello. Era o reprezentare fantomatică, spectrală a seducătoarei: în vârstă acum, părul îi era atât de lung și de răvășit, încât era înveșmântată în păr așa cum Sfântul Ioan se înveșmântase în piei de animale. Obrajii îi erau supți și trăsăturile asprite de anii de vinovăție și remușcare. Ceva din resemnarea ei îmi amintea de mama.

Toate trei am intrat apoi în Dom și, când am ajuns în fața altarului, mama a început imediat să vorbească despre crima care avusese loc acolo cu aproape paisprezece ani în urmă. Am avut la dispoziție doar câteva clipe pentru a admira măreția uluitoare a cupolei, înainte ca Zalumma să se îngrijoreze și să-i spună mamei că era timpul să plecăm.

— Cred că ai dreptate, a încuviințat mama fără tragere de inimă. Dar mai întâi trebuie să vorbesc cu fiica mea între patru ochi.

Asta a nemulțumit-o pe sclavă. S-a încruntat, dar rangul ei o sili să

spună:

— Desigur, Madonna.

Așa că s-a retras, dar nu departe.

Când mama s-a convins că Zalumma nu se uita, a scos din sân un obiect mic și strălucitor. O monedă, m-am gândit, dar, după ce mi l-a apăsat în palmă, am văzut că era un medalion de aur, gravat cu cuvintele DOLIU

PUBLIC. Sub litere, doi bărbați cu cuțite se pregăteau să atace o victimă

speriată. În ciuda dimensiunilor reduse, imaginea era detaliată, surprinsă cu o delicatețe demnă de Ghiberti.

— Păstrează-l, spuse mama, dar să fie secretul nostru.

Am privit darul ei lacomă și curioasă.

66

— Era într-adevăr atât de chipeș?

— Da, e o reproducere destul de fidelă și de rară. A fost creată de același artist care l-a pictat pe Baroncelli.

L-am băgat imediat la cingătoare. Mama și cu mine împărtășeam dragostea pentru asemenea mărunțișuri și pentru artă, deși tatăl meu nu era de acord să am asemenea lucruri. Ca negustor, muncise din greu pentru averea sa și ura să o vadă risipită pe orice lucru inutil. Dar eu eram încântată, tânjeam după asemenea lucruri.

— Zalumma, spuse mama, sunt gata de plecare.

Zalumma a venit imediat să ne ia și a apucat-o din nou pe mama de braț. Dar, când mama a început să se îndepărteze de altar, s-a oprit.

— Lumânările… a murmurat ea. Au luat foc acoperămintele altarului?

Arde ceva…

Pe chipul Zalummei s-a citit teama, dar și-a revenit imediat și a spus calm, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din lume:

— Întindeți-vă, Madonna. Aici, pe jos. Totul va fi bine.

— Se repetă totul, spuse mama pe un ton ciudat, pe care ajunsesem să-l urăsc.