Giuliano se îneacă. O astfel de calomnie împotriva fratelui său i-ar fi stârnit furia, dar a ajuns să nu mai simtă nimic.
Apele din catedrală sunt mâloase din cauza sângelui; abia mai vede imaginile tremurătoare ale atacatorilor săi pe fundalul trupurilor încâlcite.
Baroncelli și Francesco strigă amândoi. Giuliano le vede gurile căscate, vede sclipirea oțelului gol, împâclită de mâlosul Arno, dar nu aude nimic. În râu, totul e tăcut.
O suliță de lumină țâșnește prin ușa deschisă spre nord, către Via de Servi. Face un pas spre ea, căutându-l pe Lorenzo, dar curentul îl trage puternic acum. E atât de greu să mergi prin apa care se învârtejește…
Dincolo de punctul unde ar putea s-o ajungă, Anna cea cu părul ca pana corbului plânge, frângându-și mâinile, plângând copiii pe care i-ar fi putut avea; dragostea ei îl atrage. Însă Lorenzo e cel care îi locuiește inima în cele din urmă. Lorenzo, a cărui inimă se va frânge când își va găsi fratele mai mic. E cel mai mare regret al lui Giuliano.
— Frate.
Buzele lui Giuliano formează cuvântul în timp ce el se prăbușește în genunchi.
Lorenzo stă pe malul râului Arno, strângând o pătură în jurul umerilor lui. E ud leoarcă și tremură, dar e în viață.
Ușurat, Giuliano lasă să-i scape un ultim oftat – tot aerul care i-a mai rămas în plămâni – apoi se scufundă înainte și în jos, în jos, unde apele sunt mai adânci și întunecate.
44
VIII
26 aprilie 1478
Către priorii din Milano
Prea iluștrii mei domni,
Fratele meu, Giuliano, a fost asasinat și guvernul meu e în cel mai marepericol. E timpul acum, domnii mei, să-l ajutați pe supusul vostru, Lorenzo.
Trimiteți câți soldați puteți, cu toată iuțeala, ca ei să devină scutul șisiguranța statului meu, ca întotdeauna.
Servitorul dumneavoastră,
Lorenzo de Medici
45
28 decembrie 1479
IX
Bernardo Baroncelli se îndrepta, în genunchi, într-o căruță mică, trasă
de cai, spre sfârșitul său.
Înaintea lui, în vasta Piazza della Signoria, se ridica amenințător marele, implacabilul Palazzo, sediul guvernului Florenței și inima justiției sale. Încoronată de creneluri, fortăreața era un paralelipiped aproape Iară
ferestre, cu o clopotniță zveltă într-un colț. Cu numai o oră înainte de a fi dus la căruță, Baroncelli auzise clopotul bătând, grav și dureros, adunând martorii la spectacol.
În negura dimineții, fațada de piatră părea de un cenușiu decolorat pe fondul norilor întunecați. În fața clădirii, ridicându-se din mijlocul unei mulțimi pestrițe, formate din bogății și săracii Florenței, se aflau un eșafod ridicat în grabă și spânzurătoarea.
Vremea se răcise foarte mult, iar ultimele suflări ale lui Baroncelli pluteau în fața lui ca o ceață. Partea de sus a mantiei i se deschise, dar nu putu s-o încheie, pentru că mâinile îi erau legate la spate.
În acest fel, nesigur pe picioare și clătinându-se de fiecare dată când roțile întâlneau vreo piatră, Baroncelli ajunse în Piazza. Nu mai puțin de o mie de oameni se adunaseră să fie martorii sfârșitului său.
La marginea mulțimii, un băiețel, un fanciulo, zări căruța care se apropia și, într-un falset copilăresc, scoase strigătul familiei Medici: Palle!
Palle! Palle!
Isteria se văluri prin mulțime. Curând, strigătul colectiv al acesteia tună în urechile lui Baroncelli.
— Palle! Palle! Palle!
Cineva din apropiere aruncă o piatră care se rostogoli pe pietrele de râu, lângă căruța scârțâitoare. După aceea, azvârliră doar cu blesteme.
Signoria amplasase câteva gărzi călare ca să împiedice tulburările; Baroncelli era flancat de gardieni călare înarmați.
46
Asta era pentru a nu fi sfâșiat în bucăți înainte să fie executat cum se cuvine. Auzise povestirile despre soarta crâncenă a tovarășilor săi conspiratori: cum fuseseră împinși mercenarii perugieni, angajați de Pazzi, din turnul înalt al lui Pallazo della Signoria, cum căzuseră în mulțimea care aștepta jos și care-i hăcuise în bucăți cu cuțite și lopeți.
Până și bătrânul Iacopo de Pazzi, care, în timpul vieții, fusese respectat, nu scăpase de mânia Florenței. La sunetul clopotului din clopotnița lui Giotto, urcase pe cal și încercase să-i adune pe cetățeni cu strigătul: Popolo e liberta. Era un strigăt de adunare, pentru a răsturna guvernul momentului –
în cazul de față, guvernul Medici.
Însă populația răspunsese cu strigătul: Palle! Palle! Palle!
În ciuda păcatului său, i se acordase dreptul la o înmormântare cum se cuvine după execuție – cu ștreangul încă în jurul gâtului. Însă orașul fusese atât de plin de ură în acele zile cumplite, încât nu se odihnise în pace prea mult; Signoria hotărâse că ar fi mai bine să-l îngroape din nou, în afara zidurilor orașului, în pământ nesfințit.
