accepte orice lucrare, fie că era vorba de crearea de măști pentru carnaval sau de aurirea papucilor unei doamne, ca să-și hrănească familia flămândă.

Nu avea niciodată timp să experimenteze, să observe, să-și îmbunătățească

tehnicile.

Ser Antonio, bunicul lui Leonardo, îi explicase pentru prima oară acest concept. Antonio își iubise foarte mult nepotul, deși era copilul din flori al unei servitoare. Când Leonardo a crescut, doar bunicul a observat talentul băiatului și i-a dat un caiet cu hârtie și cărbune. Când Leonardo avea șapte ani, stătea în iarba rece, cu un stil cu vârf de argint și cu o tablă de scândură

negeluită, studiind cum trecea vântul prin frunzele unei livezi de măslini.

Ser Antonio – mereu ocupat, cu umerii drepți și privirea ageră, în ciuda celor 54

optzeci și opt de ani – se oprise în picioare, lângă el, și privea împreună cu el copacii sclipitori.

Brusc și fără nici un avertisment, spuse:

— Nu da nici o atenție obiceiului, băiatul meu. Am avut jumătate din talentul tău – da, am fost și eu bun la desen și dornic, ca și tine, să înțeleg cum funcționează lumea naturii –, însă l-am ascultat pe tatăl meu. Înainte să

vin la fermă, i-am fost ucenic, ca notar. Asta suntem noi – o familie de notari.

Unul m-a odrăslit pe mine, iar eu am odrăslit un altul, pe tatăl tău. Ce am dat noi lumii? Contracte și cambii și semnături pe documente care se vor transforma în pulbere.

Nu am renunțat la toate visurile mele; chiar și când îmi învățam meseria, desenam pe ascuns. Priveam păsările și râurile și mă întrebam cum funcționează. Dar apoi, am întâlnit-o pe bunica ta, Lucia, și m-am îndrăgostit.

A fost cel mai rău lucru care se putea întâmpla, fiindcă am abandonat arta și știința și m-am căsătorit cu ea. Apoi, au venit copiii și n-am mai avut timp să

privesc copacii. Lucia mi-a găsit mâzgăliturile și le-a aruncat pe foc.

Dar Dumnezeu ni te-a dat pe tine – cu mintea și ochii și mâinile tale uimitoare. Ai o datorie să nu le abandonezi. Promite-mi că nu vei face nici o greșeală; promite-mi că nu vei lăsa niciodată inima să te îndrume.

Tânărul Leonardo promisese.

Dar, când devenise protejatul familiei Medici și membru al cercului ei de intimi, fusese atras de fratele mai tânăr al lui Lorenzo. Giuliano putea fi adorat la infinit. Nu era vorba doar de înfățișarea uimitoare a bărbatului –

Leonardo era el însuși foarte atrăgător, numit adesea „frumosul“ de către prietenii săi –, ci de bunătatea sufletului său.

Leonardo ținuse acest lucru pentru sine. Nu voia să-l facă pe Giuliano, mare iubitor de femei, să se simtă stânjenit; nici nu voia să-l scandalizeze pe Lorenzo, gazda și patronul său.

Când Giuliano apăruse în dom, Leonardo – aflat la doar două rânduri în spatele lui, căci făcuse tot posibilul să fie aproape de Lorenzo, ca să-l poată aborda mai ușor – nu-și mai luase ochii de la el. Observase comportamentul abătut al lui Giuliano; nu simțise nici milă, nici atracție, ci doar o revărsare de gelozie cruntă.

Cu o seară în urmă, artistul dorise să vorbească despre comandă cu Lorenzo.

O luase pe Via de Gori, pe lângă biserica San Lorenzo. Palazzo Medici se afla drept înainte, la stânga lui, așa că intră pe străzile care duceau spre el.

55

Era în amurg. Spre vest, se aflau turnul înalt și îngust de la Palazzo della Signoria și marea cupolă curbată a Domului, întunecată pe fundalul unui cer coraliu, ce se stingea treptat în culoarea lavandei, apoi în cenușiu.

Având în vedere ora, străzile nu erau aglomerate și Leonardo se opri, pierdut în frumusețea împrejurimilor. Privi cum venea o trăsură spre el și se bucură de siluetele limpezi ale cailor, cu corpurile lor negre, pe fundalul cerului strălucitor, cu soarele în spatele lor, care înghițea orice detaliu.

Apusul era ora lui preferată, fiindcă lumina care se stingea dădea formelor și culorilor o delicatețe, un fel de mister calm pe care soarele amiezii îl ardea.

Se pierdu tot mai mult în jocul de umbre al corpurilor cailor, în jocul mușchilor de sub pielea lor, în atitudinea vioaie a capetelor lor ridicate –

atât de mult, încât, atunci când ajunseră tropotind la el, trebui să se adune și să se ferească repede din calea lor. Traversă prin fața lor și se trezi stând pe latura sudică a palatului Medici; destinația sa, aflată la mai puțin de un minut distanță, era Via Larga.

La mică distanță, în fața lui, vizitiul trăsurii opri caii; portiera se deschise. Leonardo adăstă puțin și văzu cum din ea coboară o femeie tânără.

Amurgul îi transforma albeața deosebită a pielii într-un cenușiu de porumbiță, iar ochii și părul îi erau de un negru nedefinit. Simplitatea rochiei și a vălului, chipul plecat în jos o identificau ca fiind o servitoare a unei familii bogate. Se vedea un scop în felul în care mergea și faptul că se furișa, în postura ei, după cum îi fugeau privirile dintr-o parte în alta. Se grăbi spre intrarea laterală a clădirii și bătu stăruitor.

O pauză, apoi ușa se deschise cu un scârțâit prelung, susținut.

Servitoarea se întoarse la trăsură și făcu semne insistente cuiva aflat înăuntru.

O a doua femeie apăru din trăsură și se îndreptă grațioasă, grăbită, spre ușa deschisă.

Leonardo îi spuse numele cu voce tare, fără să vrea. Era o prietenă a familiei Medici, venea des la palazzo, vorbise cu ea de câteva ori. Chiar și înainte de a o vedea bine, îi recunoscuse mișcările, linia umerilor, felul în care capul i se rotea atunci când se întorsese să-l privească.

El făcu un pas și putu, în cele din urmă, să-i zărească fața.

Nasul ei era lung și drept, cu vârful rotunjit în jos, cu nările dilatate; fruntea îi era largă și foarte înaltă. Avea bărbia ascuțită, însă obrajii erau grațios rotunjiți.

Fusese întotdeauna frumoasă, însă acum penumbra îndulcea totul, dând trăsăturilor ei o calitate obsedantă, pe care n-o avuseseră înainte.

56

Părea să se topească în aer, era imposibil să spui unde se terminau umbrele și unde începea ea. Chipul ei luminos, decolteul, mâinile păreau să plutească

suspendate în pădurea întunecată formată de rochia și părul ei. Expresia îi era una de bucurie mascată; ochii ei dețineau secrete sublime, buzele ei schițau un surâs complice.

În clipa aceea, era mai mult decât umană: era divină.

El întinse mâna, gata să creadă că ar putea trece prin ea, ca printr-o fantomă.

Ea se retrase și el văzu, chiar și în penumbră, flacăra strălucitoare a fricii în ochii ei, în întredeschiderea buzelor; nu voia să fie descoperită.

De-ar fi avut o pană, i-ar fi șters cu ea linia adâncă dintre sprâncene și i-ar fi reînviat aerul de mister.

Îi murmură numele din nou, de data asta ca pe o întrebare, însă

privirea ei se întorsese deja spre ușa întredeschisă. Leonardo o urmă și zări un alt chip cunoscut: al lui Giuliano. Trupul lui era ascuns în întregime în umbră; nu-l văzu pe Leonardo, doar pe femeie.

Iar ea îl văzu pe Giuliano și înflori.

În clipa aceea, Leonardo înțelese și întoarse obrazul, copleșit de amărăciune, când ușa se închise în urma lor.

Nu se mai duse să-l vadă pe Lorenzo în seara aceea. Se duse acasă, în micul său apartament, și dormi prost. Privea tavanul și vedea trăsăturile ce luminau blând ale femeii care apăruse din întuneric.

În dimineața următoare, privindu-l pe Giuliano în Dom, Leonardo întârzie cu gândul asupra pasiunii sale nefericite. Își amintea, iar și iar, clipa dureroasă în care văzuse privirile schimbate între Giuliano și femeie, când își dăduse seama că inima lui Giuliano îi aparținea ei, iar a ei îi aparținea lui; și se blestemă pe sine fiindcă era slab în fața unui sentiment atât de prostesc ca gelozia.