pocalul plin, pătând perdeaua altarului cu vin.
Lorenzo șovăi.
— Du-te! strigă din nou Nori. Ei vin încoace! Treci pe lângă ei, spre sacristia din nord!
Lorenzo habar nu avea cine erau „ei“, dar acționa. Strângând încă sabia în mână, sări peste balustrada joasă și sări în construcția octogonală de lemn care adăpostea corul. Băieții de cor țipară, împrăștiindu-se, cu sutanele albe fluturând ca aripile unor păsări speriate.
Urmat de protectorii săi, Lorenzo își croi drum printre băieții de cor care fugeau și se împletici spre marele altar. Fumul înecăcios de tămâie se amestecase cu mirosul vinului vărsat; două candelabre mari, grele, erau în 39
flăcări. Preotul și asistenții săi îl înconjurau acum protector pe smiorcăitul Riario. Lorenzo clipi, privind către ei. Petele de lumină ale lumânărilor aprinse îl orbiră o clipă și, într-un moment de amețeală, își duse mâna la gât; o retrase plină de sânge.
Însă se forță, de dragul lui Giuliano, să nu leșine. Nu-și putea îngădui să
fie slab până ce fratele său nu era în siguranță.
În același moment în care Lorenzo alerga spre nord, peste altar, Francesco de Pazzi și Bernardo Baroncelli, jos, își croiau drum spre sud, Iară
să-și dea seama că trec pe lângă ținta lor.
Lorenzo se opri din alergare, ca să se uite la ei.
Baroncelli deschidea drumul, agitând un cuțit lung și strigând ceva de neînțeles. Francesco șchiopăta foarte rău; avea coapsa însângerată, iar tunica îi era împroșcată cu roșu.
Lorenzo se strădui să vadă dincolo de cei care-l înconjurau, să
privească dincolo de corpurile în mișcare de dedesubt, spre locul în care stătuse fratele lui, însă vederea îi era blocată.
— Giuliano! strigă el, cu toată puterea pe care o mai avea, rugându-se să fie auzit peste toată nebunia. Giuliano…! Unde ești? Frate, vorbește-mi!
Mulțimea se închise în jurul lui.
— E bine, spuse cineva, pe un ton atât de ciudat, încât nu reuși să-l liniștească.
Nu era bine ca Giuliano să lipsească. Din ziua morții tatălui lor, Lorenzo își îngrijise fratele cu o dragoste fraternă și paternă deopotrivă.
— Giuliano! strigă Lorenzo din nou. Giuliano!
— Nu e aici, răspunse o voce înăbușită.
Gândindu-se pentru o clipă că fratele său se dusese spre sud, să-l caute, Lorenzo se întoarse în direcția aceea, unde prietenii lui încă mai luptau cu asasinii. Preotul mai mic, cu scutul, fugise, dar nebunul rămăsese, deși pierdea bătălia cu Marco. Giuliano nu se vedea nicăieri.
Descurajat, Lorenzo începu să se întoarcă, dar sclipirea rapidă a oțelului în mișcare îi atrase privirea și îl obligă să se uite din nou în urmă.
Lama îi aparținea lui Bernardo Baroncelli. Cu o răutate de care Lorenzo nu l-ar fi crezut în stare, Baroncelli își repezi cuțitul lung în abdomenul lui Francesco Nori. Ochii lui Nori se măriră când se uită în jos și se văzu străpuns; gura sa formă un „o“ perfect în timp ce trupul cădea pe spate, alunecând din sabia lui Baroncelli.
Lorenzo lăsă să-i scape un suspin. Poliziano și della Stuffa îl luară de umeri și-l împinseră mai departe, prin altar, spre ușile înalte ale sacristiei.
40
— Luați-l pe Francesco! îi imploră el. Să-l ia cineva pe Francesco. E
încă în viață, știu!
Încercă din nou să se întoarcă, să-și strige fratele, dar, de data asta, oamenii Iui nu-l lăsară să le încetinească marșul neabătut spre sacristie.
Lorenzo simți o durere în piept, o apăsare atât de mare, încât crezu că-i va crăpa inima.
Îl rănise pe Giuliano. Când Giuliano spusese: „Te iubesc, Lorenzo… Te rog, nu mă pune să aleg“, Lorenzo fusese crud. Îl respinsese, fără ajutor –
dintre toate, singurul lucru pe care i-l datora cel mai mult lui Giuliano.
Cum putea să le explice celorlalți că n-ar putea niciodată să-și lase fratele mai mic în urmă? Cum să le explice responsabilitatea pe care o simțea față de Giuliano, care-și pierduse tatăl atât de tânăr și care căutase întotdeauna îndrumare la Lorenzo? Cum putea să le explice promisiunea pe care i-o făcuse tatălui lor pe patul de moarte? Erau cu toții prea preocupați de salvarea lui Lorenzo Magnificul, pe care-l considerau a fi cel mai mare om din Florența, însă se înșelau cu toții.
Lorenzo fu împins dincolo de ușile masive, grele, ale sacristiei. Acestea se trântiră, după ce cineva se aventură afară, să-l aducă pe rănitul Nori.
Înăuntru, camera fără ferestre mirosea a vin de împărtășanie și a praful îmbibat în veșmintele preoților. Lorenzo îi înșfacă pe fiecare dintre cei care-l împinseseră spre siguranță și le studie fețele, dar fu dezamăgit de fiecare dată. Cel mai mare om din Florența nu era acolo.
Se gândi la cuțitul lui Baroncelli și la sângele strălucitor de pe coapsa și tunica lui Francesco de Pazzi. Vru să se îndrepte spre uși ca să le deschidă și să-și salveze fratele. Dar della Stuffa îi ghici intenția și imediat blocă ieșirea cu trupul său. Bătrânul Michelozzo i se alătură, apoi, Antonio Ridolfo; greutatea celor trei bărbați ținu ușile închise bine. Lorenzo fu împins spre marginea exterioară a cadrului de alamă gravat. Era ceva sumbru în expresiile lor, o cunoaștere nespusă, imposibil de rostit, pe care Lorenzo nu putea și nu voia s-o priceapă.
Lovi alama rece până când îl durură pumnii – apoi continuă să
lovească până când începură să sângereze. Învățatul Angelo Poliziano se chinui să înfășoare o bucată de stofa de lână, sfâșiată din propria-i mantie, în jurul tăieturii sângerânde de pe gâtul lui Lorenzo. Lorenzo încercă să-l îndepărteze, dar Poliziano stărui, până ce rana fu legată strâns.
În tot acest timp, Lorenzo se frământase.
41
— Fratele meu! striga el ascuțit și nu voia să se lase clintit de cei care veneau să-l liniștească, nu voia să fie calmat sau alinat. Trebuie să mă duc să-l găsesc! Fratele meu! Unde e fratele meu…?
