aibă loc în cea mai cunoscută arenă a Florenței.

Acum, în timp ce căruța duruia pe lângă mulțime, spre eșafod, Baroncelli lăsă să-i scape un geamăt. Teama îl cuprinse mai chinuitor decât orice durere; îi era cumplit de frig, înfiorător de cald, avea o senzație amețitoare de scufundare. Credea că o să leșine, însă pierderea cunoștinței întârzia, cu cruzime.

— Curaj, Signore, spuse nero- ul . Dumnezeu e alături de domnia ta.

Nero-ul, consolatorul său, mergea alături de căruță. Era un cetățean florentin pe nume Lauro, membru laic al Compagnia di Santa Maria della Croce, cunoscută și drept Compagnia de Neri – Compania celor Negri –

deoarece membrii ei purtau toți robe negre și glugi. Scopul Companiei era să

ofere consolare și milă celor nevoiași – inclusiv sufletelor chinuite ale condamnaților la moarte.

Lauro rămăsese alături de el din clipa în care sosise în Florența.

Avusese grijă ca Baroncelli să fie tratat corect, să i se permită haine bune și hrană, să i se permită să trimită scrisori celor dragi (Giovanna nu răspunsese niciodată rugăminții sale de a o vedea). Lauro ascultase cu bunătate recunoașterea înlăcrimată și plină de regrete a lui Baroncelli și rămăsese în celulă, să se roage pentru el. Consolatorul îi implorase pe Fecioară, pe Christos, pe Dumnezeu și pe Sfântul Ioan, ocrotitorul Florenței, să-i aducă alinare lui Baroncelli, să-i acorde iertarea, să-i primească sufletul în Purgatoriu și, de acolo, în Rai.

Baroncelli nu i se alăturase în rugăciune; Dumnezeu, considera el, ar fi luat-o ca pe un afront personal.

Acum, consolatorul cu glugă neagră mergea alături de el, rostind cu voce tare ceva – un psalm, un imn ori o rugăciune, care plutea în aer ca un abur alb – însă, din cauza zgomotului făcut de mulțime, Baroncelli nu distingea cuvintele. O singură expresie îi bubuia în urechi și pulsa în ritmul inimii sale.

Palle! Palle! Palle!

48

Căruța se opri în fața treptelor care duceau la spânzurătoare.

Consolatorul strecură un braț pe sub brațul legat al lui Baroncelli și-l ajută

cu greu să coboare pe lespezile reci de piatră. Greutatea terorii îl doborî în genunchi pe tremurătorul Baroncelli. Consolatorul îngenunche lângă el și-i șopti la ureche:

— Nu-ți fie teamă. Sufletul tău va urca drept spre Rai. Dintre toți oamenii, tu nu ai nevoie de iertare; ceea ce ai făcut a fost lucrarea lui Dumnezeu însuși, nu o crimă. Sunt mulți dintre noi care te numesc erou, frate. Ai făcut primul pas spre curățarea Florenței de un mare rău.

Glasul lui Baroncelli tremura, așa că abia-și putea înțelege propriile cuvinte:

— De Lorenzo?

— De desfrâu. De păgânism. De dorința de artă profană.

Cu dinții clănțănind, Baroncelli îl privi pătrunzător.

— Dacă tu… dacă și alții… cred asta, atunci, de ce nu m-ați salvat până

acum? Salvează-mă!

— Nu îndrăznim să ne facem cunoscuți. Sunt multe de făcut înainte ca Florența, înainte ca Italia, înainte ca lumea să fie pregătită pentru noi.

— Ești nebun, răsuflă Baroncelli.

Consolatorul zâmbi.

— Suntem nebunii lui Dumnezeu.

Îl ajută pe Baroncelli să se ridice în picioare; înfuriat, Baroncelli se smuci, îndepărtându-se de el, și se împletici singur pe treptele de lemn.

Pe eșafod, călăul, un bărbat tânăr și subțire a cărui față era acoperită

de o mască, stătea între Baroncelli și lațul care-l aștepta.

— În fața lui Dumnezeu, îi spuse călăul lui Baroncelli, te rog să mă ierți pentru fapta pe care trebuie s-o săvârșesc.

Lui Baroncelli i se uscă gura. Însă tonul lui fu uimitor de calm: – Te iert.

Călăul lăsă să-i scape un suspin de ușurare; poate că fuseseră alți condamnați mai dornici să-și lase sângele să-i păteze mâinile. Îl luă pe Baroncelli de braț, de la cot, și îl conduse spre un loc anume de pe platformă, lângă ștreang.

— Aici.

Glasul îi era ciudat de blând. Și scoase din mantia sa o batistă albă.

Cu o clipă înainte să fie legat la ochi, Baroncelli privi mulțimea.

Aproape de rândul din față era Giovanna, cu copiii. Era prea departe ca Baroncelli să fie sigur, dar i se păru că plânsese.

49

Lorenzo de Medici nu se vedea nicăieri, dar Baroncelli nu avea nici o îndoială că privea. Privea de la vreun balcon ascuns sau de la vreo fereastră; poate chiar din Pallazo della Signoria.

Dedesubt, la picioarele eșafodului, stătea consolatorul, cu o expresie senină și parcă mulțumită. Într-o clipă de epifanie, Baroncelli își dădu seama că Francesco de Pazzi, Messer Iacopo, arhiepiscopul Salviati – toți fuseseră

niște proști, micile lor ambiții serviseră ca piese ale unui plan mai mare, unul care-l umplea de o spaimă aproape la fel de mare ca și apropiata sa moarte.

Călăul legă batista la ochii lui Baroncelli, apoi îi petrecu lațul peste bărbie și i-l strânse în jurul gâtului.

Înainte ca trapa de dedesubtul lui să cadă, Baroncelli rosti două

cuvinte, adresate sieși:

— Ține, trădătorule!

X

În clipa în care trupul lui Baroncelli încetă să mai tresalte, un tânăr artist din fața mulțimii se apucă de lucru. Cadavrul avea să stea în piață zile întregi, până ce descompunerea avea să-l facă să cadă din laț. Însă artistul nu putea aștepta; voia să surprindă imaginea cât încă mai avea un ecou de viață. În afară de asta, tineri huligani, giovani, aveau să se amuze în curând, aruncând cu pietre în el, iar ploaia iminentă avea să-l facă să se umfle.

Desena pe o hârtie întinsă pe o planșă din lemn de plop, ca să aibă o suprafață tare, pe care să lucreze. Tăiase fulgii de pe pana sa de scris, fiindcă

o folosea încontinuu și orice asperitate de pe ea îi irita degetele lungi; tăiase el însuși penița, dându-i un vârf fin, ascuțit, și o înmuia absent într-o călimară cu cerneală ferogalică brună, prinsă bine de cingătoare. Fiindcă nu putea să deseneze cum trebuie cu mănuși, îl dureau mâinile de frig, dar nu dădu atenție durerii. Nu dădu atenție nici tristeții care amenința să-l cuprindă – fiindcă vederea lui Baroncelli îi trezea amintiri dureroase – și se concentră în schimb asupra subiectului din fața lui.

În ciuda tuturor încercărilor de a-și masca adevăratele sentimente, toți oamenii și le dezvăluiau prin semne subtile în expresie, postură și voce.

Regretul lui Baroncelli era evident. Chiar și în moarte, ochii îi erau plecați, ca și cum ar fi contemplat Iadul. Capul îi era înclinat, iar colțurile buzelor sale subțiri erau trase în jos de vinovăție. Era un om copleșit de dezgustul de sine.