VI
Cu o clipă mai înainte, Lorenzo de Medici vorbea cu cardinalul Raffaele Riario. Deși preotul își termina predica, bogății care dețineau puterea în Florența nu se sfiau să discute probleme legate de plăceri sau de afaceri –
sotto voce— în timpul slujbei. Preoții se obișnuiseră de mult cu asta.
Riario, un băiat slăbănog, nu părea să aibă 17 ani și, cu toate că era student la Universitatea din Pisa, înscrierea sa acolo se datora clar înrudirii sale cu Papa Sixt, nu inteligenței sale.
„Nepotul”, așa-l numea Sixt. Era un eufemism cu care papii și cardinalii se refereau uneori la copiii lor bastarzi. Papa era un om foarte deștept, era limpede că îl făcuse pe acest băiat cu o femeie ce avea alte calități decât frumusețea sau inteligența.
Chiar și așa, Lorenzo era obligat să-l facă pe cardinal să se simtă bine în timpul vizitei la Florența. Riario ceruse în mod special să se întâlnească cu frații Medici și să i se ofere un tur al proprietăților lor și al colecției de artă; Lorenzo nu putea refuza. Acesta era așa-numitul nepot al Papei și, deși Lorenzo îndurase umilințe publice din partea lui Sixt, fiind chiar nevoit să-și țină gura când Medici fuseseră înlocuiți ca bancheri papali de către Pazzi, poate că acesta nu era decât un preambul. Poate că Sixt încerca să repare lucrurile și această ființă slăbănoagă era emisarul lui.
Lorenzo era nerăbdător să se întoarcă la palatul familiei, ca să-și dea seama dacă așa stăteau lucrurile; altminteri, vizita cardinalului avea să-l irite teribil. Ar fi fost încă o insultă.
Dar, în caz că nu era, Lorenzo ceruse să se servească un prânz magnific după slujbă, în onoarea cardinalului. Și, dacă se dovedea că tânărul Raffaele venise doar din dorința de a admira operele de artă ale familiei Medici, putea măcar să-i spună unchiului său că Lorenzo îl tratase regește. Asta putea servi drept o deschidere diplomatică pe care Lorenzo avea s-o folosească, pentru că era hotărât să smulgă cuferele papale din ghearele băncii Pazzi.
34
Astfel, Lorenzo se străduia să impresioneze, deși Francesco Salviati, arhiepiscop de Pisa, stătea cu un zâmbet prefăcut de cealaltă parte a lui Riario. Lorenzo nu avea nici o problemă personală cu Salviati, deși luptase mult și amarnic împotriva numirii sale ca arhiepiscop. Fiind sub controlul Florenței, Pisa merita un episcop din spița Medici, iar Salviati era rudă cu Pazzi, care deja câștigau prea multe favoruri din partea Papei. Deși Medici și Pazzi se îmbrățișau în public ca prieteni, în arena afacerilor și a politicii nu existau adversari mai aprigi. Lorenzo îi scrisese lui Sixt o scrisoare, explicând de ce numirea unei rude a familiei Pazzi ca arhiepiscop de Pisa ar fi dezastruoasă pentru interesele papale și ale familiei Medici.
Sixt nu numai că nu răspunsese, dar, în cele din urmă, îi și concediase pe Medici ca bancheri ai săi.
Cei mai mulți ar fi considerat cererea papală ca Riario și Salviati să fie tratați ca oaspeți de onoare ca pe o palmă usturătoare pentru demnitatea familiei Medici. Însă Lorenzo, diplomat ca întotdeauna, îi primise cu brațele deschise. Și insistase ca dragul său prieten și președinte al Băncii Medici, Francesco Nori, să nu dea nici cea mai mică dovadă de jignire. Când sosiseră
veștile că Pazzi fuseseră numiți bancheri papali, iar Medici fuseseră
concediați, Nori spumegase. Lorenzo fusese obligat să-și calmeze angajatul, deși trebuia să-și țină în frâu propria furie, și nu mai adusese vorba despre problemă. Nu-și putea permite cheltuiala de energie, era deja prea ocupat să
plănuiască cum să-l recâștige pe Sixt.
Așa că schimbase politețuri cu tânărul cardinal tot timpul slujbei și, de la distanță, le zâmbise în semn de salut celor din familia Pazzi, care veniseră
cu toții. Cei mai mulți se adunaseră de cealaltă parte a catedralei, în afară de Guglielmo de Pazzi, care se lipise de arhiepiscop ca un scaiete. Lui Lorenzo îi plăcea sincer de Guglielmo. Îl știa de când era doar un băiat de 16 ani, când Guglielmo îl escortase la Napoli, ca să-l cunoască pe prințul încoronat Federigo. Bărbatul mai vârstnic îl tratase ca pe un fiu atunci și Lorenzo nu uitase asta niciodată. Guglielmo se căsătorise cu sora mai mare a lui Lorenzo, Bianca, întărindu-și poziția ca prieten al familiei Medici.
La începutul predicii, tânărul cardinal zâmbi într-un fel ciudat, grețos și șopti:
— Fratele dumneavoastră… unde vă e fratele? Am crezut că va veni la slujbă. Speram să-l cunosc.
Întrebarea îl luă pe Lorenzo prin surprindere. Deși Giuliano scosese niște sunete politicoase în legătură cu venirea la slujbă, ca să-l întâlnească
pe cardinalul Riario, Lorenzo era sigur că nimeni, iar Giuliano cel mai puțin 35
dintre toți, nu-i luase în serios promisiunea. Giuliano, cel mai faimos fustangiu din Florența, nu apărea la ceremoniile oficiale sau diplomatice decât dacă Lorenzo stăruia. (Or, n-o făcuse în acest caz.) Giuliano se declarase deja inapt să participe la dejunul oficial.
Fusese luat complet prin surprindere cu o zi în urmă, când Giuliano își anunțase dorința de a fugi la Roma cu o femeie măritată. Până în acel moment, Giuliano nu-și luase în serios nici o iubită; nu mai emisese niciodată o astfel de prostie și, cu siguranță, nu vorbise niciodată despre căsătorie. Fusese mereu de la sine înțeles că, atunci când avea să vină
vremea, Lorenzo îi va alege mireasa și că Giuliano se va supune.
Însă Giuliano fusese foarte hotărât să-i obțină femeii anularea căsătoriei, o realizare care, în caz că venirea cardinalului Riario nu era un preambul papal, era mai presus de puterile lui Lorenzo.
Lorenzo se temea pentru fratele său mai mic. Giuliano era prea încrezător, prea dornic să vadă binele în alții, ca să-și dea seama că avea mulți dușmani – dușmani care îl urau doar pentru faptul că se născuse un Medici. Nu vedea, așa cum vedea Lorenzo, că vor folosi aventura sa cu Anna ca să-l sfâșie.
Giuliano, suflet blând, se gândea numai la dragoste. Lorenzo nu se bucurase să fie crud cu el. Și nu-l putea învinui pe Giuliano pentru părerea sa nobilă despre sexul slab. Uneori, tânjea și el după libertatea de care se bucura fratele lui. În dimineața asta, mai ales, Lorenzo îl invidia; ar fi zăcut și el în brațele unei femei frumoase, lăsându-l pe Giuliano să se descurce cu nepotul Papei – care încă se mai uita politicos la Lorenzo, așteptând să afle pe unde umbla neascultătorul lui frate.
Ar fi fost nepoliticos să-i spună cardinalului adevărul – că Giuliano nu intenționase niciodată să vină la slujbă sau să-l întâlnească pe Riario – așa că
Lorenzo îi spuse o minciună politicoasă.
— Probabil că fratele meu a fost reținut. Va ajunge cu siguranță aici, în curând; știu că e nerăbdător s-o întâlnească pe Sfinția Voastră.
Riario clipi, iar buzele sale de fată se subțiată.
Aha, se gândi Lorenzo. Poate că interesul tânărului Raffaele era mai mult decât o diplomație de suprafață. Frumusețea lui Giuliano era legendară
și stârnise pasiuni și printre bărbați, nu numai printre femei.
Guglielmo de Pazzi se înclină peste arhiepiscop și îl bătu încurajator pe umăr pe cardinal.
— Nu vă temeți, Sfinția Voastră. Va veni. Medici își tratează
întotdeauna bine oaspeții.
36
Lorenzo îi zâmbi cu căldură; Guglielmo își coborî privirea fără s-o întâlnească pe a lui Lorenzo și dădu repede din cap, a recunoaștere, dar nu-i întoarse zâmbetul. Gestul părea ciudat, dar Lorenzo fu imediat distras de șoapta lui Francesco Nori.
— Maestro, fratele dumneavoastră tocmai a sosit.
— Singur?
