dintre toate, singurul lucru pe care i-l datora cel mai mult lui Giuliano.

Cum putea să le explice celorlalți că n-ar putea niciodată să-și lase fratele mai mic în urmă? Cum să le explice responsabilitatea pe care o simțea față de Giuliano, care-și pierduse tatăl atât de tânăr și care căutase întotdeauna îndrumare la Lorenzo? Cum putea să le explice promisiunea pe care i-o făcuse tatălui lor pe patul de moarte? Erau cu toții prea preocupați de salvarea lui Lorenzo Magnificul, pe care-l considerau a fi cel mai mare om din Florența, însă se înșelau cu toții.

Lorenzo fu împins dincolo de ușile masive, grele, ale sacristiei. Acestea se trântiră, după ce cineva se aventură afară, să-l aducă pe rănitul Nori.

Înăuntru, camera fără ferestre mirosea a vin de împărtășanie și a praful îmbibat în veșmintele preoților. Lorenzo îi înșfacă pe fiecare dintre cei care-l împinseseră spre siguranță și le studie fețele, dar fu dezamăgit de fiecare dată. Cel mai mare om din Florența nu era acolo.

Se gândi la cuțitul lui Baroncelli și la sângele strălucitor de pe coapsa și tunica lui Francesco de Pazzi. Vru să se îndrepte spre uși ca să le deschidă și să-și salveze fratele. Dar della Stuffa îi ghici intenția și imediat blocă ieșirea cu trupul său. Bătrânul Michelozzo i se alătură, apoi, Antonio Ridolfo; greutatea celor trei bărbați ținu ușile închise bine. Lorenzo fu împins spre marginea exterioară a cadrului de alamă gravat. Era ceva sumbru în expresiile lor, o cunoaștere nespusă, imposibil de rostit, pe care Lorenzo nu putea și nu voia s-o priceapă.

Lovi alama rece până când îl durură pumnii – apoi continuă să

lovească până când începură să sângereze. Învățatul Angelo Poliziano se chinui să înfășoare o bucată de stofa de lână, sfâșiată din propria-i mantie, în jurul tăieturii sângerânde de pe gâtul lui Lorenzo. Lorenzo încercă să-l îndepărteze, dar Poliziano stărui, până ce rana fu legată strâns.

În tot acest timp, Lorenzo se frământase.

41

— Fratele meu! striga el ascuțit și nu voia să se lase clintit de cei care veneau să-l liniștească, nu voia să fie calmat sau alinat. Trebuie să mă duc să-l găsesc! Fratele meu! Unde e fratele meu…?

Cu câteva clipe în urmă, Giuliano privise uimit cum Baroncelli ridica deasupra capului cuțitul, cu vârful lamei îndreptat direct spre inima mai tânărului frate Medici.

Se întâmplase prea repede ca lui Giuliano să i se facă frică. Instinctiv, se trăsese înapoi și se lovise de un corp care se strivise atât de tare și de ferm de al lui, încât nu încăpea îndoială că proprietarul acestuia făcea parte din conspirație. Giuliano îi aruncă o privire omului din spatele său, îmbrăcat în robă de penitent, și suspină când simți arsura oțelului care-i pătrundea în spate, chiar sub coaste.

Fusese rănit foarte grav. Era înconjurat de asasini și pe cale să moară.

Aceste adevăruri nu-l supărau atât de mult pe cât îl supăra faptul că

era prins în capcană și nu putea să-l avertizeze pe Lorenzo. Cu siguranță că

fratele lui era următoarea țintă.

— Lorenzo, rosti el apăsat, în timp ce cuțitul lui Baroncelli coborî, în cele din urmă, fulgerând, cu lama care reflectă o sută de flăcărui ale lumânărilor de la altar.

Dar glasul îi fu acoperit de strigătul prostesc și speriat, al lui Baroncelli:

— Ține, trădătorule!

Lovitura îl nimeri pe Giuliano între cele două coaste de sus. Se auzi trosnetul surd al oaselor și urmă un al doilea spasm dureros, atât de puternic, încât îl lăsă fără suflare.

Chipul proaspăt bărbierit al lui Baroncelli, atât de aproape de cel al lui Giuliano, lucea de sudoare. Baroncelli gemu de efort când smulse cuțitul, care ieși cu un șuierat. Giuliano se luptă să tragă aer în piept, să strige din nou numele lui Lorenzo; îi ieși ceva mai slab decât o șoaptă.

În clipa aceea, privind cuțitul, pe când Baroncelli se pregătea să-i dea încă o lovitură, Giuliano fu transportat într-un alt loc, în alt timp: la râul Arno, cu mult timp în urmă, într-o primăvară târzie.

Își strigă fratele, dar nu vine nici un răspuns; Lorenzo a dispărut în apa tulbure. Pe Giuliano îl ustură ochii. Nu-și găsește forța și nici suflarea, dar știe ce trebuie să facă.

Doamne-Dumnezeule, se roagă el, cu sinceritatea unui copil. Lasă-mă

să-mi salvez fratele.

42

Cu o forță pe care n-o are, se împinge înapoi, în penitent, făcându-l să-și calce pe tivul hainei și să cadă, încurcat în roba sa.

Giuliano e liber să fugă, să se îndepărteze de atacatorii săi – dar știe că

ținta lor trebuie să fie Lorenzo.

Timpul încetinește, ca în ziua aceea, la Arno. În ciuda letargici sale, Giuliano se silește să creeze o barieră între atacatori și Lorenzo. Dacă nu poate să strige, ca să-și avertizeze fratele, poate măcar să-i încetinească pe atacatori.

Aude glasul fratelui său:

— Giuliano! Frate, vorbește-mi!

Nu putea spune dacă se auzea din interiorul domului sau dacă era un ecou din copilărie, glasul unui copil de 11 ani care striga de pe malul unui râu. Vrea să-i spună fratelui lui să fugă, dar nu poate vorbi. Se luptă să tragă

aer în piept și se îneacă cu un lichid cald.

Baroncelli încearcă să se strecoare pe lângă el, dar Giuliano se împleticește anume în calea lui. Francesco de Pazzi se înghesuie pe lângă

complicele său conspirator. Vederea sângelui l-a stârnit; ochii lui mici și negri scânteiază, corpul lui vânos tremură de ură. Ridicând pumnalul – o lamă lungă, aproape la fel de subțire și de ascuțită ca a unui stilet – încearcă, și el, să treacă de victima lui Baroncelli, dar Giuliano nu vrea să-l lase să

treacă.

Giuliano deschide gura. Ceea ce iese e un șuier chinuit, însă el vrea să

strige: Nu vei ajunge niciodată la fratele meu. Voi muri, dar tu nu vei ridica mâna asupra lui Lorenzo.

Francesco mârâie ceva de neînțeles și lovește. Neînarmat, Giuliano ridică un braț drept pavăză; cuțitul îi străpunge palma și antebrațul. Pe lângă durerea din piept și din spate, aceste răni nu sunt mai rele decât înțepătura unei insecte. Făcând un pas spre Francesco, spre Baroncelli, îi împinge înapoi, dându-i timp lui Lorenzo să se retragă.

Francesco, omulețul malefic, dă drumul torentului de ură și dușmănie adunat de familia sa împotriva familiei Medici. Fiecare propoziție e punctată

de încă o lovitură de pumnal.

— Fii de curve, asta sunteți toți! Tatăl tău a trădat încrederea tatălui meu… Giuliano simte înțepătura mușcătoare în umăr, în braț. Nu-l mai poate ține ridicat; brațul îi cade moale pe lângă coapsa șiroind de sânge.

— Fratele tău a făcut totul ca să ne țină în afara Signoriei.

43

Răni și mai grele: din nou în piept, în gât, zeci de lovituri în tors.

Francesco e un nebun. Mâna lui, lama lui îl lovesc pe Giuliano atât de iute, încât sunt învăluite într-o ceață roșie. Mișcările îi sunt atât de sălbatice și de neglijente, încât se înjunghie singur în coapsă, țipând când sângele i se amestecă cu al dușmanului său. Durerea îi sporește furia lui Francesco; lovește iar și iar.

— L-ați vorbit de rău pe Sanctitatea Sa.

— Ne-ați insultat familia.

— Ați jefuit orașul.