Spera că, poate, Lorenzo s-a răzgândit, că furia i-a dispărut.

Giuliano se adună și, ca un bun frate, veni, așa cum fusese rugat.

V

Baroncelli șovăi la ușa catedralei. Putea să fugă din calea sorții înainte să se dea alarma, să alerge acasă, la moșia lui, să urce pe cal și să se îndrepte spre orice regat în care nici conspiratorii, nici victimele lor nu aveau influență. Pazzi erau puternici și insistenți, l-ar fi vânat – dar nu aveau nici relațiile și nici tenacitatea familiei Medici.

Mergând înainte, Francesco se întoarse și-l îmboldi pe Baroncelli cu o privire asasină. Giuliano, încă abătut de o durere personală, nu le dădu atenție și, flancat de Baroncelli, îl urmă pe Francesco înăuntru. Baroncelli simți că tocmai trecuse pragul dintre rațiune și nebunie.

Înăuntru, aerul încețoșat de fum duhnea a tămâie și a sudoare.

Interiorul enorm al sanctuarului era întunecat, mai puțin zona din jurul altarului, care sclipea în lumina dimineții târzii ce se strecura prin ferestrele lungi și arcuite ale cupolei.

Francesco se îndreptă spre altar, urmat îndeaproape de Giuliano și de Baroncelli. Baroncelli ar fi putut să meargă și cu ochii închiși și și-ar fi găsit drumul după miros, măsurând duhoarea săracilor și a clasei muncitoare, parfumul de lavandă al negustorilor și cel de trandafiri al bogătașilor.

Înainte de a-l zări pe preot, Baroncelli îl auzi rostindu-și omilia. Când își dădu seama de asta, i se întețiră bătăile inimii; sosiseră la timp, fiindcă

avea să urmeze în curând euharistia.

După drumul prin naos, Baroncelli și tovarășii săi sosiră la primul rând de bărbați. Murmurară scuze, în timp ce se strecurau spre locurile lor. Urmă

un moment de confuzie, când Baroncelli încercă să treacă pe lângă Giuliano, ca să poată sta la dreapta lui, în poziția dictată de plan. Giuliano, care nu înțelegea intenția lui Baroncelli, se apropie mai mult de Francesco – iar acesta șopti apoi ceva la urechea tânărului. Giuliano dădu din cap și îi făcu loc lui Baroncelli; făcând asta, se lovi de umărul penitentului care aștepta în spatele lui.

Francesco de Pazzi și Baroncelli așteptară, cu răsuflarea tăiată, să vadă

dacă Giuliano se va întoarce să-și ceară scuze – și dacă-l va recunoaște pe bărbat. Însă Giuliano rămase pierdut în nefericirea sa.

32

Baroncelli își lungi gâtul, să privească în lungul rândului, ca să vadă

dacă Lorenzo observase; din fericire, fratele mai mare era ocupat să asculte comentariile șoptite de administratorul băncii familiei, Francesco Nori.

Baroncelli nu mai avea altceva de făcut decât să aștepte – și să

pretindă că ascultă predica, încercând în același timp să-și împiedice mâna să bâjbâie după mânerul de la șoldul său.

Vorbele preotului păreau lipsite de noimă; Baroncelli se strădui să le înțeleagă. Iertare, intona prelatul. Milostenie. Iubește-ți dușmanii; roagă-te pentru cei ce te asupresc.

Mintea lui Baroncelli se agăță de aceste cuvinte. Lorenzo de Medici îl alesese el însuși pe preotul de duminica asta. Aflase Lorenzo despre complot? Erau aceste cuvinte aparent inofensive un avertisment?

Baroncelli îi aruncă o privire lui Francesco de Pazzi. Nu părea să fi auzit vreun mesaj secret. Privea drept spre altar cu ochii larg deschiși, aprinși de teamă și de ură. Un mușchi al feței i se zbătea nebunește.

Predica se termină.

Părțile slujbei începură cu o repeziciune aproape comică: se cânta Crezul. Preoții cântară Dominus Vobiscum și Oremus. Cuminecătura fu sfințită cu rugăciunea Suscipe sancte Pater.

Baroncelli trase adânc aer în piept și se gândi că nu va fi în stare să-l mai expire. Ceremonia încetini brusc; în urechi, își auzea bubuitul disperat al inimii.

Diaconul se apropie de altar ca să umple potirul de aur cu vin; un al doilea diacon adăugă apă dintr-o carafa de cristal.

În cele din urmă, preotul luă potirul. Cu grijă, îl ridică spre cer, oferindu-l unui Christos răstignit și îndurerat, sculptat în lemn și suspendat deasupra altarului.

Privirea lui Baroncelli urmări cupa. O rază de lumină întâlni aurul și se reflectă orbitor pe metal.

Din nou, preotul intonă, cu o voce de tenor ce suna vag acuzatoare.

Offerimus tibi Domine…

Baroncelli se întoarse să-l privească pe mai tânărul Medici de lângă el.

Expresia lui Giuliano era gravă, ținea ochii închiși. Mâna dreaptă îi era făcută

pumn, cu mâna stângă deasupra și amândouă presate strâns pe buze. Ținea capul plecat, ca și cum era pregătit să întâmpine Moartea.

E o prostie, se gândi Baroncelli. Nu avea nici o dușmănie personală față

de acest om; chiar îl plăcea pe Giuliano, care nu ceruse niciodată să se nască

33

un Medici. Problema pe care o avea față de el era pur politică și cu siguranță

nu atât de mare ca să justifice ceea ce era pe cale să facă.

Francesco de Pazzi îl înghionti zdravăn pe Baroncelli în coaste, transmițându-i foarte clar mesajul: Semnalul a fost dat! Semnalul a fost dat!

Baroncelli lăsă să-i scape un oftat neauzit și își scoase cuțitul cel mare din teacă.

VI

Cu o clipă mai înainte, Lorenzo de Medici vorbea cu cardinalul Raffaele Riario. Deși preotul își termina predica, bogății care dețineau puterea în Florența nu se sfiau să discute probleme legate de plăceri sau de afaceri –

sotto voce— în timpul slujbei. Preoții se obișnuiseră de mult cu asta.

Riario, un băiat slăbănog, nu părea să aibă 17 ani și, cu toate că era student la Universitatea din Pisa, înscrierea sa acolo se datora clar înrudirii sale cu Papa Sixt, nu inteligenței sale.

„Nepotul”, așa-l numea Sixt. Era un eufemism cu care papii și cardinalii se refereau uneori la copiii lor bastarzi. Papa era un om foarte deștept, era limpede că îl făcuse pe acest băiat cu o femeie ce avea alte calități decât frumusețea sau inteligența.

Chiar și așa, Lorenzo era obligat să-l facă pe cardinal să se simtă bine în timpul vizitei la Florența. Riario ceruse în mod special să se întâlnească cu frații Medici și să i se ofere un tur al proprietăților lor și al colecției de artă; Lorenzo nu putea refuza. Acesta era așa-numitul nepot al Papei și, deși Lorenzo îndurase umilințe publice din partea lui Sixt, fiind chiar nevoit să-și țină gura când Medici fuseseră înlocuiți ca bancheri papali de către Pazzi, poate că acesta nu era decât un preambul. Poate că Sixt încerca să repare lucrurile și această ființă slăbănoagă era emisarul lui.

Lorenzo era nerăbdător să se întoarcă la palatul familiei, ca să-și dea seama dacă așa stăteau lucrurile; altminteri, vizita cardinalului avea să-l irite teribil. Ar fi fost încă o insultă.

Dar, în caz că nu era, Lorenzo ceruse să se servească un prânz magnific după slujbă, în onoarea cardinalului. Și, dacă se dovedea că tânărul Raffaele venise doar din dorința de a admira operele de artă ale familiei Medici, putea măcar să-i spună unchiului său că Lorenzo îl tratase regește. Asta putea servi drept o deschidere diplomatică pe care Lorenzo avea s-o folosească, pentru că era hotărât să smulgă cuferele papale din ghearele băncii Pazzi.

34

Astfel, Lorenzo se străduia să impresioneze, deși Francesco Salviati, arhiepiscop de Pisa, stătea cu un zâmbet prefăcut de cealaltă parte a lui Riario. Lorenzo nu avea nici o problemă personală cu Salviati, deși luptase mult și amarnic împotriva numirii sale ca arhiepiscop. Fiind sub controlul Florenței, Pisa merita un episcop din spița Medici, iar Salviati era rudă cu Pazzi, care deja câștigau prea multe favoruri din partea Papei. Deși Medici și Pazzi se îmbrățișau în public ca prieteni, în arena afacerilor și a politicii nu existau adversari mai aprigi. Lorenzo îi scrisese lui Sixt o scrisoare, explicând de ce numirea unei rude a familiei Pazzi ca arhiepiscop de Pisa ar fi dezastruoasă pentru interesele papale și ale familiei Medici.