hotărâre în metal; eforturile sale fură răsplătite, în sfârșit, de apariția unui slujitor care-i conduse în curtea magnifică.
Astfel începu chinul așteptării, în timp ce era chemat Giuliano. Dacă
Baroncelli n-ar fi fost prins în ghearele fricii, poate că s-ar fi bucurat de împrejurimi. În fiecare colț al curții, se afla câte o coloană mare de piatră, legată de celelalte printr-un arc grațios. Deasupra fiecărui arc, se afla câte o friză decorată cu medalioane cu teme păgâne, ce alternau cu blazonul familiei Medici.
Faimoasele palle sau bile erau dispuse într-un mod ce semăna suspect de mult cu o coroană. Dacă ascultai povestea spusă de Lorenzo, ele reprezentau adânciturile din scutul unuia dintre cavalerii lui Carol cel Mare, bravul Averardo, care se luptase cu un uriaș înspăimântător și îl învinsese.
Atât de impresionat fusese Carol cel Mare, încât îi permisese lui Averardo să-și creeze blazonul pornind de la scutul lovit. Familia Medici își afirma descendența din viteazul cavaler și familia purta acest blazon de secole.
Strigătul: Palle! Palle! Palle! era folosit pentru a-i atrage pe oameni de partea familiei Medici. Despre Cosimo cel Bătrân se spunea chiar că decorase până
și toaletele călugărilor cu bilele sale.
Baroncelli lăsă privirea să-i treacă de la un medalion la altul. Unul o înfățișa pe zeița Atena apărând orașul ce-i purta numele; un altul îl amintea pe înaripatul Icar ridicându-se spre cer.
În sfârșit, își lăsă privirea să cadă asupra piesei centrale a grădinii, David sculptat în bronz al lui Donatello. Sculptura i se păruse dintotdeauna efeminată lui Baroncelli. De sub pălăria ciobănească, de pai, a lui David, se revărsau bucle lungi; trupul său gol nu avea o musculatură masculină.
În această zi, Baroncelli fu impresionat de statuie într-un mod cu totul diferit. Văzu răceala din ochii lui David, așa cum privea băiatul, în jos, spre capul tăiat al lui Goliat; remarcă ascuțișul săbiei din mâna dreaptă a lui David. Ce rol să joc azi? se întrebă Baroncelli. Pe al lui David, sau pe al lui Goliat?
Alături de el, Francesco de Pazzi măsura pardoseala cu pasul, cu mâinile încleștate la spate și fixând cu ochii săi mici marmura lustruită.
Giuliano ar face bine să apară curând, reflectă Baroncelli, altfel Francesco va începe să vorbească de unul singur.
Însă Giuliano nu apăru. Slujitorul, un tânăr atrăgător, la fel de bine uns ca toate piesele mașinăriei Medici, se întoarse cu o expresie de compătimire exersată.
20
— Signori, iertați-mă. Îmi pare foarte rău să vă spun că stăpânul meu e indispus și că nu poate primi companie.
Francesco abia reuși să-și înlocuiască la timp spaima cu jovialitate.
— Te rog, explică-i lui Ser Giuliano că e o problemă extrem de urgentă.
Coborî tonul, ca și cum ar fi împărtășit o taină: Prânzul de azi e dat în onoarea tânărului cardinal Riario, vezi tu, iar el e tare dezamăgit că Giuliano nu va fi de față. Cardinalul e la Dom acum, cu Ser Lorenzo, și întreabă de stăpânul tău. Din cauza asta, a fost amânată și slujba și mă tem că de nu va veni Ser Giuliano cu noi acum, cardinalul se va supăra. N-am vrea să-i spună
unchiului său, Papa, când se va întoarce la Roma, că…
Slujitorul înclină grațios capul, arborând o mină ușor preocupată, însă
Baroncelli simțea că nu era prea convins că ar trebui să-și mai deranjeze stăpânul. Francesco simțea clar același lucru, pentru că deveni mai insistent.
— Am venit din partea lui Ser Lorenzo, care-l imploră pe fratele său să
vină, și încă repede, pentru că așteptăm cu toții…
Tânărul le dădu de înțeles că a priceput urgența, împungând aerul cu bărbia.
— Desigur. Îi voi transmite stăpânului meu tot ce mi-ați spus.
Când flăcăul se întoarse, Baroncelli îi aruncă o privire lungă patronului său, minunându-se de talentul acestuia în materie de duplicitate.
Curând, răsunară niște pași pe treptele de marmură ce coborau în grădină și Giuliano de Medici se ivi în fața lor. Dacă trăsăturile fratelui său erau imperfecte, ale lui Giuliano erau fără cusur. Nasul, deși proeminent, era drept și frumos rotunjit la vârf, iar falca sa era puternică și dreaptă; ochii lui, mari și căprui cu nuanțe aurii, erau încadrați de gene lungi, invidiate de toate femeile din Florența. Buzele delicate și bine conturate ascundeau un șir de dinți ca mărgăritarele, iar părul îi era bogat și ondulat, pieptănat cu cărare pe mijloc și dat spre spate, ca să i se vadă mai bine chipul frumos.
La douăzeci și patru de ani, viața era bună pentru Giuliano; era tânăr, energic, avea un chip frumos și o voce plăcută. Însă, cu firea lui blajină și simțitoare, nu făcea niciodată pe cineva să se simtă stânjenit. Purtarea veselă și generoasă îl făcea iubit de cetățenii Florenței. Deși poate că nu dovedea priceperea fratelui său într-ale politicii, era suficient de deștept încât să-și folosească celelalte calități pentru a obține sprijinul oamenilor.
Dacă Lorenzo ar fi murit, Giuliano nu ar fi avut nici o problemă să preia frâiele puterii.
În ultimele săptămâni, Baroncelli încercase din greu să-l disprețuiască
și nu reușise.
21
În această dimineață, lumina slabă care începuse să zugrăvească
bazele coloanelor arăta că gloria lui Giuliano era mult împuținată. Părul nu-i fusese pieptănat, hainele erau îmbrăcate în grabă, iar ochii îi erau injectați.
Pentru prima oară de când își amintea Baroncelli, Giuliano nu zâmbea. Se mișca încet, ca un om apăsat de o armură grea.
Icar, își spuse Baroncelli. S-a înălțat prea mult și acum s-a prăbușit, pârjolit, pe pământ.
Giuliano vorbi, iar glasul său, melodios de obicei, era acum răgușit.
— Ziua bună, domnilor. Înțeleg că pe cardinalul Riario La jignit absența mea de la slujbă.
Baroncelli avu o senzație stranie în piept, ca un zbucium al inimii.
Giuliano arăta ca un animal resemnat în fața măcelarului. Știe. N-are cum să
