— Ser Giuliano, îl strigă el. Am o vorbă cu domnia ta, e foarte important.

Giuliano ridică privirea și fu clar că-l recunoscuse.

— Cardinalul! îl zori Francesco, apoi se adresă el însuși bărbatului.

Bunule domn, Ser Giuliano întârzie la o întâlnire importantă și te roagă să-l înțelegi.

Și, cu aceasta, îl luă pe Giuliano de braț și îl trase după el, pe Via Larga.

22

Baroncelli îi urma. Se minuna că, deși era încă îngrozit, mâinile nu-i mai tremurau, iar inima și respirația nu-l mai supărau. Într-adevăr, el și Francesco glumeau și râdeau și jucau rolul a doi prieteni care încercau să-l înveselească pe al treilea. Giuliano zâmbea, dar rămânea în urmă, așa că cei doi conspiratori își făcuseră un joc din a-l trage și a-l împinge cu rândul.

— Nu trebuie să-l lăsăm pe cardinal să aștepte! repetase Baroncelli de cel puțin trei ori.

— Rogu-te, bunule Giuliano, zise Francesco, prinzându-l pe tânărul său cumnat de mânecă. Ce s-a întâmplat de te face să oftezi așa? Doar nu ți-a fost furată inima de vreo neisprăvită de fătucă?

Giuliano coborî privirea și clătină din cap, nu ca răspuns, ci mai degrabă ca un semn că nu voia să vorbească despre asta. Francesco nu stărui. Însă nu slăbi ritmul deloc și, în câteva minute, soseau la intrarea principală în dom.

Baroncelli se opri puțin în loc. Gândul că Giuliano se mișca încet, ca împovărat, nu-i dădea pace. Îl prinse pe tânărul Medici și-l îmbrățișă strâns.

— Dragă prietene, zise el. Mă mâhnește să te văd nefericit. Ce trebuie să facem ca să te înveselim?

Giuliano se strădui din nou să zâmbească puțin și să clatine iar din cap.

— Nimic, bunule Bernardo. Nimic.

Și îl urmă pe Francesco în catedrală.

Baroncelli, între timp, mai scăpase de o grijă: Giuliano nu purta nici o platoșă pe sub tunică.

IV

În acea dimineață târzie de aprilie, Giuliano avea de luat o hotărâre grea. Trebuia să frângă inima unuia dintre cei doi oameni pe care-i iubea cel mai mult pe lume. Una dintre inimi era a fratelui său, Lorenzo; cealaltă era inima unei femei.

Deși era tânăr, Giuliano avusese multe iubite. Fosta sa amantă, Simonetta Cattaneo, soția lui Marco Vespucci, fusese considerată cea mai frumoasă femeie din Florența, până la moartea ei, cu doi ani în urmă. O

alesese pe Simonetta pentru frumusețea ei. Avea un trup subțire și piele albă, cu valuri de păr auriu care-i cădea până la șolduri. Era atât de frumoasă, încât o purtaseră până la mormânt cu chipul dezvelit. Din respect pentru soțul ei și pentru familie, Giuliano urmărise totul de la distanță, dar plânsese alături de ei.

23

Chiar și așa, nu îi fusese niciodată credincios. Le făcuse curte și altor femei și, uneori, se bucurase de talentele târfelor.

Acum, pentru prima oară în viața lui, Giuliano își dorea o singură

femeie: pe Anna. Era frumoasă, desigur, însă inteligența ei era cea care-l vrăjise, bucuria ei de a trăi și măreția sufletului ei. Ajunsese s-o cunoască

treptat, prin conversații la banchete și petreceri. Ea nu cochetase niciodată, nu încercase niciodată să-l câștige; adevărul era că făcuse tot posibilul să-l descurajeze. Dar nici una dintre zecile de femei florentine care râvneau și suspinau după afecțiunea lui nu se compara cu ea. Simonetta fusese fierbinte; Anna avea un suflet de poetă, de sfântă.

Bunătatea ei îl făcea pe Giuliano să-și vadă viața de până atunci ca fiind respingătoare. Le abandonase pe toate celelalte femei și căuta doar compania Annei, tânjea s-o mulțumească doar pe ea. Numai când o vedea, îi venea să-i ceară iertare pentru toate păcatele sale trupești din trecut. Tânjea după îndurarea ei mai mult decât după a lui Dumnezeu.

Și a părut un miracol când, în sfârșit, ea i-a mărturisit sentimentele ei: că Dumnezeu îi crease unul pentru altul și că era una dintre cele mai crude glume ale Lui faptul că ea era deja dată altui bărbat.

Oricât de mare ar fi fost dragostea Annei pentru el, dragostea ei pentru puritate era și mai mare. Aparținea altuia, pe care refuza să-l trădeze. Își recunoștea sentimentele pentru Giuliano, dar, când el o încolțise singură, în timpul carnavalului, acasă la fratele lui, și o implorase, ea îl respinsese.

Datorie, spusese ea. Vorbise ca Lorenzo, care stăruise întotdeauna ca fratele lui să găsească o partidă avantajoasă și să se căsătorească cu o femeie care să aducă și mai mult prestigiu familiei.

Giuliano, obișnuit să aibă tot ce își dorea, încercase să negocieze. O

rugase să vină cel puțin acasă la el, în taină, doar ca să audă ce avea de spus.

Ea a ezitat, dar, în final, a acceptat. Se întâlniseră o singură dată, în appartamento-ul de la parter al palatului Medici. Ea acceptase îmbrățișările și sărutul lui, dar nu voise să meargă mai departe. El o implorase să

părăsească Florența, să fugă împreună cu el, dar ea refuzase.

— Știe. Vocea ei era cuprinsă de neliniște. Înțelegi? Știe, și nu pot îndura să-l rănesc și mai mult.

Giuliano era un bărbat hotărât. Nici Dumnezeu, nici regulile nu-l opreau, odată ce-și punea ceva în minte. Pentru Anna, era în stare să

renunțe la o căsătorie respectabilă; pentru Anna, era în stare să îndure pedeapsa Bisericii, chiar și excomunicarea și perspectiva damnării.

24

Așa că își alcătuise o argumentație puternică. Ea urma să plece cu el la Roma, ca să locuiască într-o vilă a familiei. Medici aveau legături cu Papa; avea să-i obțină o anulare a căsătoriei. Avea să se căsătorească cu ea. Avea să-i dăruiască copii.

Ea se arătase tulburată, își dusese mâinile la gură. El o privise în ochi și văzuse nefericirea din ei, dar și o licărire de speranță.

— Nu știu, nu știu, spusese ea, iar el o lăsase să se întoarcă la soțul ei, ca să ia o hotărâre.

A doua zi, se dusese la Lorenzo.

Se trezise devreme și nu mai putuse să adoarmă. Era încă întuneric, mai erau două ore până la răsăritul soarelui, dar nu fusese surprins să vadă

lumină în anticamera fratelui său. Lorenzo stătea la birou, cu obrazul sprijinit în pumn, privind încruntat o scrisoare pe care o ținea aproape de lampă.

Într-o zi obișnuită, Lorenzo ar fi ridicat privirea, și-ar fi alungat încruntarea și ar fi zâmbit, ca să rostească un cuvânt de salut; în ziua aceea însă, părea să fie în toane deosebit de rele. Nu se auzi nici un salut; Lorenzo îi aruncă o privire scurtă, apoi privi din nou scrisoarea. Conținutul ei părea să fie cauza stării sale proaste.

Lorenzo putea fi îngrozitor de încăpățânat uneori, preocupat de aparențe, rece și calculat când era vorba de politică și, uneori, tiranic când era vorba de felul în care trebuia să se poarte Giuliano și cu cine putea să fie văzut. Dar putea să fie și îngăduitor, generos și sensibil la dorințele fratelui său. Deși Giuliano nu-și dorise niciodată puterea, Lorenzo îi împărtășea întotdeauna informațiile, întotdeauna discuta cu el urmările politice ale fiecărui eveniment din oraș. Era clar că Lorenzo își iubea fratele și ar fi împărțit bucuros conducerea orașului cu el dacă Giuliano ar fi arătat vreun interes.

Fusese destul de greu pentru Lorenzo să-și piardă tatăl și să fie obligat să preia puterea atât de tânăr. E drept, avea talent pentru asta, dar Giuliano vedea că îl și uza. După nouă ani, pe frunte i se întipăriseră cute iar sub ochi i se adunaseră cearcănele.

O parte a lui Lorenzo se bucura de putere și era încântată de creșterea influentei familiei. Banca Medici avea sucursale în Roma, în Bruges, în majoritatea orașelor mari din Europa. Și totuși, Lorenzo era adesea epuizat de efortul de a juca rolul de gran maestro. Uneori, se plângea: 25

— Nici măcar un suflet din orașul ăsta nu se căsătorește fără

binecuvântarea mea.

Era foarte adevărat. Și, chiar în săptămâna aceea, primise o scrisoare de la o congregație din Toscana, care-i solicita sfatul. Preoții bisericii aprobaseră realizarea statuii unui sfânt; doi sculptori concurau pentru contract. N-ar vrea marele Lorenzo să-și spună părerea? Astfel de misive se adunau în teancuri mari, în fiecare zi. Lorenzo se trezea înainte de ivirea zorilor și le răspundea personal. Se agita în legătură cu Florența așa cum face tatăl când e vorba de un copil năzdrăvan și își petrecea fiecare clipă de trezie devotat scopului de a spori prosperitatea orașului și interesele familiei Medici.