știe. Și totuși… știe…
— Ne pare rău că te deranjăm, spuse Francesco de Pazzi, cu mâinile împreunate într-un gest de scuză. Am venit aici la rugămintea lui Ser Lorenzo…
Giuliano lăsă să-i scape un oftat scurt.
— Înțeleg. Dumnezeu știe că trebuie să avem grijă să-l mulțumim pe Lorenzo.
O sclipire a firii sale adevărate se arătă din nou și el adăugă cu o preocupare aparent sinceră:
— Sper doar că nu e prea târziu să-l asigur pe cardinal că-l țin la cea mai înaltă cinste.
— Da, spuse Baroncelli încet. Să sperăm că nu e prea târziu. Mesa a început deja.
— Să mergem, atunci, spuse Giuliano. Le făcu semn să se îndrepte spre ieșire. Când ridică brațul, Baroncelli observă că Giuliano se îmbrăcase într-o așa o grabă, încât nu purta nici sabie la șold.
Ieșiră toți trei în lumina dimineții.
Bărbatul încruntat care aștepta în loggia ridică privirea când trecu Giuliano.
— Ser Giuliano, îl strigă el. Am o vorbă cu domnia ta, e foarte important.
Giuliano ridică privirea și fu clar că-l recunoscuse.
— Cardinalul! îl zori Francesco, apoi se adresă el însuși bărbatului.
Bunule domn, Ser Giuliano întârzie la o întâlnire importantă și te roagă să-l înțelegi.
Și, cu aceasta, îl luă pe Giuliano de braț și îl trase după el, pe Via Larga.
22
Baroncelli îi urma. Se minuna că, deși era încă îngrozit, mâinile nu-i mai tremurau, iar inima și respirația nu-l mai supărau. Într-adevăr, el și Francesco glumeau și râdeau și jucau rolul a doi prieteni care încercau să-l înveselească pe al treilea. Giuliano zâmbea, dar rămânea în urmă, așa că cei doi conspiratori își făcuseră un joc din a-l trage și a-l împinge cu rândul.
— Nu trebuie să-l lăsăm pe cardinal să aștepte! repetase Baroncelli de cel puțin trei ori.
— Rogu-te, bunule Giuliano, zise Francesco, prinzându-l pe tânărul său cumnat de mânecă. Ce s-a întâmplat de te face să oftezi așa? Doar nu ți-a fost furată inima de vreo neisprăvită de fătucă?
Giuliano coborî privirea și clătină din cap, nu ca răspuns, ci mai degrabă ca un semn că nu voia să vorbească despre asta. Francesco nu stărui. Însă nu slăbi ritmul deloc și, în câteva minute, soseau la intrarea principală în dom.
Baroncelli se opri puțin în loc. Gândul că Giuliano se mișca încet, ca împovărat, nu-i dădea pace. Îl prinse pe tânărul Medici și-l îmbrățișă strâns.
— Dragă prietene, zise el. Mă mâhnește să te văd nefericit. Ce trebuie să facem ca să te înveselim?
Giuliano se strădui din nou să zâmbească puțin și să clatine iar din cap.
— Nimic, bunule Bernardo. Nimic.
Și îl urmă pe Francesco în catedrală.
Baroncelli, între timp, mai scăpase de o grijă: Giuliano nu purta nici o platoșă pe sub tunică.
IV
În acea dimineață târzie de aprilie, Giuliano avea de luat o hotărâre grea. Trebuia să frângă inima unuia dintre cei doi oameni pe care-i iubea cel mai mult pe lume. Una dintre inimi era a fratelui său, Lorenzo; cealaltă era inima unei femei.
Deși era tânăr, Giuliano avusese multe iubite. Fosta sa amantă, Simonetta Cattaneo, soția lui Marco Vespucci, fusese considerată cea mai frumoasă femeie din Florența, până la moartea ei, cu doi ani în urmă. O
alesese pe Simonetta pentru frumusețea ei. Avea un trup subțire și piele albă, cu valuri de păr auriu care-i cădea până la șolduri. Era atât de frumoasă, încât o purtaseră până la mormânt cu chipul dezvelit. Din respect pentru soțul ei și pentru familie, Giuliano urmărise totul de la distanță, dar plânsese alături de ei.
23
Chiar și așa, nu îi fusese niciodată credincios. Le făcuse curte și altor femei și, uneori, se bucurase de talentele târfelor.
Acum, pentru prima oară în viața lui, Giuliano își dorea o singură
femeie: pe Anna. Era frumoasă, desigur, însă inteligența ei era cea care-l vrăjise, bucuria ei de a trăi și măreția sufletului ei. Ajunsese s-o cunoască
treptat, prin conversații la banchete și petreceri. Ea nu cochetase niciodată, nu încercase niciodată să-l câștige; adevărul era că făcuse tot posibilul să-l descurajeze. Dar nici una dintre zecile de femei florentine care râvneau și suspinau după afecțiunea lui nu se compara cu ea. Simonetta fusese fierbinte; Anna avea un suflet de poetă, de sfântă.
Bunătatea ei îl făcea pe Giuliano să-și vadă viața de până atunci ca fiind respingătoare. Le abandonase pe toate celelalte femei și căuta doar compania Annei, tânjea s-o mulțumească doar pe ea. Numai când o vedea, îi venea să-i ceară iertare pentru toate păcatele sale trupești din trecut. Tânjea după îndurarea ei mai mult decât după a lui Dumnezeu.
Și a părut un miracol când, în sfârșit, ea i-a mărturisit sentimentele ei: că Dumnezeu îi crease unul pentru altul și că era una dintre cele mai crude glume ale Lui faptul că ea era deja dată altui bărbat.
Oricât de mare ar fi fost dragostea Annei pentru el, dragostea ei pentru puritate era și mai mare. Aparținea altuia, pe care refuza să-l trădeze. Își recunoștea sentimentele pentru Giuliano, dar, când el o încolțise singură, în timpul carnavalului, acasă la fratele lui, și o implorase, ea îl respinsese.
Datorie, spusese ea. Vorbise ca Lorenzo, care stăruise întotdeauna ca fratele lui să găsească o partidă avantajoasă și să se căsătorească cu o femeie care să aducă și mai mult prestigiu familiei.
Giuliano, obișnuit să aibă tot ce își dorea, încercase să negocieze. O
