Însă era conștient că nimeni nu-l iubea decât pentru favorurile pe care le acorda. Numai Giuliano își adora fratele cu adevărat pentru ceea ce era.

Numai Giuliano încerca să-l facă pe Lorenzo să-și mai uite grijile și numai Giuliano îl putea face să râdă. Pentru asta, Lorenzo îl iubea.

De urmările acestei iubiri se temea Giuliano.

Acum, uitându-se la fratele său preocupat, Giuliano se îndreptă de spate și-și drese glasul.

— Plec, spuse el cam tare, la Roma.

Lorenzo își ridică sprâncenele și privirea, dar trupul nu i se mișcă.

— De plăcere, sau cu afaceri de care ar trebui să știu și eu?

— Plec cu o femeie.

Lorenzo oftă și încruntarea îi mai slăbi.

— Distrează-te, atunci, și gândește-te la mine, care sufăr aici.

— Plec cu Madonna Anna, spuse Giuliano.

Lorenzo ridică brusc capul la auzul numelui.

— Glumești.

O spuse amuzat, dar, privindu-l pe Giuliano, deveni neîncrezător.

— Cred ca glumești. Vocea îi deveni o șoaptă: E o nebunie… Giuliano, e dintr-o familie bună. Și e căsă torită.

Giuliano nu se intimidă.

— O iubesc. Nu vreau să trăiesc fără ea. I-am cerut să meargă cu mine la Roma, să locuim acolo.

Lorenzo făcu ochii mari, scrisoarea îi alunecă din mână și căzu pe podea, dar el n-o ridică.

— Giuliano… Inimile noastre ne mai înșală din când în când. Ești copleșit de o emoție; crede-mă, înțeleg. Dar va trece. Dă-ți două săptămâni, să te mai gândești.

26

Tonul patern al lui Lorenzo nu făcu decât să întărească hotărârea lui Giuliano.

— Am aranjat deja pentru o trăsură și un surugiu și am trimis un mesaj servitorilor de la vila din Roma, să se pregătească pentru venirea noastră. Trebuie să obținem o anulare a căsătoriei, spuse el. N-o spun în glumă. Vreau să mă căsătoresc cu Anna. Vreau să-mi nască copiii.

Lorenzo se lăsă pe spate în scaunul său și îl privi atent pe fratele lui.

Când fu convins că spusese cuvintele serios, Lorenzo lăsă să-i scape un hohot de râs.

— O anulare? Ca favor din partea bunului nostru prieten Papa Sixt, presupun? Ar prefera să ne vadă alungați din Italia. Se împinse cu scaunul de lângă birou, se înălță și întinse mâna spre fratele său, vorbindu-i pe un ton mai blând: Asta e o copilărie, Giuliano. Înțeleg că e o femeie minunată, dar…

E căsătorită de atâția ani. Chiar dacă aș pute a să obțin o anulare, asta ar provoca un scandal. Florența n-ar putea accepta niciodată așa ceva.

Mâna lui Lorenzo era aproape pe umărul lui, dar Giuliano se retrase din calea atingerii împăciuitoare.

— Nu-mi pasă ce acceptă sau nu acceptă Florența. Vom rămâne la Roma, dacă trebuie.

Lorenzo oftă adânc, de frustrare.

— Nu vei obține nici o anulare de la Sixt. Așa că renunță la visuri. Dacă

nu poți trăi fără ea, ia-o, dar, pentru numele lui Dumnezeu, fă-o discret.

Giuliano luă foc.

— Cum poți vorbi despre ea așa? O cunoști pe Anna, știi că nu s-ar coborî la adulter. Și, dacă n-o pot avea, nu voi avea nici o altă femeie. Poți să

pui capăt tuturor pețitoriilor tale chiar acum. Dacă nu mă pot căsători cu ea… Chiar în timp ce vorbea, simțea cum argumentele lui pălesc. Ochii lui Lorenzo erau plini de o lumină stranie – furioasă și cumplită, vecină cu nebunia –, o lumină care-l făcea pe Giuliano să creadă că fratele său era capabil de fapte malefice. Văzuse rareori lumina aceasta în ochii lui Lorenzo

– niciodată nu fusese îndreptată împotriva lui –, și asta-l făcu să înghețe.

— Ce-o să faci? O să refuzi să te căsătorești cu oricine? Lorenzo clătină

din cap vehement, iar glasul i se ridică mai puternic: Ai o datorie, o obligație față de familie. Crezi că poți pleca la Roma pentru un capriciu, să transmiți sângele nostru unei grămezi de bastarzi? Să ne pătezi pe toți cu o excomunicare? Fiindcă asta se va întâmpla cu amândoi, știi! Sixt nu are chef să fie generos cu noi.

27

Giuliano nu spuse nimic, simțea că obrajii și ceafa îi ard. Nu se așteptase la mai puțin, deși sperase la mai mult.

Lorenzo continuă, iar mâna care se întinsese către fratele său deveni un uriaș deget acuzator.

— Ai idee ce se va întâmpla cu Anna? Cum îi vor spune oamenii? E o femeie bună. Chiar vrei s-o distrugi? O vei duce la Roma și te vei sătura de ea. Vei vrea să te întorci acasă, în Florența. Și ea cu ce se va alege?

Lui Giuliano îi jucau pe limbă cuvinte furioase. Voia să spună că

Lorenzo se căsătorise cu o femeie cicălitoare, dar el, Giuliano, ar prefera să

moară decât să trăiască într-o asemenea tristețe lipsită de dragoste, că nu s-ar înjosi niciodată să odrăslească copii cu o femeie pe care o disprețuia. Însă

rămase tăcut, era el destul de nefericit. Nu avea rost să-l facă și pe Lorenzo să sufere din pricina adevărului.

Lorenzo lăsă să-i scape un mârâit dezgustat.

— N-o vei face niciodată. Îți vei veni în fire.

Giuliano îl privi lung.

— Te iubesc, Lorenzo, zise el liniștit. Dar plec.

Se întoarse și se îndreptă spre ușă.