I-am retezat vorba.

— Nu, am spus. Sunt semn de foc împătrit. Viața mea va fi marcată de trădare și vărsare de sânge.

Mama s-a ridicat brusc, iar hârtiile din poala ei au alunecat și s-au împrăștiat pe podea.

— Zalumma! șuieră ea, cu ochii aprinși de o furie pe care nu i-o mai văzusem până atunci. A vorbit cu tine?

— Am vorbit eu însămi cu astrologul.

Asta a liniștit-o imediat și chipul ei a devenit neclintit. Precaută, m-a întrebat:

11

— Ce altceva ți-a mai spus?

— Doar ceea ce am zis.

— Nimic altceva?

— Nimic.

Părând secătuită de puteri dintr-odată, căzu din nou în scaunul ei.

Nu m-am gândit nici o clipă că buna și grijulia mea mamă dorise numai să mă apere de veștile rele. Am sărit în picioare.

— Tot ce mi-ai spus e o minciună. Ce alte minciuni mi-ai mai spus?

Era o cruzime să spun așa ceva. Mi-a aruncat o privire rănită. Însă eu m-am întors și am lăsat-o șezând acolo, cu mâna apăsată pe inimă.

Am înțeles curând după aceea că mama și Zalumma se certaseră

cumplit. Întotdeauna se înțeleseseră foarte bine, însă, după a doua vizită a astrologului, mama devenea rece ori de câte ori intra Zalumma în încăpere.

Nu voia să întâlnească privirea roabei ei și nici nu schimba mai mult de două

vorbe cu ea. La rândul ei, Zalumma era ursuză și tăcută. Au trecut câteva săptămâni până să redevină prietene.

Mama nu mi-a mai vorbit niciodată despre astrele mele. Mă gândeam adesea să-i cer Zalummei să găsească hârtiile pe care i le dăduse astrologul mamei, ca să citesc eu însămi adevărul despre destinul meu. Dar, de fiecare dată, un sentiment de groază mă oprea. Deja știam mai mult decât mi-aș fi dorit. Aveau să treacă aproape doi ani până să aflu despre crima de care eram legată într-un mod ciudat.

12

PARTEA ÎNTÂI

26 aprilie 1478

III

În sobra și masiva catedrală Santa Maria del Fiore, Bernardo Bandini Baroncelli stătea în picioare, în fața altarului, și se lupta să-și stăpânească

tremurul mâinilor. Nu putea, desigur, așa cum nu putea să ascundă, în fața Domnului, întunericul din inima sa. Își împreună mâinile, în gestul rugăciunii, și le ridică la buze. Cu glas nesigur, vorbi în șoaptă, rugându-se pentru reușita planului sumbru în care se trezise încurcat, rugându-se și pentru iertare, dacă acesta reușea.

— Sunt un om bun, își îndreptă Baroncelli gândurile spre Atotputernicul. Întotdeauna am dorit binele altora. Cum de m-am trezit aici?

Nu veni nici un răspuns. Baroncelli își aținti privirile asupra altarului, lucrat din lemn închis la culoare și din aur. Prin vitraliile din cupolă, lumina dimineții cernea raze aurii, reflectate de intarsiile aurite și în care străluceau fire de praf. Cu siguranță, Dumnezeu era aici, dar Baroncelli nu simțea nici o prezență divină, doar propria sa nefericire.

— Iartă-mă, Doamne, pe mine, cel mai umil păcătos, murmură el.

Rugăciunea sa șoptită se amesteca printre sutele de glasuri înăbușite din cavernoasa biserică Santa Maria del Fiore. Sanctuarul era unul dintre cele mai mari din lume și era construit în forma unei cruci latine. La intersecția brațelor, se afla cea mai mare realizare a arhitectului Brunelleschi: Il Duomo.

Uluitor prin dimensiunile sale, Domul nu avea nici un suport vizibil. Putând fi văzută din orice punct al orașului, maiestuoasa cupolă portocalie de cărămidă domina linia orizontului și, ca și crinul, devenise un simbol al Florenței. Era atât de înaltă, încât, atunci când o văzuse prima oară, Baroncelli își zisese că atinge, cu siguranță, Poarta Raiului.

Baroncelli se zbătea pe un tărâm mult mai jos în dimineața aceasta.

Deși planul fusese făcut destul de simplu, acum, că sosise ziua strălucitor de dureroasă, era copleșit de presimțiri negre și de regret. Acest ultim 13

sentiment îi marcase întotdeauna viața. Născut într-una din cele mai bogate și mai respectate familii din oraș, își risipise averea și se înglodase în datorii la o vârstă înaintată. Își petrecuse viața fiind bancher și nu știa să facă nimic altceva. Singura lui scăpare era să-și mute soția și copiii în Napoli și să

implore sprijin financiar de la unul dintre verii lui bogați – lucru pe care apriga lui soție, Giovanna, nu l-ar fi îngăduit niciodată – sau să-și ofere serviciile uneia dintre cele două mari și prestigioase familii de bancheri din Florența: Medici sau Pazzi.

La început, se dusese la cei mai puternici, la Medici. Ei îl refuzaseră, jignire pe care încă o mai resimțea. Însă rivalii lor, Pazzi, îl primiseră în rândurile lor; de aceea se afla azi în primul rând al mulțimii de credincioși, alături de patronul său, Francesco de Pazzi. Împreună cu unchiul său, cavalerul Messer Iacopo, Francesco conducea afacerea internațională a familiei sale. Era un om scund, cu nasul și bărbia ascuțite și cu ochi apropiați sub niște sprâncene negre și prea mari; alături de înaltul și demnul Baroncelli, semăna cu un pitic urât. Baroncelli ajunsese să-l displacă pe Francesco mai mult decât pe Medici, pentru că omul se lăsa pradă unor crize de nervi și-și șfichiuia adesea angajatul cu o limbă otrăvită, amintindu-i lui Baroncelli de falimentul său în cuvinte usturătoare.

Ca să asigure bunăstarea familiei sale, Baroncelli era obligat să

zâmbească atunci când cei din familia Pazzi, atât Messer Iacopo, cât și tânărul Francesco, îl insultau și-l tratau ca pe un inferior, când, de fapt, el provenea dintr-o familie cu un prestigiu egal, dacă nu chiar mai mare. Așa că, atunci când s-a pus problema complotului, Baroncelli avusese de ales: ori risca să-și piardă capul, mărturisind totul familiei Medici, ori îi lăsa pe cei din familia Pazzi să-l oblige să le devină complice și obținea o slujbă în noul guvern.

Acum, când îi cerea iertare Domnului în picioare, simți răsuflarea caldă

a unui tovarăș de conspirație pe umărul său drept. Omul care se ruga chiar în spatele lui purta rasa din pânză de sac a penitenților.

La stânga lui Baroncelli, Francesco se agită și se uită spre dreapta, pe lângă angajatul său. Baroncelli îi urmări privirea. Se oprise asupra lui Lorenzo de Medici, care, la 29 de ani, era conducătorul de facto al Florenței.

Teoretic, Florența era guvernată de Signoria, un consiliu format din cinci priori și din șeful statului, gonfalonier al justiției. Acești oameni erau aleși dintre cele mai notabile familii florentine. Teoretic, alegerile erau corecte, dar cei mai mulți aleși îi erau loiali lui Lorenzo și gonfalonierul era sub controlul lui.

14

Francesco de Pazzi era urât, dar Lorenzo era și mai urât. Mai înalt decât mulți alții și musculos, corpul său frumos era dezavantajat de una dintre cele mai urâte fețe din Florența. Nasul lui, lung și ascuțit, cu vârful ridicat în sus și cârnit într-o parte, avea șaua turtită, ceea ce-l lăsase pe Lorenzo cu o voce ciudat de nazală. Falca îi era atât de mare, încât, atunci când intra într-o încăpere, bărbia ajungea cu un deget înaintea lui. Profilul său hidos era încadrat de un păr sârmos.

Lorenzo stătea în picioare, așteptând să înceapă slujba, încadrat de o parte de prietenul și angajatul său loial, Francesco Nori, și, de cealaltă parte, de arhiepiscopul de Pisa, Francesco Salviati. În ciuda neajunsurilor fizionomiei sale, Lorenzo emana demnitate și siguranță. În ochii săi întunecați, ușor bulbucați, strălucea o viclenie neobișnuită. Chiar și înconjurat de dușmani, Lorenzo părea în largul său. Salviati, rudă cu Pazzi, nu-i era prieten, deși el și Lorenzo se salutau ca atare; fratele Medici mai mare luptase împotriva numirii lui Salviati ca arhiepiscop de Pisa, cerându-i Papei Sixtus să numească un susținător al familiei Medici. Papa se făcuse că

nu aude cererea lui Lorenzo și apoi, rupând o tradiție ce exista de generații, îi concediase pe Medici ca bancheri papali, înlocuindu-i cu Pazzi, o insultă și mai cruntă pentru Lorenzo.

Însă astăzi Lorenzo îl primise pe însuși nepotul Papei, pe cardinalul Riario de San Giorgio, în vârstă de șaptesprezece ani, ca pe un oaspete de onoare. După slujba din dom, Lorenzo avea să-l conducă pe tânărul cardinal la un festin, la palatul Medici, urmat de un tur al faimoasei colecții de artă

Medici. Între timp, stătea atent lângă Riario și Salviati, dând din cap când aceștia vorbeau în șoaptă.

Zâmbesc chiar și în timp ce-și ascut săbiile, se gândi Baroncelli.

Îmbrăcat fără ostentație, într-o tunică simplă, de mătase gri-albăstrui, Lorenzo nu îi observase pe cei doi preoți în sutane negre, la două rânduri în spatele lui. Preceptorul casei Pazzi era un tânăr pe care Baroncelli îl cunoștea doar drept Stefano; un bărbat ceva mai în vârstă, Antonio da Volterra, stătea alături de el. Baroncelli întâlnise privirea lui da Volterra când intraseră în biserică și întorsese imediat capul; ochii preotului erau plini de aceeași ură mocnită pe care Baroncelli o văzuse în cei ai penitentului. Da Volterra, prezent la toate întâlnirile secrete, vorbise cu vehemență împotriva „iubirii de tot ceea ce e păgân” manifestată de Medici, spunând că acea familie „ne-a ruinat orașul” cu arta ei decadentă.