— Pleacă cu ea, îl amenință fratele lui, și poți să uiți că-ți sunt frate. Să

nu crezi că glumesc, Giuliano. Nu voi mai vrea să mai am de-a face cu tine.

Pleacă cu ea și nu mă vei mai vedea niciodată.

Giuliano se uită înapoi, peste umăr, la Lorenzo, și, deodată, i se făcu frică. El și fratele lui nu glumeau niciodată când discutau treburi importante și nici unul dintre ei nu putea fi clintit odată ce lua o hotărâre.

— Te rog, nu mă pune să aleg.

Fălcile lui Lorenzo erau strânse, privirea, rece.

— Va trebui s-o faci.

Mai târziu, în seara aceea, Giuliano așteptase în apartamentul de la parter al lui Lorenzo până când venise clipa să se vadă cu Anna. Își petrecuse toată ziua gândindu-se la ce spusese Lorenzo despre viitorul Annei. Pentru prima oară, se gândi la cum va fi viața Annei dacă Papa refuza să le acorde o anulare.

Ea avea să cunoască dezonoarea și oprobriul, va fi nevoită să-și abandoneze familia, prietenii, orașul natal. Copiii ei vor fi numiți bastarzi și li se va nega dreptul de moștenire ca Medici.

28

Fusese egoist. Se gândise doar la el. Vorbise prea ușor despre anulare, sperând că o va face să vină cu el. Și, până în acel moment, nu se gândise că

ea ar putea să-i respingă oferta; era ceva prea dureros.

Acum își dădea seama că asta l-ar salva de la o alegere imposibilă.

Însă, când se duse s-o întâmpine la ușă și-i văzu chipul în lumina aurie, își dădu seama că alegerea lui fusese făcută cu mult timp în urmă, în clipa în care își dăruise inima Annei. Ochii ei, pielea ei, chipul și brațele ei emanau bucurie; chiar și în amurgul plin de umbre, ea strălucea. Mișcările ei, care fuseseră cândva îngreunate de nefericire, erau acum ușoare. Înclinarea capului, dat pe spate ca să-l privească, zâmbetul care îi înflorea pe buze, grația sprințară cu care își ridică fustele și se repezi spre el îi transmiseră

răspunsul ei mai limpede decât vorbele.

Prezența ei îi insufla atâta speranță, încât se repezi la ea și o îmbrățișă.

În acea clipă, Giuliano își dădu seama că nu-i putea refuza nimic, că nici unul dintre ei nu putea scăpa de roata ce fusese pusă în mișcare. Iar lacrimile care amenințau să-i curgă nu izvorau din bucurie, erau lacrimi de durere, pentru Lorenzo.

Anna și el rămaseră împreună mai puțin de o oră. Vorbiră puțin – atât cât Giuliano să-i transmită o oră și un loc. Nu era nevoie de alte schimburi de cuvinte.

Iar când fu iar plecată – luând cu ea lumina și încrederea lui Giuliano –

el se retrase în camerele lui și ceru vin. Îl bău stând pe pat și își aminti o întâmplare din copilăria lui.

La vârsta de șase ani, plecase cu Lorenzo și cu două din surorile sale mai mari, Nannina și Bianca, la un picnic pe malurile râului Arno. Însoțiți de o sclavă cercheză, călătoriseră cu trăsura peste Ponte Vecchio, podul construit cu un mileniu înainte, de romani. Naninna fusese captivată de atelierele aurarilor care mărgineau podul. Fiindcă urma să se mărite în curând, era atrasă de lucrurile femeiești.

Lorenzo fusese neliniștit și sumbru. Abia începuse să preia responsabilitățile familiei Medici în anul care trecuse, începuse să primească

scrisori care-i cereau patronajul, iar tatăl lor, Piero, deja își trimisese fiul cel mare la Milano și la Roma, în călătorii cu scop politic. Era un băiat neatrăgător, cu ochi mari, dar depărtați, cu o mandibulă proeminentă și cu un păr moale și castaniu, care-i cădea într-un breton corect tuns peste fruntea palidă și îngustă; dar inteligența care-i strălucea în ochi îl făcea atrăgător într-un mod ciudat.

29

Se îndreptaseră spre satul Santo Spirito. Giuliano își amintea niște copaci înalți și o pajiște cu iarbă înaltă, care cobora spre râul liniștit. Acolo, sclava întinsese un cearceaf pe jos și scosese mâncarea pentru copii. Era primăvara târziu, o vreme caldă, cu câțiva nori leneși, deși cu o zi în urmă

plouase. Râul Arno părea făcut din argint viu când îl lumina soarele, și din plumb, când nu-l lumina.

Purtarea ursuză a lui Lorenzo din acea zi îl întristase pe Giuliano. I se părea că tatăl lor era prea dornic să-l transforme pe Lorenzo într-un adult înainte de vreme. Așa că, pentru a-l face să râdă, Giuliano alergase spre malul râului și tropăise prin apă, împroșcând, complet îmbrăcat.

Năzbâtiile lui dăduseră roade. Lorenzo îl urmase, râzând, cu tot cu tunică, mantie și pantofi. Naninna, Bianca și sclava țipau pe mal. Lorenzo nu le ascultase. Era un înotător puternic și, curând, se îndepărtase destul de mult de mal, apoi se scufundase sub apă.

Giuliano îl urmase timid, dar, fiind mai mic, rămăsese în urmă. Se uitase cum Lorenzo luase o gură mare de aer și dispăruse sub suprafața cenușie. Când nu reapăruse imediat, Giuliano călcase apa și răsese, așteptându-se ca fratele lui să înoate pe sub el și să-l prindă în orice clipă de picior. Secundele treceau. Râsul lui Giuliano se transformase în tăcere, apoi în teamă – apoi începuse să-și strige fratele. Pe mal, femeile – care nu puteau intra în apă din cauza fustelor grele – începuseră să țipe, speriate.

Giuliano era doar un copil. Nu își depășise încă teama de scufundare, însă dragostea pentru fratele lui îl făcuse să tragă aer în piept și să se scufunde. Tăcerea din adâncuri îl uluise. Își deschisese ochii și privise în direcția unde fusese Lorenzo.

Râul era mâlos de la ploile din ajun, iar pe Giuliano îl usturau ochii, în timp ce căuta. Nu vedea decât o formă neregulată la distanță, adânc, sub apă.

Nu era o formă umană – nu era Lorenzo – însă era tot ce se vedea și instinctul îi spunea să se apropie de ea. Ieșise la suprafață, trăsese mai mult aer în piept și se silise să se scufunde din nou.

Acolo, la o adâncime cât trei oameni înalți unul peste altul, se aflau crengile strâmbe ale unui copac căzut. Pe Giuliano îl ardeau plămânii, însă

sentimentul că Lorenzo e pe aproape îl făcuse să înoate prin apa tăcută. Cu o ultimă zvâcnire dureroasă, ajunsese la ramurile scufundate și își trecuse o mână peste suprafața alunecoasă a trunchiului.

30

Deodată, deveni foarte amețit și auzea un zgomot în urechi, închise ochii și deschise gura, căutând aer. Aer nu exista, așa că înghiți apa murdară

a râului Arno. O vomită imediat, apoi, reflexul îl sili să înghită și mai multă.

Giuliano se îneca.

Deși era un copil, înțelegea că murea. Această înțelegere îl făcu să

deschidă ochii, să vadă o ultimă imagine a pământului, pentru a o lua cu el în Rai.

În clipa aceea, un nor se mișcă deasupra, permițând unei raze de soare să străpungă râul ca o suliță, atât de adânc, încât făcu mâlul suspendat în apă să strălucească și lumină zona din fața ochilor lui Giuliano.

Privind spre el, la o distanță de o lungime de braț, se afla Lorenzo, care se îneca. Tunica și mantia i se agățaseră de o creangă răzleață și el se înfășurase în ele, într-un efort nebunesc de a se elibera.

Amândoi frații ar fi trebuit să moară atunci. Însă Giuliano s-a rugat, cu nevinovăția sa de copil: „Doamne, lasă-mă să-mi salvez fratele.

Apoi îi descurcase hainele încurcate de pe creangă.

Lorenzo, eliberat, îl prinsese pe Giuliano de mâini și ieșiseră amândoi la suprafață.

Din acel moment, amintirile lui Giuliano deveneau neclare. Își amintea doar frânturi: el, vomitând pe iarba de pe mal, în timp ce sclava îl bătea pe spate, Lorenzo, ud și tremurând, învelit în cearșaful de picnic, voci care strigau: „Frate, vorbește cu mine!“ Lorenzo, în trăsură, în drum spre casă, furios, luptându-se cu lacrimile: „Să nu-ți mai riști niciodată viața pentru mine! Era să mori! Tata nu m-ar fi iertat niciodată…!“ Însă mesajul nerostit se auzea mult mai clar: Lorenzo nu s-ar fi iertat niciodată pe sine însuși.

Rememorând incidentul, Giuliano înghiți vinul fără să-i simtă gustul.

Și-ar fi dat bucuros viața ca să-l salveze pe Lorenzo – la fel de ușor cum și Lorenzo s-ar fi sacrificat ca să-și salveze fratele mai mic. Lui Giuliano i se părea o batjocură faptul că Dumnezeu îi dăduse un astfel de dar ca dragostea Annei, doar ca să-i ceară să-l rănească pe omul pe care-l iubea cel mai mult.

Giuliano stătu ore întregi, privind cum se adâncește întunericul nopții și apoi se dizolvă în cenușiu, odată cu sosirea zorilor și a zilei în care urma să plece la Roma. Stătuse așa până la sosirea insistenților săi vizitatori, Francesco de Pazzi și Bernardo Baroncelli. Nu-și putea imagina de ce-i păsa cu atâta patimă cardinalului vizitator de prezența lui Giuliano la slujbă, însă, dacă Lorenzo îi ceruse să vină, trebuia s-o facă.

31