rugase să vină cel puțin acasă la el, în taină, doar ca să audă ce avea de spus.
Ea a ezitat, dar, în final, a acceptat. Se întâlniseră o singură dată, în appartamento-ul de la parter al palatului Medici. Ea acceptase îmbrățișările și sărutul lui, dar nu voise să meargă mai departe. El o implorase să
părăsească Florența, să fugă împreună cu el, dar ea refuzase.
— Știe. Vocea ei era cuprinsă de neliniște. Înțelegi? Știe, și nu pot îndura să-l rănesc și mai mult.
Giuliano era un bărbat hotărât. Nici Dumnezeu, nici regulile nu-l opreau, odată ce-și punea ceva în minte. Pentru Anna, era în stare să
renunțe la o căsătorie respectabilă; pentru Anna, era în stare să îndure pedeapsa Bisericii, chiar și excomunicarea și perspectiva damnării.
24
Așa că își alcătuise o argumentație puternică. Ea urma să plece cu el la Roma, ca să locuiască într-o vilă a familiei. Medici aveau legături cu Papa; avea să-i obțină o anulare a căsătoriei. Avea să se căsătorească cu ea. Avea să-i dăruiască copii.
Ea se arătase tulburată, își dusese mâinile la gură. El o privise în ochi și văzuse nefericirea din ei, dar și o licărire de speranță.
— Nu știu, nu știu, spusese ea, iar el o lăsase să se întoarcă la soțul ei, ca să ia o hotărâre.
A doua zi, se dusese la Lorenzo.
Se trezise devreme și nu mai putuse să adoarmă. Era încă întuneric, mai erau două ore până la răsăritul soarelui, dar nu fusese surprins să vadă
lumină în anticamera fratelui său. Lorenzo stătea la birou, cu obrazul sprijinit în pumn, privind încruntat o scrisoare pe care o ținea aproape de lampă.
Într-o zi obișnuită, Lorenzo ar fi ridicat privirea, și-ar fi alungat încruntarea și ar fi zâmbit, ca să rostească un cuvânt de salut; în ziua aceea însă, părea să fie în toane deosebit de rele. Nu se auzi nici un salut; Lorenzo îi aruncă o privire scurtă, apoi privi din nou scrisoarea. Conținutul ei părea să fie cauza stării sale proaste.
Lorenzo putea fi îngrozitor de încăpățânat uneori, preocupat de aparențe, rece și calculat când era vorba de politică și, uneori, tiranic când era vorba de felul în care trebuia să se poarte Giuliano și cu cine putea să fie văzut. Dar putea să fie și îngăduitor, generos și sensibil la dorințele fratelui său. Deși Giuliano nu-și dorise niciodată puterea, Lorenzo îi împărtășea întotdeauna informațiile, întotdeauna discuta cu el urmările politice ale fiecărui eveniment din oraș. Era clar că Lorenzo își iubea fratele și ar fi împărțit bucuros conducerea orașului cu el dacă Giuliano ar fi arătat vreun interes.
Fusese destul de greu pentru Lorenzo să-și piardă tatăl și să fie obligat să preia puterea atât de tânăr. E drept, avea talent pentru asta, dar Giuliano vedea că îl și uza. După nouă ani, pe frunte i se întipăriseră cute iar sub ochi i se adunaseră cearcănele.
O parte a lui Lorenzo se bucura de putere și era încântată de creșterea influentei familiei. Banca Medici avea sucursale în Roma, în Bruges, în majoritatea orașelor mari din Europa. Și totuși, Lorenzo era adesea epuizat de efortul de a juca rolul de gran maestro. Uneori, se plângea: 25
— Nici măcar un suflet din orașul ăsta nu se căsătorește fără
binecuvântarea mea.
Era foarte adevărat. Și, chiar în săptămâna aceea, primise o scrisoare de la o congregație din Toscana, care-i solicita sfatul. Preoții bisericii aprobaseră realizarea statuii unui sfânt; doi sculptori concurau pentru contract. N-ar vrea marele Lorenzo să-și spună părerea? Astfel de misive se adunau în teancuri mari, în fiecare zi. Lorenzo se trezea înainte de ivirea zorilor și le răspundea personal. Se agita în legătură cu Florența așa cum face tatăl când e vorba de un copil năzdrăvan și își petrecea fiecare clipă de trezie devotat scopului de a spori prosperitatea orașului și interesele familiei Medici.
Însă era conștient că nimeni nu-l iubea decât pentru favorurile pe care le acorda. Numai Giuliano își adora fratele cu adevărat pentru ceea ce era.
Numai Giuliano încerca să-l facă pe Lorenzo să-și mai uite grijile și numai Giuliano îl putea face să râdă. Pentru asta, Lorenzo îl iubea.
De urmările acestei iubiri se temea Giuliano.
Acum, uitându-se la fratele său preocupat, Giuliano se îndreptă de spate și-și drese glasul.
— Plec, spuse el cam tare, la Roma.
Lorenzo își ridică sprâncenele și privirea, dar trupul nu i se mișcă.
— De plăcere, sau cu afaceri de care ar trebui să știu și eu?
— Plec cu o femeie.
Lorenzo oftă și încruntarea îi mai slăbi.
— Distrează-te, atunci, și gândește-te la mine, care sufăr aici.
— Plec cu Madonna Anna, spuse Giuliano.
Lorenzo ridică brusc capul la auzul numelui.
— Glumești.
O spuse amuzat, dar, privindu-l pe Giuliano, deveni neîncrezător.
— Cred ca glumești. Vocea îi deveni o șoaptă: E o nebunie… Giuliano, e dintr-o familie bună. Și e căsă torită.
Giuliano nu se intimidă.
— O iubesc. Nu vreau să trăiesc fără ea. I-am cerut să meargă cu mine la Roma, să locuim acolo.
Lorenzo făcu ochii mari, scrisoarea îi alunecă din mână și căzu pe podea, dar el n-o ridică.
— Giuliano… Inimile noastre ne mai înșală din când în când. Ești copleșit de o emoție; crede-mă, înțeleg. Dar va trece. Dă-ți două săptămâni, să te mai gândești.
26
