Sixt nu numai că nu răspunsese, dar, în cele din urmă, îi și concediase pe Medici ca bancheri ai săi.

Cei mai mulți ar fi considerat cererea papală ca Riario și Salviati să fie tratați ca oaspeți de onoare ca pe o palmă usturătoare pentru demnitatea familiei Medici. Însă Lorenzo, diplomat ca întotdeauna, îi primise cu brațele deschise. Și insistase ca dragul său prieten și președinte al Băncii Medici, Francesco Nori, să nu dea nici cea mai mică dovadă de jignire. Când sosiseră

veștile că Pazzi fuseseră numiți bancheri papali, iar Medici fuseseră

concediați, Nori spumegase. Lorenzo fusese obligat să-și calmeze angajatul, deși trebuia să-și țină în frâu propria furie, și nu mai adusese vorba despre problemă. Nu-și putea permite cheltuiala de energie, era deja prea ocupat să

plănuiască cum să-l recâștige pe Sixt.

Așa că schimbase politețuri cu tânărul cardinal tot timpul slujbei și, de la distanță, le zâmbise în semn de salut celor din familia Pazzi, care veniseră

cu toții. Cei mai mulți se adunaseră de cealaltă parte a catedralei, în afară de Guglielmo de Pazzi, care se lipise de arhiepiscop ca un scaiete. Lui Lorenzo îi plăcea sincer de Guglielmo. Îl știa de când era doar un băiat de 16 ani, când Guglielmo îl escortase la Napoli, ca să-l cunoască pe prințul încoronat Federigo. Bărbatul mai vârstnic îl tratase ca pe un fiu atunci și Lorenzo nu uitase asta niciodată. Guglielmo se căsătorise cu sora mai mare a lui Lorenzo, Bianca, întărindu-și poziția ca prieten al familiei Medici.

La începutul predicii, tânărul cardinal zâmbi într-un fel ciudat, grețos și șopti:

— Fratele dumneavoastră… unde vă e fratele? Am crezut că va veni la slujbă. Speram să-l cunosc.

Întrebarea îl luă pe Lorenzo prin surprindere. Deși Giuliano scosese niște sunete politicoase în legătură cu venirea la slujbă, ca să-l întâlnească

pe cardinalul Riario, Lorenzo era sigur că nimeni, iar Giuliano cel mai puțin 35

dintre toți, nu-i luase în serios promisiunea. Giuliano, cel mai faimos fustangiu din Florența, nu apărea la ceremoniile oficiale sau diplomatice decât dacă Lorenzo stăruia. (Or, n-o făcuse în acest caz.) Giuliano se declarase deja inapt să participe la dejunul oficial.

Fusese luat complet prin surprindere cu o zi în urmă, când Giuliano își anunțase dorința de a fugi la Roma cu o femeie măritată. Până în acel moment, Giuliano nu-și luase în serios nici o iubită; nu mai emisese niciodată o astfel de prostie și, cu siguranță, nu vorbise niciodată despre căsătorie. Fusese mereu de la sine înțeles că, atunci când avea să vină

vremea, Lorenzo îi va alege mireasa și că Giuliano se va supune.

Însă Giuliano fusese foarte hotărât să-i obțină femeii anularea căsătoriei, o realizare care, în caz că venirea cardinalului Riario nu era un preambul papal, era mai presus de puterile lui Lorenzo.

Lorenzo se temea pentru fratele său mai mic. Giuliano era prea încrezător, prea dornic să vadă binele în alții, ca să-și dea seama că avea mulți dușmani – dușmani care îl urau doar pentru faptul că se născuse un Medici. Nu vedea, așa cum vedea Lorenzo, că vor folosi aventura sa cu Anna ca să-l sfâșie.

Giuliano, suflet blând, se gândea numai la dragoste. Lorenzo nu se bucurase să fie crud cu el. Și nu-l putea învinui pe Giuliano pentru părerea sa nobilă despre sexul slab. Uneori, tânjea și el după libertatea de care se bucura fratele lui. În dimineața asta, mai ales, Lorenzo îl invidia; ar fi zăcut și el în brațele unei femei frumoase, lăsându-l pe Giuliano să se descurce cu nepotul Papei – care încă se mai uita politicos la Lorenzo, așteptând să afle pe unde umbla neascultătorul lui frate.

Ar fi fost nepoliticos să-i spună cardinalului adevărul – că Giuliano nu intenționase niciodată să vină la slujbă sau să-l întâlnească pe Riario – așa că

Lorenzo îi spuse o minciună politicoasă.

— Probabil că fratele meu a fost reținut. Va ajunge cu siguranță aici, în curând; știu că e nerăbdător s-o întâlnească pe Sfinția Voastră.

Riario clipi, iar buzele sale de fată se subțiată.

Aha, se gândi Lorenzo. Poate că interesul tânărului Raffaele era mai mult decât o diplomație de suprafață. Frumusețea lui Giuliano era legendară

și stârnise pasiuni și printre bărbați, nu numai printre femei.

Guglielmo de Pazzi se înclină peste arhiepiscop și îl bătu încurajator pe umăr pe cardinal.

— Nu vă temeți, Sfinția Voastră. Va veni. Medici își tratează

întotdeauna bine oaspeții.

36

Lorenzo îi zâmbi cu căldură; Guglielmo își coborî privirea fără s-o întâlnească pe a lui Lorenzo și dădu repede din cap, a recunoaștere, dar nu-i întoarse zâmbetul. Gestul părea ciudat, dar Lorenzo fu imediat distras de șoapta lui Francesco Nori.

— Maestro, fratele dumneavoastră tocmai a sosit.

— Singur?

Nori aruncă o privire rapidă spre stânga sa, către latura de nord a sacristiei.

— A venit cu Francesco de Pazzi și cu Bernardo Baroncelli. Nu-mi place ce se-ntâmplă.

Lorenzo se încruntă; dar nici nu-i păsa prea mult. Se salutase deja cu Francesco și cu Baroncelli când intrase în catedrală. Instinctele sale diplomatice însă puseră stăpânire pe el; își înclină capul spre Raffaele Riario și spuse încet:

— Vedeți, Sfinția Voastră? Fratele meu a venit.

De lângă el, cardinalul Riario se aplecă și se uită spre stânga, zărindu-l pe Giuliano. Îi adresă lui Lorenzo un zâmbet ciudat, tremurător, apoi, cu o smucite bruscă a capului, își ridică privirea din nou spre altar, unde preotul binecuvânta sfânta cuminecătură.

Mișcarea băiatului fu atât de ciudată, atât de nervoasă, încât Lorenzo simți o ușoară neliniște. Florența era întotdeauna plină de zvonuri, pe care, în majoritate, le ignora; însă Nori spusese de curând că Lorenzo era în pericol și că se plănuia un atac împotriva lui. Ca de obicei, Nori nu putea oferi detalii.

Ridicol, se încruntase Lorenzo. Vor exista întotdeauna zvonuri, însă noi suntem Medici. Papa însuși ne poate insulta, dar nici chiar el nu îndrăznește să ridice mâna împotriva noastră.

Acum simți un ghimpe de îndoială. Pe sub mantie, își pipăi mânerul săbiei și îl strânse bine.

Câteva secunde mai târziu, se auzi un strigăt din direcția în care privise Riario – un glas de bărbat, niște cuvinte de neînțeles, înverșunate.

Imediat după aceea, clopotele din clopotnița lui Giotto începură să bată.

Lorenzo știu imediat că așa-zisele zvonuri ale lui Nori erau adevărate.

Primele două rânduri de bărbați se rupseră și scena deveni un dans stângaci de corpuri în mișcare. Ceva mai departe, o femeie țipă. Salviati dispăru; tânărul cardinal se aruncă spre altar și îngenunche, suspinând.

Guglielmo de Pazzi, îngrozit, începu să-și frângă mâinile și să se vaite: 37

— Nu sunt trădător! Nu știam nimic despre asta! Nimic! Jur pe Dumnezeu, Lorenzo, sunt complet nevinovat!

Lorenzo nu văzu mâna care se întindea din spatele lui și i se așeză ușor pe umărul stâng – dar o simți ca pe un fulger. Cu grația și forța ce veneau în urma anilor de antrenament, se smulse din strânsoarea inamicului nevăzut, își trase sabia și se întoarse ca un vârtej.

În timpul mișcării bruște, o lamă ascuțită îl zgâriase chiar sub urechea dreaptă; gemu. Rămase însă în picioare și cu sabia în mână, gata să pareze alte atacuri.

Lorenzo se confrunta cu doi preoți: unul tremura în spatele unui scut mic, strângând cam Iară inimă o sabie și aruncând priviri în spate, spre mulțimea care se înghesuia în jurul lui, majoritatea îndreptându-se spre ușile catedralei. Dar fu obligat să-și îndrepte atenția spre însoțitorul personal al lui Lorenzo, Marco, un bărbat musculos, care, deși nu era un spadasin priceput, compensa prin forță și entuziasm.

Al doilea preot – cu o privire sălbatică ațintită asupra lui Lorenzo – își ridică arma, pentru o a doua încercare.

Lorenzo pară o dată, de două ori. Tras la față, palid, neras, acest preot avea privirea cumplită și gura deschisă, schimonosită, a unui nebun. Avea și forța unuia și Lorenzo fu cât pe ce să se încovoieze sub loviturile lui. Oțelul se ciocnea de oțel, răsunând din bolțile înalte ale catedralei acum aproape pustii. Cei doi luptători încrucișară săbiile, apăsând gardă la gardă cu o ferocitate care făcu mâna lui Lorenzo să tremure. Privi în ochii hotărâtului său inamic și tresări din cauza emoției pe care o citi în ei.

Așa cum stăteau amândoi, cu săbiile încrucișate, nefiind nici unul dispus să cedeze, Lorenzo aproape că strigă: