— De ce mă urăști atât?

Pusese întrebarea foarte sincer. Întotdeauna dorise doar binele Florenței și al cetățenilor ei. Nu înțelegea resentimentele celorlalți la rostirea numelui Medici.

— Pentru Dumnezeu, spuse preotul.

Chipul îi era doar la o lățime de palmă de cel al presupusei sale victime. Sudoarea îi curgea pe fruntea palidă, iar respirația îi era fierbinte pe obrazul lui Lorenzo. Avea nasul lung, îngust, aristocratic; probabil că

provenea dintr-o familie veche și respectabilă.

— Pentru dragostea lui Dumnezeu!

Și își retrase arma atât de puternic, încât Lorenzo se clătină spre înainte, periculos de aproape de lamă.

38

VII

Mai devreme, când își trăsese cuțitul lung și îl ridicase deasupra capului, Baroncelli își amintise toate zecile de fraze pe care le pregătise pentru clipa asta; nici una nu-i veni pe buze și ceea ce strigă îi sună până și lui caraghios:

— Ține, trădătorule!

Clopotele bisericii tocmai începuseră să bată când Giuliano ridică

privirea. La vederea cuțitului, făcu ochii mari, ușor surprins.

Cedând în cele din urmă nebuniei, Baroncelli nu șovăi. Lăsă lama să

cadă. Lorenzo se clătină, dezechilibrat, către adversarul său – și lăsă să-i scape un răcnet, dându-și seama că nu are timp să ridice sabia ca să pareze lovitura care venea.

Dar, înainte ca preotul cu priviri sălbatice să verse din nou sângele lui Lorenzo, Francesco Nori păși în fața patronului său, cu sabia trasă. Alți prieteni și susținători începură să-i înconjoare pe asasini. Lorenzo deveni vag conștient de prezența lui Angelo Poliziano, a bătrânului și grasului arhitect Michelozzo, a sculptorului de familie Verrocchio, a unui asociat de afaceri, Antonio Ridolfo, a mondenului Sigismondo della Stuffa. Această

mulțime începu să-l împingă spre altar.

Lorenzo se împotrivea.

— Giuliano! strigă el. Frate, unde ești?

— Îl vom găsi și-l vom apăra. Acum, duceți-vă! ordonă Nori, indicând cu bărbia spre altar, acolo unde preoții, în panica lor, lăsaseră să cadă

pocalul plin, pătând perdeaua altarului cu vin.

Lorenzo șovăi.

— Du-te! strigă din nou Nori. Ei vin încoace! Treci pe lângă ei, spre sacristia din nord!

Lorenzo habar nu avea cine erau „ei“, dar acționa. Strângând încă sabia în mână, sări peste balustrada joasă și sări în construcția octogonală de lemn care adăpostea corul. Băieții de cor țipară, împrăștiindu-se, cu sutanele albe fluturând ca aripile unor păsări speriate.

Urmat de protectorii săi, Lorenzo își croi drum printre băieții de cor care fugeau și se împletici spre marele altar. Fumul înecăcios de tămâie se amestecase cu mirosul vinului vărsat; două candelabre mari, grele, erau în 39

flăcări. Preotul și asistenții săi îl înconjurau acum protector pe smiorcăitul Riario. Lorenzo clipi, privind către ei. Petele de lumină ale lumânărilor aprinse îl orbiră o clipă și, într-un moment de amețeală, își duse mâna la gât; o retrase plină de sânge.

Însă se forță, de dragul lui Giuliano, să nu leșine. Nu-și putea îngădui să

fie slab până ce fratele său nu era în siguranță.

În același moment în care Lorenzo alerga spre nord, peste altar, Francesco de Pazzi și Bernardo Baroncelli, jos, își croiau drum spre sud, Iară

să-și dea seama că trec pe lângă ținta lor.

Lorenzo se opri din alergare, ca să se uite la ei.

Baroncelli deschidea drumul, agitând un cuțit lung și strigând ceva de neînțeles. Francesco șchiopăta foarte rău; avea coapsa însângerată, iar tunica îi era împroșcată cu roșu.

Lorenzo se strădui să vadă dincolo de cei care-l înconjurau, să

privească dincolo de corpurile în mișcare de dedesubt, spre locul în care stătuse fratele lui, însă vederea îi era blocată.

— Giuliano! strigă el, cu toată puterea pe care o mai avea, rugându-se să fie auzit peste toată nebunia. Giuliano…! Unde ești? Frate, vorbește-mi!

Mulțimea se închise în jurul lui.

— E bine, spuse cineva, pe un ton atât de ciudat, încât nu reuși să-l liniștească.

Nu era bine ca Giuliano să lipsească. Din ziua morții tatălui lor, Lorenzo își îngrijise fratele cu o dragoste fraternă și paternă deopotrivă.

— Giuliano! strigă Lorenzo din nou. Giuliano!

— Nu e aici, răspunse o voce înăbușită.

Gândindu-se pentru o clipă că fratele său se dusese spre sud, să-l caute, Lorenzo se întoarse în direcția aceea, unde prietenii lui încă mai luptau cu asasinii. Preotul mai mic, cu scutul, fugise, dar nebunul rămăsese, deși pierdea bătălia cu Marco. Giuliano nu se vedea nicăieri.

Descurajat, Lorenzo începu să se întoarcă, dar sclipirea rapidă a oțelului în mișcare îi atrase privirea și îl obligă să se uite din nou în urmă.

Lama îi aparținea lui Bernardo Baroncelli. Cu o răutate de care Lorenzo nu l-ar fi crezut în stare, Baroncelli își repezi cuțitul lung în abdomenul lui Francesco Nori. Ochii lui Nori se măriră când se uită în jos și se văzu străpuns; gura sa formă un „o“ perfect în timp ce trupul cădea pe spate, alunecând din sabia lui Baroncelli.

Lorenzo lăsă să-i scape un suspin. Poliziano și della Stuffa îl luară de umeri și-l împinseră mai departe, prin altar, spre ușile înalte ale sacristiei.

40

— Luați-l pe Francesco! îi imploră el. Să-l ia cineva pe Francesco. E

încă în viață, știu!

Încercă din nou să se întoarcă, să-și strige fratele, dar, de data asta, oamenii Iui nu-l lăsară să le încetinească marșul neabătut spre sacristie.

Lorenzo simți o durere în piept, o apăsare atât de mare, încât crezu că-i va crăpa inima.

Îl rănise pe Giuliano. Când Giuliano spusese: „Te iubesc, Lorenzo… Te rog, nu mă pune să aleg“, Lorenzo fusese crud. Îl respinsese, fără ajutor –