Spera că, poate, Lorenzo s-a răzgândit, că furia i-a dispărut.
Giuliano se adună și, ca un bun frate, veni, așa cum fusese rugat.
V
Baroncelli șovăi la ușa catedralei. Putea să fugă din calea sorții înainte să se dea alarma, să alerge acasă, la moșia lui, să urce pe cal și să se îndrepte spre orice regat în care nici conspiratorii, nici victimele lor nu aveau influență. Pazzi erau puternici și insistenți, l-ar fi vânat – dar nu aveau nici relațiile și nici tenacitatea familiei Medici.
Mergând înainte, Francesco se întoarse și-l îmboldi pe Baroncelli cu o privire asasină. Giuliano, încă abătut de o durere personală, nu le dădu atenție și, flancat de Baroncelli, îl urmă pe Francesco înăuntru. Baroncelli simți că tocmai trecuse pragul dintre rațiune și nebunie.
Înăuntru, aerul încețoșat de fum duhnea a tămâie și a sudoare.
Interiorul enorm al sanctuarului era întunecat, mai puțin zona din jurul altarului, care sclipea în lumina dimineții târzii ce se strecura prin ferestrele lungi și arcuite ale cupolei.
Francesco se îndreptă spre altar, urmat îndeaproape de Giuliano și de Baroncelli. Baroncelli ar fi putut să meargă și cu ochii închiși și și-ar fi găsit drumul după miros, măsurând duhoarea săracilor și a clasei muncitoare, parfumul de lavandă al negustorilor și cel de trandafiri al bogătașilor.
Înainte de a-l zări pe preot, Baroncelli îl auzi rostindu-și omilia. Când își dădu seama de asta, i se întețiră bătăile inimii; sosiseră la timp, fiindcă
avea să urmeze în curând euharistia.
După drumul prin naos, Baroncelli și tovarășii săi sosiră la primul rând de bărbați. Murmurară scuze, în timp ce se strecurau spre locurile lor. Urmă
un moment de confuzie, când Baroncelli încercă să treacă pe lângă Giuliano, ca să poată sta la dreapta lui, în poziția dictată de plan. Giuliano, care nu înțelegea intenția lui Baroncelli, se apropie mai mult de Francesco – iar acesta șopti apoi ceva la urechea tânărului. Giuliano dădu din cap și îi făcu loc lui Baroncelli; făcând asta, se lovi de umărul penitentului care aștepta în spatele lui.
Francesco de Pazzi și Baroncelli așteptară, cu răsuflarea tăiată, să vadă
dacă Giuliano se va întoarce să-și ceară scuze – și dacă-l va recunoaște pe bărbat. Însă Giuliano rămase pierdut în nefericirea sa.
32
Baroncelli își lungi gâtul, să privească în lungul rândului, ca să vadă
dacă Lorenzo observase; din fericire, fratele mai mare era ocupat să asculte comentariile șoptite de administratorul băncii familiei, Francesco Nori.
Baroncelli nu mai avea altceva de făcut decât să aștepte – și să
pretindă că ascultă predica, încercând în același timp să-și împiedice mâna să bâjbâie după mânerul de la șoldul său.
Vorbele preotului păreau lipsite de noimă; Baroncelli se strădui să le înțeleagă. Iertare, intona prelatul. Milostenie. Iubește-ți dușmanii; roagă-te pentru cei ce te asupresc.
Mintea lui Baroncelli se agăță de aceste cuvinte. Lorenzo de Medici îl alesese el însuși pe preotul de duminica asta. Aflase Lorenzo despre complot? Erau aceste cuvinte aparent inofensive un avertisment?
Baroncelli îi aruncă o privire lui Francesco de Pazzi. Nu părea să fi auzit vreun mesaj secret. Privea drept spre altar cu ochii larg deschiși, aprinși de teamă și de ură. Un mușchi al feței i se zbătea nebunește.
Predica se termină.
Părțile slujbei începură cu o repeziciune aproape comică: se cânta Crezul. Preoții cântară Dominus Vobiscum și Oremus. Cuminecătura fu sfințită cu rugăciunea Suscipe sancte Pater.
Baroncelli trase adânc aer în piept și se gândi că nu va fi în stare să-l mai expire. Ceremonia încetini brusc; în urechi, își auzea bubuitul disperat al inimii.
Diaconul se apropie de altar ca să umple potirul de aur cu vin; un al doilea diacon adăugă apă dintr-o carafa de cristal.
În cele din urmă, preotul luă potirul. Cu grijă, îl ridică spre cer, oferindu-l unui Christos răstignit și îndurerat, sculptat în lemn și suspendat deasupra altarului.
Privirea lui Baroncelli urmări cupa. O rază de lumină întâlni aurul și se reflectă orbitor pe metal.
Din nou, preotul intonă, cu o voce de tenor ce suna vag acuzatoare.
Offerimus tibi Domine…
Baroncelli se întoarse să-l privească pe mai tânărul Medici de lângă el.
Expresia lui Giuliano era gravă, ținea ochii închiși. Mâna dreaptă îi era făcută
pumn, cu mâna stângă deasupra și amândouă presate strâns pe buze. Ținea capul plecat, ca și cum era pregătit să întâmpine Moartea.
E o prostie, se gândi Baroncelli. Nu avea nici o dușmănie personală față
de acest om; chiar îl plăcea pe Giuliano, care nu ceruse niciodată să se nască
33
un Medici. Problema pe care o avea față de el era pur politică și cu siguranță
nu atât de mare ca să justifice ceea ce era pe cale să facă.
Francesco de Pazzi îl înghionti zdravăn pe Baroncelli în coaste, transmițându-i foarte clar mesajul: Semnalul a fost dat! Semnalul a fost dat!
Baroncelli lăsă să-i scape un oftat neauzit și își scoase cuțitul cel mare din teacă.
