Giuliano se îneacă. O astfel de calomnie împotriva fratelui său i-ar fi stârnit furia, dar a ajuns să nu mai simtă nimic.

Apele din catedrală sunt mâloase din cauza sângelui; abia mai vede imaginile tremurătoare ale atacatorilor săi pe fundalul trupurilor încâlcite.

Baroncelli și Francesco strigă amândoi. Giuliano le vede gurile căscate, vede sclipirea oțelului gol, împâclită de mâlosul Arno, dar nu aude nimic. În râu, totul e tăcut.

O suliță de lumină țâșnește prin ușa deschisă spre nord, către Via de Servi. Face un pas spre ea, căutându-l pe Lorenzo, dar curentul îl trage puternic acum. E atât de greu să mergi prin apa care se învârtejește…

Dincolo de punctul unde ar putea s-o ajungă, Anna cea cu părul ca pana corbului plânge, frângându-și mâinile, plângând copiii pe care i-ar fi putut avea; dragostea ei îl atrage. Însă Lorenzo e cel care îi locuiește inima în cele din urmă. Lorenzo, a cărui inimă se va frânge când își va găsi fratele mai mic. E cel mai mare regret al lui Giuliano.

— Frate.

Buzele lui Giuliano formează cuvântul în timp ce el se prăbușește în genunchi.

Lorenzo stă pe malul râului Arno, strângând o pătură în jurul umerilor lui. E ud leoarcă și tremură, dar e în viață.

Ușurat, Giuliano lasă să-i scape un ultim oftat – tot aerul care i-a mai rămas în plămâni – apoi se scufundă înainte și în jos, în jos, unde apele sunt mai adânci și întunecate.

44

VIII

26 aprilie 1478

Către priorii din Milano

Prea iluștrii mei domni,

Fratele meu, Giuliano, a fost asasinat și guvernul meu e în cel mai marepericol. E timpul acum, domnii mei, să-l ajutați pe supusul vostru, Lorenzo.

Trimiteți câți soldați puteți, cu toată iuțeala, ca ei să devină scutul șisiguranța statului meu, ca întotdeauna.

Servitorul dumneavoastră,

Lorenzo de Medici

45

28 decembrie 1479

IX

Bernardo Baroncelli se îndrepta, în genunchi, într-o căruță mică, trasă

de cai, spre sfârșitul său.

Înaintea lui, în vasta Piazza della Signoria, se ridica amenințător marele, implacabilul Palazzo, sediul guvernului Florenței și inima justiției sale. Încoronată de creneluri, fortăreața era un paralelipiped aproape Iară

ferestre, cu o clopotniță zveltă într-un colț. Cu numai o oră înainte de a fi dus la căruță, Baroncelli auzise clopotul bătând, grav și dureros, adunând martorii la spectacol.

În negura dimineții, fațada de piatră părea de un cenușiu decolorat pe fondul norilor întunecați. În fața clădirii, ridicându-se din mijlocul unei mulțimi pestrițe, formate din bogății și săracii Florenței, se aflau un eșafod ridicat în grabă și spânzurătoarea.

Vremea se răcise foarte mult, iar ultimele suflări ale lui Baroncelli pluteau în fața lui ca o ceață. Partea de sus a mantiei i se deschise, dar nu putu s-o încheie, pentru că mâinile îi erau legate la spate.

În acest fel, nesigur pe picioare și clătinându-se de fiecare dată când roțile întâlneau vreo piatră, Baroncelli ajunse în Piazza. Nu mai puțin de o mie de oameni se adunaseră să fie martorii sfârșitului său.

La marginea mulțimii, un băiețel, un fanciulo, zări căruța care se apropia și, într-un falset copilăresc, scoase strigătul familiei Medici: Palle!

Palle! Palle!

Isteria se văluri prin mulțime. Curând, strigătul colectiv al acesteia tună în urechile lui Baroncelli.

— Palle! Palle! Palle!

Cineva din apropiere aruncă o piatră care se rostogoli pe pietrele de râu, lângă căruța scârțâitoare. După aceea, azvârliră doar cu blesteme.

Signoria amplasase câteva gărzi călare ca să împiedice tulburările; Baroncelli era flancat de gardieni călare înarmați.

46

Asta era pentru a nu fi sfâșiat în bucăți înainte să fie executat cum se cuvine. Auzise povestirile despre soarta crâncenă a tovarășilor săi conspiratori: cum fuseseră împinși mercenarii perugieni, angajați de Pazzi, din turnul înalt al lui Pallazo della Signoria, cum căzuseră în mulțimea care aștepta jos și care-i hăcuise în bucăți cu cuțite și lopeți.

Până și bătrânul Iacopo de Pazzi, care, în timpul vieții, fusese respectat, nu scăpase de mânia Florenței. La sunetul clopotului din clopotnița lui Giotto, urcase pe cal și încercase să-i adune pe cetățeni cu strigătul: Popolo e liberta. Era un strigăt de adunare, pentru a răsturna guvernul momentului –

în cazul de față, guvernul Medici.

Însă populația răspunsese cu strigătul: Palle! Palle! Palle!

În ciuda păcatului său, i se acordase dreptul la o înmormântare cum se cuvine după execuție – cu ștreangul încă în jurul gâtului. Însă orașul fusese atât de plin de ură în acele zile cumplite, încât nu se odihnise în pace prea mult; Signoria hotărâse că ar fi mai bine să-l îngroape din nou, în afara zidurilor orașului, în pământ nesfințit.

Francesco de Pazzi și ceilalți fuseseră judecați rapid; doar Guglielmo de Pazzi fusese cruțat, în urma pledoariei disperate a Biancăi de Medici în fața fratelui ei, Lorenzo.

Dintre adevărații conspiratori numai Baroncelli scăpase – ascunzându-se în clopotnița domului, în care aerul încă mai vibra de dangătul clopotului.

Când calea fusese liberă, fugise călare – fără să spună un cuvânt familiei –

spre est, în Senigallia, pe coastă. De acolo, plecase pe mare, spre Constantinopol. Regele Ferrante și rudele napolitane ale lui Baroncelli îi trimiseseră suficiente fonduri cât să ducă o viață de dezmăț. Baroncelli își făcuse amante din sclavele pe care le cumpărase, cufundându-se în plăceri, încercând să îngroape toate amintirile crimelor pe care le comisese.

Însă visele sale erau bântuite mai ales de imaginea lui Giuliano, înghețată în momentul în care ridicase privirea spre lama sclipitoare.

Buclele negre ale tânărului erau răvășite, ochii inocenți erau larg deschiși, expresia ușor uimită de brusca apariție a Morții.

Baroncelli avusese mai bine de un an la dispoziție în care să se gândească dacă orașul ar fi prosperat prin înlăturarea familiei Medici și înlocuirea ei cu Iacopo și Francesco de Pazzi? Lorenzo era echilibrat, precaut; Francesco era coleric, impulsiv. Ar fi devenit repede tiran. Lorenzo era suficient de înțelept încât să cultive dragostea poporului, dovadă și dimensiunile mulțimii care se adunase acum în piață; Francesco ar fi fost prea arogant ca să-i pese.

47

Lorenzo era, mai mult decât orice, insistent. În cele din urmă, Constantinopolul n-a fost prea departe pentru el. Odată ce agenții săi l-au localizat pe Baroncelli, Lorenzo a trimis sultanului un emisar încărcat cu aur și bijuterii. Astfel a fost pecetluită soarta lui Baroncelli.

Toți criminalii au fost spânzurați în afara porților orașului, apoi au fost băgați grabnic în pământ nesfințit. Baroncelli avea să fie îngropat în aceeași groapă ca și ei, dar, din cauza gravității nelegiuirii sale, execuția sa urma să