Nori aruncă o privire rapidă spre stânga sa, către latura de nord a sacristiei.
— A venit cu Francesco de Pazzi și cu Bernardo Baroncelli. Nu-mi place ce se-ntâmplă.
Lorenzo se încruntă; dar nici nu-i păsa prea mult. Se salutase deja cu Francesco și cu Baroncelli când intrase în catedrală. Instinctele sale diplomatice însă puseră stăpânire pe el; își înclină capul spre Raffaele Riario și spuse încet:
— Vedeți, Sfinția Voastră? Fratele meu a venit.
De lângă el, cardinalul Riario se aplecă și se uită spre stânga, zărindu-l pe Giuliano. Îi adresă lui Lorenzo un zâmbet ciudat, tremurător, apoi, cu o smucite bruscă a capului, își ridică privirea din nou spre altar, unde preotul binecuvânta sfânta cuminecătură.
Mișcarea băiatului fu atât de ciudată, atât de nervoasă, încât Lorenzo simți o ușoară neliniște. Florența era întotdeauna plină de zvonuri, pe care, în majoritate, le ignora; însă Nori spusese de curând că Lorenzo era în pericol și că se plănuia un atac împotriva lui. Ca de obicei, Nori nu putea oferi detalii.
Ridicol, se încruntase Lorenzo. Vor exista întotdeauna zvonuri, însă noi suntem Medici. Papa însuși ne poate insulta, dar nici chiar el nu îndrăznește să ridice mâna împotriva noastră.
Acum simți un ghimpe de îndoială. Pe sub mantie, își pipăi mânerul săbiei și îl strânse bine.
Câteva secunde mai târziu, se auzi un strigăt din direcția în care privise Riario – un glas de bărbat, niște cuvinte de neînțeles, înverșunate.
Imediat după aceea, clopotele din clopotnița lui Giotto începură să bată.
Lorenzo știu imediat că așa-zisele zvonuri ale lui Nori erau adevărate.
Primele două rânduri de bărbați se rupseră și scena deveni un dans stângaci de corpuri în mișcare. Ceva mai departe, o femeie țipă. Salviati dispăru; tânărul cardinal se aruncă spre altar și îngenunche, suspinând.
Guglielmo de Pazzi, îngrozit, începu să-și frângă mâinile și să se vaite: 37
— Nu sunt trădător! Nu știam nimic despre asta! Nimic! Jur pe Dumnezeu, Lorenzo, sunt complet nevinovat!
Lorenzo nu văzu mâna care se întindea din spatele lui și i se așeză ușor pe umărul stâng – dar o simți ca pe un fulger. Cu grația și forța ce veneau în urma anilor de antrenament, se smulse din strânsoarea inamicului nevăzut, își trase sabia și se întoarse ca un vârtej.
În timpul mișcării bruște, o lamă ascuțită îl zgâriase chiar sub urechea dreaptă; gemu. Rămase însă în picioare și cu sabia în mână, gata să pareze alte atacuri.
Lorenzo se confrunta cu doi preoți: unul tremura în spatele unui scut mic, strângând cam Iară inimă o sabie și aruncând priviri în spate, spre mulțimea care se înghesuia în jurul lui, majoritatea îndreptându-se spre ușile catedralei. Dar fu obligat să-și îndrepte atenția spre însoțitorul personal al lui Lorenzo, Marco, un bărbat musculos, care, deși nu era un spadasin priceput, compensa prin forță și entuziasm.
Al doilea preot – cu o privire sălbatică ațintită asupra lui Lorenzo – își ridică arma, pentru o a doua încercare.
Lorenzo pară o dată, de două ori. Tras la față, palid, neras, acest preot avea privirea cumplită și gura deschisă, schimonosită, a unui nebun. Avea și forța unuia și Lorenzo fu cât pe ce să se încovoieze sub loviturile lui. Oțelul se ciocnea de oțel, răsunând din bolțile înalte ale catedralei acum aproape pustii. Cei doi luptători încrucișară săbiile, apăsând gardă la gardă cu o ferocitate care făcu mâna lui Lorenzo să tremure. Privi în ochii hotărâtului său inamic și tresări din cauza emoției pe care o citi în ei.
Așa cum stăteau amândoi, cu săbiile încrucișate, nefiind nici unul dispus să cedeze, Lorenzo aproape că strigă:
— De ce mă urăști atât?
Pusese întrebarea foarte sincer. Întotdeauna dorise doar binele Florenței și al cetățenilor ei. Nu înțelegea resentimentele celorlalți la rostirea numelui Medici.
— Pentru Dumnezeu, spuse preotul.
Chipul îi era doar la o lățime de palmă de cel al presupusei sale victime. Sudoarea îi curgea pe fruntea palidă, iar respirația îi era fierbinte pe obrazul lui Lorenzo. Avea nasul lung, îngust, aristocratic; probabil că
provenea dintr-o familie veche și respectabilă.
— Pentru dragostea lui Dumnezeu!
Și își retrase arma atât de puternic, încât Lorenzo se clătină spre înainte, periculos de aproape de lamă.
38
VII
Mai devreme, când își trăsese cuțitul lung și îl ridicase deasupra capului, Baroncelli își amintise toate zecile de fraze pe care le pregătise pentru clipa asta; nici una nu-i veni pe buze și ceea ce strigă îi sună până și lui caraghios:
— Ține, trădătorule!
Clopotele bisericii tocmai începuseră să bată când Giuliano ridică
privirea. La vederea cuțitului, făcu ochii mari, ușor surprins.
Cedând în cele din urmă nebuniei, Baroncelli nu șovăi. Lăsă lama să
cadă. Lorenzo se clătină, dezechilibrat, către adversarul său – și lăsă să-i scape un răcnet, dându-și seama că nu are timp să ridice sabia ca să pareze lovitura care venea.
Dar, înainte ca preotul cu priviri sălbatice să verse din nou sângele lui Lorenzo, Francesco Nori păși în fața patronului său, cu sabia trasă. Alți prieteni și susținători începură să-i înconjoare pe asasini. Lorenzo deveni vag conștient de prezența lui Angelo Poliziano, a bătrânului și grasului arhitect Michelozzo, a sculptorului de familie Verrocchio, a unui asociat de afaceri, Antonio Ridolfo, a mondenului Sigismondo della Stuffa. Această
mulțime începu să-l împingă spre altar.
Lorenzo se împotrivea.
— Giuliano! strigă el. Frate, unde ești?
— Îl vom găsi și-l vom apăra. Acum, duceți-vă! ordonă Nori, indicând cu bărbia spre altar, acolo unde preoții, în panica lor, lăsaseră să cadă
