50

Artistul se strădui să nu cedeze urii, deși avea motive pentru a-l disprețui pe Baroncelli. Însă ura era împotriva principiilor sale, așa că –

asemenea degetelor și inimii sale care-l dureau – o ignoră și își continuă

munca. Găsea de asemenea că pedeapsa cu moartea nu e dreaptă – nici măcar când era executat un asasin ca Baroncelli.

Așa cum îi era obiceiul, făcu însemnări pe marginea paginii, ca să-și amintească de culorile și texturile implicate, fiindcă era o ocazie excelentă ca schița să devină o pictură. Scria de la dreapta la stânga, literele fiind o imagine în oglindă a scrisului convențional. Cu ani în urmă, pe când era elev în atelierul lui Andrea Verrocchio, alți artiști îl acuzaseră că e ascuns, pentru că, atunci când le arătase schițele sale, nu-i putuseră înțelege notițele. Însă el scria așa pentru că îi era mult mai ușor; confidențialitatea pe care i-o oferea era doar un folos în plus.

Tichie mică maro. Pana scârțâia pe hârtie. Vestă neagră de serj, flanelă

de lână căptușită, capă albastră, tivită cu blană de vulpe, guler de catifeastropit cu roșu și negru, Bernardo Bandino Baroncelli, jambiere negre.

Baroncelli își aruncase papucii din picioare în spasmele morții; era înfățișat cu picioarele goale.

Artistul se încruntă la numele de familie al lui Baroncelli. Era autodidact, încă se mai lupta să-și învingă dialectul rustic din Vinci și scrierea pe litere îi dădea de furcă. Nu conta. Lorenzo de Medici, Il Magnifico, era interesat de imagine, nu de cuvinte.

Făcu rapid o schiță mică în josul paginii, arătând capul lui Baroncelli dintr-un unghi care-i arăta mai bine trăsăturile atinse de tristețe. Mulțumit de munca sa, își începu adevărata muncă, aceea de a înregistra fețele din mulțime. Cei din primele rânduri – nobilimea și negustorii mai bogați –

tocmai începeau să plece, tăcuți și sobri. Populo minuto, oamenii de rând și nevoiașii, rămaseră în urmă, să se distreze, aruncând spre cadavru ocări și pietre.

Artistul privi cu atenție cât mai mulți oameni cu putință în timp ce aceștia părăseau piața. Avea două motive. Unul, de fațadă, era acela că studia chipurile. Cei care-l cunoșteau erau obișnuiți cu privirile lui stăruitoare.

Motivul ascuns era rezultatul unei întâlniri dintre el și Lorenzo de Medici. Căuta un chip anume – unul pe care-l văzuse cu douăzeci de luni în urmă, deși doar pentru câteva fracțiuni de secundă. Chiar și cu talentul său de a-și aminti fizionomiile, memoria îi era încețoșată – însă inima îi era hotărâtă să reușească. De data asta, era decis să nu lase emoțiile să-l copleșească.

51

— Leonardo!

Sunetul propriului său nume îl sperie pe artist; tresări involuntar și, din reflex, puse dopul călimării cu cerneală, să nu se verse.

Un vechi prieten din atelierul lui Verrocchio era pe cale să plece din piață și se îndrepta spre el.

— Sandro, zise Leonardo, când prietenul lui se află, în sfârșit, în fața sa.

Arăți ca un prior.

Sandro Botticelli zâmbi. La treizeci și cinci de ani, era cu câțiva ani mai mare decât Leonardo, în floarea vârstei și a carierei. Era, într-adevăr, îmbrăcat elegant, cu o pelerină stacojie, tivită cu blană; o tichie neagră de catifea îi acoperea cea mai mare parte a părului auriu, lung până la bărbie, mai scurt decât era la modă. Ca și Leonardo, era proaspăt bărbierit. Ochii verzi erau închiși pe jumătate, plini de insolența care-l caracterizase întotdeauna. Chiar și așa, lui Leonardo îi plăcea de el; avea un mare talent și o inimă bună. În anul care trecuse, Sandro primise câteva comenzi grase de la Medici și Tornabuoni, între care marea pictură Primavera, ce urma să

devină în curând un dar de nuntă de la Lorenzo pentru vărul lui.

Sandro privi schița lui Leonardo cu un umor viclean.

— Așa deci. Încerci să-mi furi slujba, după cum văd.

Se referea la fresca pictată nu cu mult timp în urmă pe o fațadă din apropiere de Palazzo della Signoria, parțial vizibilă în spatele eșafodului, acum, că mulțimea începea să se rărească. Primise o comandă de la Lorenzo în zilele acelea teribile, ce urmaseră morții lui Giuliano: să înfățișeze pe fiecare dintre conspiratorii Pazzi așa cum atârnau în ștreang. Imaginile în mărime naturală inspirau, ca atare, teroarea pe care intenționau s-o provoace. Era acolo Francesco de Pazzi complet gol, cu coapsa rănită plină

de sânge; era acolo și Salviati, în odăjdiile sale de arhiepiscop. Cei doi morți erau înfățișați întorși spre privitor – eficient, deși nu era o ilustrare exactă a faptelor. Ca și Botticelli, Leonardo fusese în Piazza della Signoria în clipa în care Francesco, târât din patul său, fusese împins de la cea mai de sus fereastră arcuită din Palazzo, spânzurat chiar de clădire, ca să-l vadă toți. O

clipă mai târziu, urmase Salviati și, în clipa morții sale, se întorsese spre tovarășul său de conspirație și – fie dintr-un spasm involuntar, fie într-un ultim acces de furie – își înfipsese dinții în umărul lui Francesco de Pazzi.

Era o imagine bizară, atât de tulburătoare, încât chiar și Leonardo, copleșit de emoție, uitase s-o noteze în caietul lui. Chipurile altor bărbați executați, inclusiv cea a lui Messer Iacopo, erau aproape terminate, însă lipsea un ucigaș: Baroncelli. Botticelli luase probabil și el notițe în dimineața asta, 52

intenționând să termine fresca. Însă, la vederea schiței lui Leonardo, ridică

din umeri.

— Nu contează, spuse el nepăsător. Fiind suficient de bogat ca să mă

îmbrac ca un prior, pot, cu siguranță să las un sărac ca tine să termine treaba. Am lucruri mult mai mari de realizat.

Leonardo, îmbrăcat cu o tunică de artizan, lungă până la genunchi, din pânză de in uzată, și cu o mantie cenușie de lână, își băgă schița la subraț și făcu o plecăciune adâncă, exagerată.

— Ești prea bun, domnul meu. Acum, du-te. Tu ești un cârpaci plătit, iar eu sunt un artist adevărat, care are multe de făcut, până să înceapă

ploaia.

El și Sandro se despărțiră zâmbind și cu o scurtă îmbrățișare, iar Leonardo se întoarse imediat la studierea mulțimii. Era întotdeauna fericit să-l vadă pe Sandro, însă întreruperea îl enervase. Erau prea multe în joc; băgă mâna absent în punga de la centură și pipăi un medalion de aur de mărimea unui florin. Pe față, în relief, era scris: „Doliu public”. Dedesubt, Baroncelli își ridica deasupra capului cuțitul cel lung, în timp ce Giuliano privea spre lamă cu surprindere. În spatele lui Baroncelli se afla Francesco de Pazzi, cu pumnalul pregătit. Leonardo făcuse schița, redând scena cât mai exact posibil, deși, spre lămurirea privitorului,

Giuliano era prezentat stând față în față cu Baroncelli. Verrocchio făcuse matrița după schița lui Leonardo.

La două zile după asasinat, Leonardo îi trimisese o scrisoare lui Lorenzo de Medici.

Stăpâne Lorenzo, trebuie să vă vorbesc în particular despre un lucru decea mai mare importanță.

Nu urmase nici un răspuns: Lorenzo, copleșit de durere, se ascundea în reședința Medici, care devenise o fortăreață înconjurată de zeci de oameni înarmați. Nu primea vizitatori; scrisorile care-i cereau părerea sau favorurile se adunau grămadă, nedeschise.

După o săptămână fată răspuns, Leonardo împrumută un florin de aur și se duse la ușa fortăreței Medici. Îl mitui pe unul dintre paznici să ducă

imediat o altă scrisoare, în timp ce el aștepta în loggia, privind cum ploaia răpăia pe străzile pietruite.

Stăpâne Lorenzo, nu vin nici să vă cer favoruri, nici să vă vorbesc despreafaceri. Am informații legate de moartea fratelui vostru, doar pentru urechilevoastre.

53

Câteva minute mai târziu, a fost primit, după ce a fost percheziționat temeinic să nu aibă arme – o prostie, din moment ce nu avusese niciodată o armă și nici nu avea idee cum s-o folosească.

Palid și lipsit de viață într-o tunică neagră, simplă, Lorenzo, cu gâtul încă bandajat, îl primi pe Leonardo în biroul său, înconjurat de lucrări de artă de o frumusețe uluitoare. Privi în sus, spre Leonardo, cu ochii încețoșați de vinovăție și durere – deși nici ei nu-i puteau ascunde interesul pentru ceea ce avea de spus artistul.

În dimineața zilei de 26 aprilie, Leonardo stătuse la câteva rânduri distantă de altar, în catedrala Santa Maria del Fiore. Avea întrebări pentru Lorenzo, în legătură cu un proiect comun pe care-l primiseră, el și fostul său profesor, Andrea Verrocchio, ca să sculpteze un bust al lui Giuliano, și sperase să-l prindă pe Il Magnifico după slujbă. Leonardo participa la slujbă

doar când avea afaceri de făcut; găsea natura mult mai demnă de venerație decât o catedrală făcută de mâna omului. Era în relații foarte bune cu familia Medici. În ultimii câțiva ani, stătuse luni întregi în casa lui Lorenzo, ca unul dintre mulții artiști aflați în serviciul familiei.

Spre surprinderea lui Leonardo, în dimineața aceea, Giuliano sosise la slujbă târziu, răvășit și escortat de Francesco de Pazzi și de angajatul acestuia.

Leonardo găsea la fel de frumoși și bărbații, și femeile și la fel de demni de dragostea sa, însă alesese să ducă o viață care nu-i oferea reciprocitate. Un artist nu putea permite furtunilor dragostei să-i întrerupă

munca. Cel mai mult se ferea de femei, căci nevoile unei soții și ale copiilor i-ar fi făcut studiile – asupra artelor, lumii și locuitorilor ei – imposibile. Nu voia să ajungă ca maestrul său, Verrocchio, să-și irosească talentul, să