Francesco de Pazzi și ceilalți fuseseră judecați rapid; doar Guglielmo de Pazzi fusese cruțat, în urma pledoariei disperate a Biancăi de Medici în fața fratelui ei, Lorenzo.
Dintre adevărații conspiratori numai Baroncelli scăpase – ascunzându-se în clopotnița domului, în care aerul încă mai vibra de dangătul clopotului.
Când calea fusese liberă, fugise călare – fără să spună un cuvânt familiei –
spre est, în Senigallia, pe coastă. De acolo, plecase pe mare, spre Constantinopol. Regele Ferrante și rudele napolitane ale lui Baroncelli îi trimiseseră suficiente fonduri cât să ducă o viață de dezmăț. Baroncelli își făcuse amante din sclavele pe care le cumpărase, cufundându-se în plăceri, încercând să îngroape toate amintirile crimelor pe care le comisese.
Însă visele sale erau bântuite mai ales de imaginea lui Giuliano, înghețată în momentul în care ridicase privirea spre lama sclipitoare.
Buclele negre ale tânărului erau răvășite, ochii inocenți erau larg deschiși, expresia ușor uimită de brusca apariție a Morții.
Baroncelli avusese mai bine de un an la dispoziție în care să se gândească dacă orașul ar fi prosperat prin înlăturarea familiei Medici și înlocuirea ei cu Iacopo și Francesco de Pazzi? Lorenzo era echilibrat, precaut; Francesco era coleric, impulsiv. Ar fi devenit repede tiran. Lorenzo era suficient de înțelept încât să cultive dragostea poporului, dovadă și dimensiunile mulțimii care se adunase acum în piață; Francesco ar fi fost prea arogant ca să-i pese.
47
Lorenzo era, mai mult decât orice, insistent. În cele din urmă, Constantinopolul n-a fost prea departe pentru el. Odată ce agenții săi l-au localizat pe Baroncelli, Lorenzo a trimis sultanului un emisar încărcat cu aur și bijuterii. Astfel a fost pecetluită soarta lui Baroncelli.
Toți criminalii au fost spânzurați în afara porților orașului, apoi au fost băgați grabnic în pământ nesfințit. Baroncelli avea să fie îngropat în aceeași groapă ca și ei, dar, din cauza gravității nelegiuirii sale, execuția sa urma să
aibă loc în cea mai cunoscută arenă a Florenței.
Acum, în timp ce căruța duruia pe lângă mulțime, spre eșafod, Baroncelli lăsă să-i scape un geamăt. Teama îl cuprinse mai chinuitor decât orice durere; îi era cumplit de frig, înfiorător de cald, avea o senzație amețitoare de scufundare. Credea că o să leșine, însă pierderea cunoștinței întârzia, cu cruzime.
— Curaj, Signore, spuse nero- ul . Dumnezeu e alături de domnia ta.
Nero-ul, consolatorul său, mergea alături de căruță. Era un cetățean florentin pe nume Lauro, membru laic al Compagnia di Santa Maria della Croce, cunoscută și drept Compagnia de Neri – Compania celor Negri –
deoarece membrii ei purtau toți robe negre și glugi. Scopul Companiei era să
ofere consolare și milă celor nevoiași – inclusiv sufletelor chinuite ale condamnaților la moarte.
Lauro rămăsese alături de el din clipa în care sosise în Florența.
Avusese grijă ca Baroncelli să fie tratat corect, să i se permită haine bune și hrană, să i se permită să trimită scrisori celor dragi (Giovanna nu răspunsese niciodată rugăminții sale de a o vedea). Lauro ascultase cu bunătate recunoașterea înlăcrimată și plină de regrete a lui Baroncelli și rămăsese în celulă, să se roage pentru el. Consolatorul îi implorase pe Fecioară, pe Christos, pe Dumnezeu și pe Sfântul Ioan, ocrotitorul Florenței, să-i aducă alinare lui Baroncelli, să-i acorde iertarea, să-i primească sufletul în Purgatoriu și, de acolo, în Rai.
Baroncelli nu i se alăturase în rugăciune; Dumnezeu, considera el, ar fi luat-o ca pe un afront personal.
Acum, consolatorul cu glugă neagră mergea alături de el, rostind cu voce tare ceva – un psalm, un imn ori o rugăciune, care plutea în aer ca un abur alb – însă, din cauza zgomotului făcut de mulțime, Baroncelli nu distingea cuvintele. O singură expresie îi bubuia în urechi și pulsa în ritmul inimii sale.
Palle! Palle! Palle!
48
Căruța se opri în fața treptelor care duceau la spânzurătoare.
Consolatorul strecură un braț pe sub brațul legat al lui Baroncelli și-l ajută
cu greu să coboare pe lespezile reci de piatră. Greutatea terorii îl doborî în genunchi pe tremurătorul Baroncelli. Consolatorul îngenunche lângă el și-i șopti la ureche:
— Nu-ți fie teamă. Sufletul tău va urca drept spre Rai. Dintre toți oamenii, tu nu ai nevoie de iertare; ceea ce ai făcut a fost lucrarea lui Dumnezeu însuși, nu o crimă. Sunt mulți dintre noi care te numesc erou, frate. Ai făcut primul pas spre curățarea Florenței de un mare rău.
Glasul lui Baroncelli tremura, așa că abia-și putea înțelege propriile cuvinte:
— De Lorenzo?
— De desfrâu. De păgânism. De dorința de artă profană.
Cu dinții clănțănind, Baroncelli îl privi pătrunzător.
— Dacă tu… dacă și alții… cred asta, atunci, de ce nu m-ați salvat până
acum? Salvează-mă!
— Nu îndrăznim să ne facem cunoscuți. Sunt multe de făcut înainte ca Florența, înainte ca Italia, înainte ca lumea să fie pregătită pentru noi.
— Ești nebun, răsuflă Baroncelli.
Consolatorul zâmbi.
— Suntem nebunii lui Dumnezeu.
Îl ajută pe Baroncelli să se ridice în picioare; înfuriat, Baroncelli se smuci, îndepărtându-se de el, și se împletici singur pe treptele de lemn.
Pe eșafod, călăul, un bărbat tânăr și subțire a cărui față era acoperită
de o mască, stătea între Baroncelli și lațul care-l aștepta.
— În fața lui Dumnezeu, îi spuse călăul lui Baroncelli, te rog să mă ierți pentru fapta pe care trebuie s-o săvârșesc.
