Fusese atât de prins de reveria sa, încât tresări la o mișcare din fața lui.

O siluetă în robă făcu un pas înainte cu o clipă înainte ca Giuliano să se întoarcă și să se uite în spatele lui, ca apoi să lase să-i scape un oftat ascuțit.

Urmase strigătul aspru al lui Baroncelli. Leonardo privise sclipirea lamei ridicate. Cât ar dura o răsuflare, enoriașii speriați se împrăștiaseră, trăgându-l pe artist înapoi, odată cu valul de trupuri. El se izbise, luptându-se în van să ajungă la Giuliano, cu gândul să-l apere de alte atacuri, dar nu reușise nici să-și mențină poziția.

57

În agitația nebunească, Leonardo nu văzuse cum lama lui Baroncelli intrase în carnea lui Giuliano. Însă Leonardo văzuse atacul lui Francesco –

pumnalul mușcând iar și iar din carnea lui Giuliano, așa cum avea să muște, la rândul lui, arhiepiscopul Salviati din umărul lui Francesco de Pazzi.

În clipa în care înțelesese ce se întâmplă, Leonardo dăduse drumul unui strigăt puternic – nearticulat, amenințător, îngrozit – către atacatori. În sfârșit, mulțimea dispăruse, în sfârșit, nu mai stătea nimeni între el și asasini. Alergase spre ei, în timp ce Francesco, încă țipând, pleca mai departe. Era prea târziu să-l mai apere pe Giuliano. Leonardo căzu în genunchi alături de bărbatul prăbușit. Acesta zăcea pe jumătate ghemuit într-o parte, cu gura încă mișcându-i-se; sângele îi făcea spume la gură și i se revărsa din răni.

Leonardo apăsă cu o mână pe cea mai gravă dintre ele, pe gaura cea mare din pieptul lui Giuliano. Auzea șuieratul slab, gâlgâit, al plămânilor victimei, în timp ce se luptau să elimine sângele și să tragă aer. Însă

eforturile lui Leonardo de a stăvili curgerea sângelui erau zadarnice.

Fiecare rană de pe fața tunicii verde deschis a lui Giuliano elibera câte un șuvoi de sânge. Șiroaiele se despărțeau și apoi se reuneau, creând o dantelărie pe corpul tânărului, până când, în final, se uneau în balta întunecată ce creștea tot mai mult pe pardoseala de marmură.

— Giuliano, suspinase Leonardo, cu lacrimile curgându-i pe obraji, la vederea unei suferințe atât de mari, la vederea frumuseții atât de mutilate.

Giuliano nu-l auzea. Era dincolo de auz, dincolo de văz; ochii săi pe jumătate deschiși deja priveau spre lumea cealaltă. Când Leonardo se aplecă

asupra lui, vomă mult sânge strălucitor, înspumat; membrele îi tresărită

scurt, apoi ochii i se măriră. Apoi muri.

Acum, stând în fața lui Lorenzo, Leonardo nu spuse nimic despre ultimele suferințe ale lui Giuliano, fiindcă astfel de amănunte n-ar fi făcut decât să sporească durerea lui Il Magnifico. Leonardo nu vorbi despre Baroncelli, nici despre Francesco de Pazzi. În schimb, vorbi despre un al treilea om, unul care încă nu fusese găsit.

Leonardo își aminti că văzuse, la periferia câmpului său vizual, o siluetă în robă care pășise înainte, la dreapta lui Giuliano, și credea că acest bărbat fusese cel care dăduse prima lovitură. Când Giuliano încercase să se îndepărteze de Baroncelli, această siluetă stătuse pe loc, împingând tare victima din spate, ca s-o prindă în capcană. Mulțimea îi blocase vederea lui Leonardo în mare parte, în acel moment. Necunoscutul dispăruse pentru 58

scurt timp, poate căzuse, dar se ridicase repede în picioare. Nici nu se clintise când Francesco lovise sălbatic cu pumnalul, însă rămăsese ferm pe loc, până când Francesco și Baroncelli plecaseră.

După ce Giuliano murise, Leonardo ridicase privirea și-l văzuse pe bărbat îndreptându-se repede către ușa care dădea spre piață. Se întorsese la un moment dat să se uite în urmă, să se asigure că victima sa murise.

— Asasinule! strigase artistul. Stai!

Era atâta forță în vocea sa, încât conspiratorul se oprise din mers și se uitase repede peste umăr.

Leonardo îi reținuse imaginea cu un ochi antrenat, de artist. Bărbatul purta îmbrăcăminte de penitent, din pânză de sac, iar fața sa proaspăt rasă îi era parțial umbrită de o glugă. Doar jumătatea din buza de jos și bărbia îi erau vizibile.

Aproape de coapsă, mâna sa strângea un stilet însângerat.

După ce fugise, Leonardo răsturnase încet cadavrul lui Giuliano pe o parte și descoperise rana – mică, dar foarte adâncă – în mijlocul spatelui.

Aceste lucruri i le relată lui Lorenzo. Însă nu recunoscu ceea ce știa în adâncul sufletului său torturat: că el, Leonardo, era răspunzător pentru moartea lui Giuliano.

Vinovăția sa nu era irațională. Era produsul unei îndelungate meditații asupra evenimentelor care se petrecuseră. Dacă el, artistul, n-ar fi fost atât de copleșit de sentimentele de iubire și suferință și gelozie, Giuliano ar fi putut să trăiască.

Obiceiul lui Leonardo era să studieze mulțimile – fețe, corpuri, posturi

– și, de aici, obținea de obicei foarte multe informații. Puteai afla aproape la fel de multe de la spatele un om, ca și de la fața lui. Dacă artistul n-ar fi fost atât de absorbit de gândurile despre Giuliano și despre femeie, ar fi observat cu siguranță tensiunea deosebită a posturii penitentului, fiindcă bărbatul se aflase aproape drept în fața lui. Poate că ar fi observat ceva deosebit în atitudinea lui Baroncelli sau a lui Francesco de Pazzi, care așteptau lângă

Giuliano. Ar fi simțit neliniștea celor trei bărbați și ar fi înțeles că Giuliano era în mare primejdie.

Dacă ar fi fost atent, ar fi văzut cum duce penitentul mâna, pe furiș, către stilet; ar fi zărit că mâna lui Baroncelli se încorda pe mânerul săbiei.

Și ar fi fost timp să facă un singur pas înainte. Să ajungă la brațul penitentului. Să se pună între Giuliano și Baroncelli.

59

În schimb, pasiunea sa îl redusese la un privitor nătâng, transformat într-un neajutorat de mulțimea care fugea, cuprinsă de panică. Și asta îl costase pe Giuliano viața.

Își plecă fruntea sub greutatea acestei vinovății, apoi o ridică din nou și privi în ochii plini de durere și de nerăbdare ai lui Il Magnifico.

— Sunt sigur că acest om era deghizat, stăpâne.

Lorenzo era nedumerit.

— De unde știi asta?

— Din postura lui. Penitenții se autoflagelează și poartă cămăși din păr pe sub robe. Se cocoșează, se crispează și se mișcă foarte încet, din cauza durerii, de fiecare dată când cămașa le atinge pielea. Acest om se mișca liber, postura lui era dreaptă și sigură. Însă mușchii îi erau încordați, din cauza tulburării. Mai cred și că era nobil, având în vedere demnitatea și eleganța ținutei sale.

Privirea lui Lorenzo era pătrunzătoare.

— Ai dedus toate astea din mișcările unui om, ale unui bărbat îmbrăcat într-o robă?

Leonardo îi înfruntă privirea fără să clipească. Îi judeca pe toți oamenii la fel; cei puternici nu-l intimidau.

— N-aș fi venit dacă n-aș fi făcut-o.

— Atunci, vei fi agentul meu. Mă vei ajuta să-l găsesc pe acest om.

Așa că, în anul care trecuse, Leonardo fusese chemat de câteva ori în închisoarea din subsolul din Palazzo della Signoria, ca să examineze cu atenție buzele și bărbiile și posturile unor nefericiți. Nici una nu se potrivea cu ale penitentului din catedrală.

În seara de dinaintea execuției lui Baroncelli, Lorenzo, numit acum Il Magnifico, trimisese două gărzi să-l aducă pe Leonardo în reședința din Via Larga.

Lorenzo se schimbase foarte puțin fizic – cu excepția cicatricei palide de pe gât. Dacă rana sa nevăzută se vindecase la fel, în această zi și-o redeschisese, proaspătă și sângerândă.

Și Leonardo se lupta sub povara tristeții și a vinovăției. Dacă n-ar fi fost atât de abătut, și-ar fi îngăduit să se desfete cu trăsăturile unice ale lui Il Magnifico, mai ales cu nasul lui. Puntea nasului se ridica scurt, chiar dintre sprâncene, apoi se lățea și dispărea abrupt, de parcă Dumnezeu ar fi strivit-o cu degetul Lui mare. Însă nasul se ridica din nou, uimitor de lung abătându-se spre stânga. Forma lui îi făcea vocea aspră și nazală și producea și alte efecte ciudate. De când îl cunoștea Leonardo, Lorenzo nu stătuse niciodată

60

în faimoasa sa grădină, ca să ridice o floare și să-i simtă mireasma. Nu admirase niciodată o femeie pentru parfumul ei și nici nu lua seama la vreun alt miros, fie el agreabil sau dezagreabil; chiar părea luat prin surprindere când cineva o făcea. Era limpede: Lorenzo nu avea simțul mirosului.

În seara aceea, Il Magnifico purta o tunică de lână de un albastru adânc; gulerul și manșetele aveau pe margini blană albă de hermină. Era un învingător nefericit în seara asta, însă părea mai degrabă tulburat decât triumfător.

— Cred că știi de ce te-am chemat, spuse el.