12
PARTEA ÎNTÂI
26 aprilie 1478
III
În sobra și masiva catedrală Santa Maria del Fiore, Bernardo Bandini Baroncelli stătea în picioare, în fața altarului, și se lupta să-și stăpânească
tremurul mâinilor. Nu putea, desigur, așa cum nu putea să ascundă, în fața Domnului, întunericul din inima sa. Își împreună mâinile, în gestul rugăciunii, și le ridică la buze. Cu glas nesigur, vorbi în șoaptă, rugându-se pentru reușita planului sumbru în care se trezise încurcat, rugându-se și pentru iertare, dacă acesta reușea.
— Sunt un om bun, își îndreptă Baroncelli gândurile spre Atotputernicul. Întotdeauna am dorit binele altora. Cum de m-am trezit aici?
Nu veni nici un răspuns. Baroncelli își aținti privirile asupra altarului, lucrat din lemn închis la culoare și din aur. Prin vitraliile din cupolă, lumina dimineții cernea raze aurii, reflectate de intarsiile aurite și în care străluceau fire de praf. Cu siguranță, Dumnezeu era aici, dar Baroncelli nu simțea nici o prezență divină, doar propria sa nefericire.
— Iartă-mă, Doamne, pe mine, cel mai umil păcătos, murmură el.
Rugăciunea sa șoptită se amesteca printre sutele de glasuri înăbușite din cavernoasa biserică Santa Maria del Fiore. Sanctuarul era unul dintre cele mai mari din lume și era construit în forma unei cruci latine. La intersecția brațelor, se afla cea mai mare realizare a arhitectului Brunelleschi: Il Duomo.
Uluitor prin dimensiunile sale, Domul nu avea nici un suport vizibil. Putând fi văzută din orice punct al orașului, maiestuoasa cupolă portocalie de cărămidă domina linia orizontului și, ca și crinul, devenise un simbol al Florenței. Era atât de înaltă, încât, atunci când o văzuse prima oară, Baroncelli își zisese că atinge, cu siguranță, Poarta Raiului.
Baroncelli se zbătea pe un tărâm mult mai jos în dimineața aceasta.
Deși planul fusese făcut destul de simplu, acum, că sosise ziua strălucitor de dureroasă, era copleșit de presimțiri negre și de regret. Acest ultim 13
sentiment îi marcase întotdeauna viața. Născut într-una din cele mai bogate și mai respectate familii din oraș, își risipise averea și se înglodase în datorii la o vârstă înaintată. Își petrecuse viața fiind bancher și nu știa să facă nimic altceva. Singura lui scăpare era să-și mute soția și copiii în Napoli și să
implore sprijin financiar de la unul dintre verii lui bogați – lucru pe care apriga lui soție, Giovanna, nu l-ar fi îngăduit niciodată – sau să-și ofere serviciile uneia dintre cele două mari și prestigioase familii de bancheri din Florența: Medici sau Pazzi.
La început, se dusese la cei mai puternici, la Medici. Ei îl refuzaseră, jignire pe care încă o mai resimțea. Însă rivalii lor, Pazzi, îl primiseră în rândurile lor; de aceea se afla azi în primul rând al mulțimii de credincioși, alături de patronul său, Francesco de Pazzi. Împreună cu unchiul său, cavalerul Messer Iacopo, Francesco conducea afacerea internațională a familiei sale. Era un om scund, cu nasul și bărbia ascuțite și cu ochi apropiați sub niște sprâncene negre și prea mari; alături de înaltul și demnul Baroncelli, semăna cu un pitic urât. Baroncelli ajunsese să-l displacă pe Francesco mai mult decât pe Medici, pentru că omul se lăsa pradă unor crize de nervi și-și șfichiuia adesea angajatul cu o limbă otrăvită, amintindu-i lui Baroncelli de falimentul său în cuvinte usturătoare.
Ca să asigure bunăstarea familiei sale, Baroncelli era obligat să
zâmbească atunci când cei din familia Pazzi, atât Messer Iacopo, cât și tânărul Francesco, îl insultau și-l tratau ca pe un inferior, când, de fapt, el provenea dintr-o familie cu un prestigiu egal, dacă nu chiar mai mare. Așa că, atunci când s-a pus problema complotului, Baroncelli avusese de ales: ori risca să-și piardă capul, mărturisind totul familiei Medici, ori îi lăsa pe cei din familia Pazzi să-l oblige să le devină complice și obținea o slujbă în noul guvern.
Acum, când îi cerea iertare Domnului în picioare, simți răsuflarea caldă
a unui tovarăș de conspirație pe umărul său drept. Omul care se ruga chiar în spatele lui purta rasa din pânză de sac a penitenților.
La stânga lui Baroncelli, Francesco se agită și se uită spre dreapta, pe lângă angajatul său. Baroncelli îi urmări privirea. Se oprise asupra lui Lorenzo de Medici, care, la 29 de ani, era conducătorul de facto al Florenței.
Teoretic, Florența era guvernată de Signoria, un consiliu format din cinci priori și din șeful statului, gonfalonier al justiției. Acești oameni erau aleși dintre cele mai notabile familii florentine. Teoretic, alegerile erau corecte, dar cei mai mulți aleși îi erau loiali lui Lorenzo și gonfalonierul era sub controlul lui.
14
Francesco de Pazzi era urât, dar Lorenzo era și mai urât. Mai înalt decât mulți alții și musculos, corpul său frumos era dezavantajat de una dintre cele mai urâte fețe din Florența. Nasul lui, lung și ascuțit, cu vârful ridicat în sus și cârnit într-o parte, avea șaua turtită, ceea ce-l lăsase pe Lorenzo cu o voce ciudat de nazală. Falca îi era atât de mare, încât, atunci când intra într-o încăpere, bărbia ajungea cu un deget înaintea lui. Profilul său hidos era încadrat de un păr sârmos.
Lorenzo stătea în picioare, așteptând să înceapă slujba, încadrat de o parte de prietenul și angajatul său loial, Francesco Nori, și, de cealaltă parte, de arhiepiscopul de Pisa, Francesco Salviati. În ciuda neajunsurilor fizionomiei sale, Lorenzo emana demnitate și siguranță. În ochii săi întunecați, ușor bulbucați, strălucea o viclenie neobișnuită. Chiar și înconjurat de dușmani, Lorenzo părea în largul său. Salviati, rudă cu Pazzi, nu-i era prieten, deși el și Lorenzo se salutau ca atare; fratele Medici mai mare luptase împotriva numirii lui Salviati ca arhiepiscop de Pisa, cerându-i Papei Sixtus să numească un susținător al familiei Medici. Papa se făcuse că
nu aude cererea lui Lorenzo și apoi, rupând o tradiție ce exista de generații, îi concediase pe Medici ca bancheri papali, înlocuindu-i cu Pazzi, o insultă și mai cruntă pentru Lorenzo.
Însă astăzi Lorenzo îl primise pe însuși nepotul Papei, pe cardinalul Riario de San Giorgio, în vârstă de șaptesprezece ani, ca pe un oaspete de onoare. După slujba din dom, Lorenzo avea să-l conducă pe tânărul cardinal la un festin, la palatul Medici, urmat de un tur al faimoasei colecții de artă
Medici. Între timp, stătea atent lângă Riario și Salviati, dând din cap când aceștia vorbeau în șoaptă.
Zâmbesc chiar și în timp ce-și ascut săbiile, se gândi Baroncelli.
Îmbrăcat fără ostentație, într-o tunică simplă, de mătase gri-albăstrui, Lorenzo nu îi observase pe cei doi preoți în sutane negre, la două rânduri în spatele lui. Preceptorul casei Pazzi era un tânăr pe care Baroncelli îl cunoștea doar drept Stefano; un bărbat ceva mai în vârstă, Antonio da Volterra, stătea alături de el. Baroncelli întâlnise privirea lui da Volterra când intraseră în biserică și întorsese imediat capul; ochii preotului erau plini de aceeași ură mocnită pe care Baroncelli o văzuse în cei ai penitentului. Da Volterra, prezent la toate întâlnirile secrete, vorbise cu vehemență împotriva „iubirii de tot ceea ce e păgân” manifestată de Medici, spunând că acea familie „ne-a ruinat orașul” cu arta ei decadentă.
15
Ca și tovarășii lui conspiratori, Baroncelli știa că nu va avea loc nici festinul, nici turul. Evenimentele ce aveau să se petreacă în curând vor schimba pentru totdeauna fața Florenței.
În spatele lui, penitentul cu glugă își trecu greutatea de pe un picior pe altul, apoi lăsă să-i scape un suspin ale cărui sunete doar Baroncelli le putea înțelege. Cuvintele îi erau înăbușite de mantia trasă peste față, ca să-i ascundă trăsăturile. Baroncelli nu fusese de acord să i se permită acestui om să ia parte la asasinat. De ce să aibă încredere în el? Cu cât mai puțini erau implicați, cu atât mai bine… Dar Francesco, ca întotdeauna, trecuse peste cuvântul lui.
— Unde e Giuliano? șoptise penitentul.
Giuliano de Medici, fratele mai mic, era pe atât de frumos pe cât era Lorenzo de urât. Răsfățatul Florenței, după cum fusese numit, era atât de chipeș, se spunea, încât suspinau în urma lui și bărbații, și femeile. Nu era suficient să fie prezent un singur frate în catedrală. Era nevoie de amândoi, altfel, întreaga operațiunea trebuia anulată.
Baroncelli privi peste umăr, spre chipul umbrit al complicelui său cu glugă, și nu răspunse. Nu-i plăcea penitentul, omul dăduse un ton de sfântă
fervoare religioasă întregii acțiuni, atât de contagios, încât până și prozaicul Francesco începuse să creadă că înfăptuiau voia lui Dumnezeu astăzi.
Baroncelli știa că Dumnezeu nu avea nimic de-a face cu asta, că era doar un gest născut din gelozie și ambiție.
Lângă el, Francesco de Pazzi șuieră:
— Ce e? Ce-a spus?
