15

Ca și tovarășii lui conspiratori, Baroncelli știa că nu va avea loc nici festinul, nici turul. Evenimentele ce aveau să se petreacă în curând vor schimba pentru totdeauna fața Florenței.

În spatele lui, penitentul cu glugă își trecu greutatea de pe un picior pe altul, apoi lăsă să-i scape un suspin ale cărui sunete doar Baroncelli le putea înțelege. Cuvintele îi erau înăbușite de mantia trasă peste față, ca să-i ascundă trăsăturile. Baroncelli nu fusese de acord să i se permită acestui om să ia parte la asasinat. De ce să aibă încredere în el? Cu cât mai puțini erau implicați, cu atât mai bine… Dar Francesco, ca întotdeauna, trecuse peste cuvântul lui.

— Unde e Giuliano? șoptise penitentul.

Giuliano de Medici, fratele mai mic, era pe atât de frumos pe cât era Lorenzo de urât. Răsfățatul Florenței, după cum fusese numit, era atât de chipeș, se spunea, încât suspinau în urma lui și bărbații, și femeile. Nu era suficient să fie prezent un singur frate în catedrală. Era nevoie de amândoi, altfel, întreaga operațiunea trebuia anulată.

Baroncelli privi peste umăr, spre chipul umbrit al complicelui său cu glugă, și nu răspunse. Nu-i plăcea penitentul, omul dăduse un ton de sfântă

fervoare religioasă întregii acțiuni, atât de contagios, încât până și prozaicul Francesco începuse să creadă că înfăptuiau voia lui Dumnezeu astăzi.

Baroncelli știa că Dumnezeu nu avea nimic de-a face cu asta, că era doar un gest născut din gelozie și ambiție.

Lângă el, Francesco de Pazzi șuieră:

— Ce e? Ce-a spus?

Baroncelli se aplecă în jos, ca să șoptească în urechea minusculului său patron:

— Unde e Giuliano?

Urmări cum Francesco se străduia să-și șteargă expresia uluită de pe chipul său de nevăstuică. Baroncelli îi împărtășea neliniștea. Slujba avea să

înceapă în curând, acum, că Lorenzo și oaspetele său, cardinalul, erau la locurile lor; dacă Giuliano nu apărea curând, întregul plan avea să se transforme într-un dezastru. Riscul era prea mare, miza era prea mare; prea multe suflete erau implicate în complot, ceea ce lăsa prea multe limbi slobode. Chiar în acel moment, Messer Iacopo aștepta, împreună cu o mică

armată de cincizeci de mercenari perugieni, semnalul clopotului bisericii.

Când acesta bătea, el avea să preia controlul asupra palatului guvernamental și să mobilizeze poporul împotriva lui Lorenzo.

16

Penitentul se înghesui tot mai în față, până când ajunse aproape în rând cu Baroncelli; apoi își înălță capul, ca să privească în sus, spre cupola masivă și amețitor de înaltă care se ridica chiar deasupra marelui altar.

Gluga din pânză de sac alunecă ușor pe spate, dezvelindu-i profilul. Pentru o clipă, buzele i se întredeschiseră, iar fruntea și gura i se strâmbară într-o schimă de ură atât de puternică, încât Baroncelli se retrase de lângă el.

Treptat, asprimea din privirea penitentului se domoli; expresia sa se transformă treptat într-una extatică, de parcă l-ar fi văzut pe Dumnezeu însuși, nu marmura netedă a tavanului boltit. Francesco observă și stărui cu privirea asupra penitentului, de parcă acesta ar fi fost un oracol gata să se pronunțe.

Iar acesta pronunță:

— E încă în pat.

Apoi, revenind la realitate, bărbatul își trase gluga, pentru a-și ascunde iarăși trăsăturile.

Francesco îl prinse pe Baroncelli de cot și-i șuieră din nou:

— Trebuie să mergem imediat la palatul Medici!

Zâmbind, Francesco îl ghidă pe Baroncelli la dreapta, îndepărtându-se de Lorenzo de Medici, care nu era atent, pe lângă câțiva florentini de vază, ce alcătuiau primul rând de credincioși. N-au folosit ușa dinspre nord, care dădea în Via de Servi, deoarece ieșirea lor ar fi atras cu siguranță atenția lui Lorenzo.

În schimb, cei doi au folosit culoarul exterior, care străbătea toată

lungimea sanctuarului, trecând pe lângă coloanele de piatră maronie, groase cât patru oameni, legate între ele de arce albe, ce încadrau ferestre lungi, cu vitralii. Expresia lui Francesco era blândă, în timp ce întâlnea un cunoscut după altul, în primele câteva rânduri, pe care-i saluta înclinând ușor capul în trecere. Baroncelli, amețit, făcea tot posibilul să murmure câte un salut către cei pe care-i cunoștea, dar Francesco îl împingea atât de repede din urmă, încât abia mai putea să-și tragă răsuflarea.

Sute de chipuri, sute de trupuri. Goală, catedrala ar fi părut infinit de vastă; plină până la refuz, în această duminică, a cincea după Paști, părea strâmtă, aglomerată și lipsită de aer. Fiecare chip care se întorcea spre Baroncelli părea plin de suspiciune.

Primul grup de credincioși pe lângă care trecură era alcătuit din cei mai bogați oameni din Florența, cocoșați sub greutatea aurului și a bijuteriilor, a brocarturilor tivite cu blană și a catifelelor. Mirosul bărbaților, de apă de rozmarin și lavandă, se contopea cu mireasma mai vaporoasă, 17

feminină, de esență de trandafiri, toate plutind deasupra izului de fum și de tămâie care venea dinspre altar.

Papucii de catifea ai lui Francesco foșneau rapid pe marmură; expresia lui deveni mai severă când trecu pe lângă aristocrație. Aroma de lavandă se înteți atunci când cei doi bărbați trecură pe lângă rânduri de bărbați și femei îmbrăcați în mătăsuri și țesături fine de lână, împodobite ici cu aur, colo cu argint, ba chiar cu sclipirea unui diamant. Fără să zâmbească, Francesco înclină capul o dată sau de două ori către niște asociați de afaceri. Baroncelli respira greu; vârtejul de chipuri de oameni – martori, cu toții – îl speria.

Însă Francesco nu încetinea. Când trecură pe lângă negustorii din clasa de mijloc, pe lângă fierari și brutari, pe lângă artiști, cu ucenicii lor, mirosul ierburilor aromatice lăsă locul celui de sudoare, iar țesăturile fine, țesăturilor mai grosolane de lână și mătase.

Sărmanii stăteau în ultimele rânduri, în spate: dărăcitorii de lână, incapabili să-și stăpânească tușea, și boiangiii, cu mâinile lor înnegrite de vopsele. Erau îmbrăcați în haine de lână și de in zdrențuite, parfumate cu sudoare și mizerie. Francesco și Baroncelli își astupară gura și nasul.

În cele din urmă, reușiră să iasă pe ușile mari, larg deschise. Baroncelli trase adânc aer în piept.

— N-avem timp de lașități! se stropși Francesco și-l trase în stradă, dincolo de brațele ca niște clești ale cerșetorilor înșirați cu picioarele încrucișate pe treptele bisericii, pe lângă clopotnița înaltă și zveltă din stânga lor.

Își croită drum prin marea piață deschisă, pe lângă baptisteriul octogonal al Sf. Ioan, ce părea insignifiant pe lângă dom. Tentația de a alerga era mare, dar prea periculoasă, deși înaintau într-un ritm care îl făcea pe Baroncelli să gâfâie, în ciuda faptului că avea picioarele de două ori mai lungi decât cele ale patronului său. După penumbra din dom, lumina soarelui părea prea dură. Era o zi de primăvară fantastic de Inimoasă, fără

nori; cu toate astea, lui Baroncelli i se părea sumbră.

Au luat-o spre nord, pe Via Larga, numită uneori și „strada familiei Medici“. Era imposibil să calci pe gresia ei tocită și să nu simți strânsoarea de fier a lui Lorenzo asupra orașului. Strada lată era mărginită de palatele susținătorilor lui: al lui Michelozzo, arhitectul familiei, al lui Angelo Poliziano, poet și protejat. Mai jos, ascunse vederii, se aflau biserica și mănăstirea San Marco. Bunicul lui Lorenzo, Cosimo, reconstruise catedrala aflată în ruine și fondase faimoasa bibliotecă a mănăstirii; în schimb, 18

călugării dominicani îl venerau și-i ofereau propria sa chilie pentru momentele în care se dedica meditației.

Cosimo cumpărase chiar și grădinile din apropierea mănăstirii, iar Lorenzo le transformase într-o grădină a sculpturii, un teren de încercare pentru tinerii arhitecți și artiști.

Baroncelli și complicele său conspirator se apropiată de intersecția cu Via de Gori, unde cupola vechii catedrale a Florenței, San Lorenzo, domina orizontul la apus. Căzuse în ruină, dar Cosimo, cu ajutorul lui Michelozzo și Brunelleschi, îi redase grandoarea. Acolo îi odihneau acum oasele, mormântul lui de marmură fiind așezat chiar în fata altarului.

În fine, cei doi ajunseră la destinație, palazzo-ul Medici, masiv și cenușiu, sumbru și sever ca o fortăreață. Arhitectul, Michelozzo, primise instrucțiuni stricte să nu decoreze clădirea, ca să nu stârnească bănuiala că

familia Medici s-ar considera mai presus de cetățenii obișnuiți. Însă clădirea era impunătoare și-așa, potrivită pentru primirea regilor și prinților; regele Carol VII al Franței cinase în sala mare.

Baroncelli se gândi că locuința semăna cu actualul proprietar: parterul era făcut din piatră tăiată neregulat, rustică, primul etaj, din cărămizi egale, iar etajul al doilea era lucrat din piatră perfect șlefuită, fiind terminat cu o cornișă ieșită în afară. Fața pe care o arăta Lorenzo lumii era la fel de bine șlefuită, dar fundația lui, inima sa, era aspră și îndeajuns de rece ca să-i îngăduie să facă orice, pentru a menține controlul asupra orașului.

Le luase doar patru minute să ajungă la palatul Medici, care domina colțul Via Larga cu Via Gori. Aceste patru minute trecuseră de parcă ar fi fost tot atâtea ore; aceste patru minute trecuseră atât de repede, încât Baroncelli nici nu-și mai amintea să fi pășit pe stradă.

La colțul sudic al clădirii, cel mai apropiat de dom, se afla loggia. Era adăpostită de intemperii, însă cele care o fereau de stradă erau galeriile largi. Aici, cetățenii Florenței erau liberi să se întâlnească cu alții și să

discute, adesea chiar și cu Lorenzo sau cu Giuliano; multe afaceri se purtau sub tavanul ei de piatră.

În această dimineață de duminică, majoritatea oamenilor erau la slujbă; doar doi bărbați adăstau în loggia, discutând cu glas scăzut. Unul din ei, purtând o manta demnă de un negustor sau poate chiar de un bancher al familiei Medici, se întoarse să se încrunte spre Baroncelli, care înclină capul, neliniștit la gândul că ar putea fi văzut și ținut minte.

După alți câțiva pași, cei doi conspiratori se opriră la ușile grele, de aramă, ale intrării principale a palatului de pe Via Larga. Francesco lovi cu 19