Exact la țanc. Mama și-a dat ochii negri peste cap, apoi au început spasmele. Capul, trunchiul, membrele, toate au început să tremure.
67
Cumva, Zalumma a reușit să se țină de ea, ridicându-se și coborând odată cu spasmele, șoptind aspru în limba ei barbară, iar cuvintele ciudate erau rostite atât de repede, încât am știut că făceau parte dintr-o rugăciune.
Și eu am început să mă rog, fără să mă gândesc, într-o limbă la fel de veche: Ave Maria, Mater Dei, ora pro nobis pecatoribus, nunc et in hora mortis nostrae…
M-am concentrat asupra batistei de pânză din gura mamei – pe dinții ei care clămpăneau și pe micile pete de sânge de pe batistă – și pe capul care tresărea și pe care-l țineam bine în poală, așa că m-am speriat când un necunoscut de lângă noi a început să se roage tare, tot în latină.
Am ridicat privirea și l-am văzut pe preotul cu robă neagră care îngrijise altarul. Când o stropea pe mama cu lichid dintr-o sticluță, când făcea semnul crucii asupra ei în timp ce se ruga.
În cele din urmă, a venit clipa în care mama a gemut dureros și a rămas nemișcată, iar pleoapele i s-au închis.
Lângă mine, preotul, un tânăr roșcat, cu fața ciupită de vărsat, s-a ridicat.
— E ca femeia din care Isus i-a alungat pe cei nouă demoni, a spus el autoritar. E posedată.
Deși epuizată și clătinându-se de efort, Zalumma s-a ridicat în picioare, fiind cu o palmă mai înaltă decât preotul, și s-a uitat urât la el.
— E o boală, a spus ea, despre care nu știi nimic.
Tânărul preot s-a făcut mic și a spus:
— E Diavolul.
M-am uitat de la chipul preotului la expresia severă a Zalummei. Eram matură pentru vârsta mea și știam ce înseamnă responsabilitatea: numărul tot mai mare de crize al mamei mă obligase să joc rolul de stăpână a casei de multe ori, fiind gazdă pentru oaspeți și însoțindu-l pe tata, în locul ei, la sindrofii. În ultimii trei ani, mersesem cu Zalumma la piață, în locul mamei.
Dar eram neștiutoare în cele lumești și în cele bisericești. Nu știam încă dacă
Dumnezeu o pedepsea pentru vreun păcat din trecut și dacă crizele ei aveau într-adevăr o origine malefică. Știam doar că o iubeam, îmi era milă de ea și nu-mi plăcea aerul preotului.
Obrajii palizi ai Zalummei s-au înroșit. O cunoșteam bine: îi venise în minte o replică șfichiuitoare, dar și-a înghițit-o. Avea nevoie de preot.
Purtarea ei a devenit mieroasă.
— Sunt o biată roabă care n-are dreptul să contrazică un om învățat, părinte. Trebuie s-o ducem pe stăpâna mea la trăsură. Ne ajutați?
68
Preotul a privit-o bănuitor, dar n-o putea refuza. Așa că am alergat afară, să-l caut pe vizitiu. Când a adus trăsura în fața catedralei, el și preotul au dus-o pe mama la trăsură.
Obosită, a dormit cu capul în poala Zalummei, în timp ce eu îi țineam picioarele. Ne-am dus direct acasă pe Ponte Santa Trinita, un pod simplu, de piatră, pe care nu erau prăvălii.
Palatul nostru de pe Via Maggio nu era nici mare, nici opulent, deși tata și-ar fi permis să-l decoreze mai mult. Fusese construit cu un secol în urmă
de stră-străbunicul lui din pietra serena, piatră cenușie scumpă. Tata nu făcuse adăugiri, nu pusese sculpturi și nici nu înlocuise podelele simple și uzate sau ușile zgâriate. Evita ornamentele inutile. Am intrat în curte, apoi, Zalumma și vizitiul au luat-o pe mama din trăsură.
Spre groaza noastră, tatăl meu, Antonio, stătea și ne privea din loggia.
XII
Tata se întorsese devreme. Îmbrăcat cu obișnuitul lui farsetto închis la culoare, mantie purpurie și ciorapi negri, stătea cu brațele încrucișate la intrarea în loggia, ca să ne vadă când veneam. Era un bărbat cu trăsături aspre, cu păr castaniu-auriu care se închidea spre creștetul capului, un nas subțire și coroiat și sprâncene foarte stufoase deasupra ochilor de un chihlimbariu deschis. Disprețul pentru modă i se citea pe chip: purta barbă
și mustață într-o epocă în care bărbații se râdeau sau purtau doar un barbișon aranjat.
Cu toate astea, nimeni nu știa mai multe decât el despre stilurile și tendințele florentine ale vremii. Tatăl meu avea o bottega. În cartierul Santa Croce, lângă vechea Ghildă a Lânii, Arte della Lana. Era specializat în aducerea celor mai fine țesături de lână pentru cele mai bogate familii din oraș. Se ducea adesea la reședința familiei Medici, pe Via Larga, cu trăsura plină de țesături vopsite cu chermisi, cea mai scumpă vopsea, făcută din cochilii uscate de insecte, din care se obținea cel mai frumos roșu stacojiu, și cu alessandrino, un albastru scump și frumos.
Uneori, mergeam cu tata și așteptam în trăsură în timp ce el se întâlnea cu cei mai importanți clienți ai săi în reședințele lor. Îmi plăceau aceste plimbări și lui părea să-i placă să-mi împărtășească secretele afacerii sale, vorbindu-mi ca unui egal. Uneori, mă simțeam vinovată că nu eram un fiu care să poată prelua afacerea familiei. Eram singura lui moștenitoare, o 69
fată. Dumnezeu nu-i privise cu ochi buni pe părinții mei și era de la sine înțeles că mama și atacurile ei erau de vină.
Și, acum, nu puteam ascunde că escapada noastră secretă tocmai o făcuse să aibă un alt atac.
Tata era un bărbat stăpânit, dar anumite lucruri îl iritau, iar starea mamei era unul dintre ele, și-i puteau provoca o furie incontrolabilă. Pe când mă furișam din trăsură pentru a merge în spatele Zalummei și al celorlalți, am citit în ochii lui primejdia și mi-am ferit vinovată privirea.
Pentru moment, dragostea pentru mama i-a copleșit furia tatei. A alergat spre noi și i-a luat locul Zalummei, apucând-o pe mama cu blândețe.
El și vizitiul au purtat-o împreună spre casă și, în timp ce făceau asta, s-a uitat peste umăr la Zalumma și la mine. Nu a ridicat vocea, pentru a nu o tulbura pe mama, care era pe jumătate trează, dar îi simțeam furia în voce gata să izbucnească.
— Voi, femeile, o veți ajuta să se culce, apoi vom sta de vorbă.
Era cum nu se poate mai rău. Dacă mama nu ar fi suferit o criză, am fi putut spune că fusese închisă în casă prea multă vreme și că merita o ieșire.
Dar eram copleșită de un sentiment de vină pentru tot ce se întâmplase și eram gata să mă supun unei binemeritate mustrări. Mama mă dusese în oraș
pentru că-i plăcea compania mea și voia să-mi arate comorile orașului. Tata nu s-ar fi deranjat niciodată să facă asta, el disprețuia Domul, numindu-l
„prost conceput” și spunea că biserica noastră Santo Spirito era suficient de bună pentru noi.
