— Allah şi creaturile lui sunt împotriva noastră. De când am venit pe lume, nu am cunoscut nimic în afară de nefericire şi durere. Caut în minte, să găsesc vreo amintire plăcută, dar nu e niciuna. Tata se întorcea acasă, în casa noastră din Hamidiyyeh, în Damasc, plin de mizerie şi noroi.
Faţa îi era obosită şi pătată. Pe umăr i se bălăngănea puşca.
Tata a fost rebel, a luptat împotriva francezilor din Siria.
Trebuie să-i fi speriat tare pe francezi, pe mine cu siguranţă
mă speria de moarte. Tot ţipa şi se învârtea prin camera mică
până ce ajungeam să înot într-un lac de teamă, sub pătură.
Vorbea neîncetat despre crime şi despre sânge, despre explozibili şi cadavre, până ce-mi îngheţa sângele în vene.
Purta pantaloni largi, negri, îşi încrucişa peste piept curele cu gloanţe şi-şi acoperea capul cu un turban. Îmi ţineam pleoapele strânse, ca să nu-mi intre în ochi sângele ce tot curgea şi cadavrele în descompunere.
Într-o dimineaţă, m-a trezit mama şi mi-a spus:
— Pregăteşte-te, Haniyyeh. O să mergem în Transiordania, plecăm din Siria.
Îmi plăcea mult numele ţării în care aveam să mergem.
Transiordania – îmi suna aşa de muzical. Mi-am împachetat rochiile, pantalonii, lenjeria, pantofii şi păpuşa de cârpă, Habibeh, într-o bocceluţă şi am pornit în spatele mamei. O
căruţă cu doi catâri ne aştepta în faţa casei. Tata puse în spatele căruţei cufărul mare din tinichea şi ne spuse să ne urcăm şi noi. Încet, piaţa din Hamidiyyeh dispăru, verdeaţa 49
- STÂLPI DE SARE -
începu să se rărească. Nu mi-am dat seama că aceea avea să
fie ultima oară când vedeam locul unde m-am născut. Din spatele căruţei, în timp ce mă ţineam bine de margine şi fredonam în minte „Trans-trans-trans-Iordania”, priveam cum ţinutul devenea tot mai alb, mai uscat şi mai aspru.
Tata avea să nu mai lupte cu francezii, iar apoi poate că avea să ne lase şi pe mine şi pe mama în pace. Nu îmi plăcea tata, însă pe francezii care-l făceau să fie neliniştit şi murdar chiar îi uram.
Tropăitul ritmic al catârilor m-a adormit. Am dormit multă
vreme, iar atunci când m-am trezit, căruţa era înconjurată de călăreţi şi de alte căruţe. Împreună cu alţi luptători şi cu familiile lor, formam o caravană şerpuită ce se îndrepta încet către un loc numit Amman. După patru zile de călătorie, de praf şi de zgomot al cailor, păpuşa mea Habibeh n-a mai dormit. Noaptea, stelele scăpărau, iar eu aş fi vrut să le pot culege şi să fac din ele un colier pentru Habibeh, păpuşa mea cea murdară. Apoi am auzit un strigăt ce ne-a speriat:
— A-M-M-A-N!
Ţinându-mă cu ambele mâini de marginea căruţei, am privit punctul verde ce se vedea în depărtare. Maha, soră, a fost dragoste la prima vedere. Când ne-am mai apropiat de el, am văzut copaci şi apă, am văzut oamenii ăştia frumoşi, caucazienii, arând pământul şi cântând, am văzut căruţele cu porumb şi crestele munţilor. Damascul era plictisitor şi plat, Ammanul era palpitant şi plin de coline. Tra-la-la.
Trans-trans-trans-Iordania, unde munţii erau înalţi, câmpiile erau verzi, iar casele albe, pline cu miere şi frişca.
Deodată, doctorul Edwards şi asistenta Salam descuiată
uşa şi intrară.
— Sunteţi încă treze, spuse el, ţinându-şi mâna pe stetoscop.
Am închis ochii strâns-strâns.
Chiar şi prin pleoapele închise, am putut-o vedea pe Salam zâmbind mecanic în vreme ce rostea:
— Cred că acum au să doarmă copilele noastre.
50
- FADIA FAQIR -
Au ieşit din cameră încuind uşa în urma lor. Am auzit clinchetul cheilor şi sunetul paşilor ce se îndepărtau.
— El cine e?
— Un doctor dintr-un ţinut numit Anglia.
— Şi ce caută aici?
Am ridicat din umeri.
— Te rog, Um Saad, povesteşte în continuare.
— Maha, doamnă a poporului, m-au trimis la şcoală. M-a pus mama să mă îmbrac cu o fustă neagră, lungă, o pelerină
neagră şi să-mi acopăr capul şi faţa cu un văl negru.
Încălzită, mascată şi fără să pot respira, m-am dus la kutab, şcoala religioasă condusă de moschee. De abia vedeam trotuarul, nu puteam distinge feţele trecătorilor. Oamenii din jurul meu erau parcă făcuţi din vălătuci de fum. Kutabul- ul nu era departe de casa noastră. Profesoara era o cercheză în vârstă, pe nume Rahimeh. Purta un văl alb şi o rochie lungă, însă nu-şi acoperea faţa, care-i strălucea, rotundă ca o lună.
Mi-a urat bun-venit şi m-a întrebat dacă mi-am adus un sendviş pe care să-l mănânc în pauză. M-am ridicat în picioare şi i-am răspuns:
