"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » » „Stâlpi de sare” de Fadia Faqir

Add to favorite „Stâlpi de sare” de Fadia Faqir

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

59

- STÂLPI DE SARE -

sufăr, că iubea fiecare părticică din mine, chiar şi degetul cel mic.

— Arată-le dovada castităţii mele, repede.

Cu mâna tremurândă, ridică în aer cârpa pătată, apoi o aruncă prin uşa întredeschisă. Ar fi trebuit să fie gol. Am chicotit.

Tot tribul a înnebunit când mi-a văzut sângele virgin.

Aveau să pună cârpa în vârful ţevii unei puşti, să se urce pe cai şi să tragă câteva focuri în aer. Încă o femeie din trib se dovedise a fi ferecată, iar acum fusese deschisă. Mierea dinăuntru era în siguranţă; eram pură.

60

- FADIA FAQIR -

Um Saad

— Maha, soră, oftă Um Saad.

Mă simţeam obosită în seara aceea, ca şi cum mâinile şi picioarele mi-ar fi fost făcute din muşchi de copac. Nu aveam deloc energie, nu aveam voinţa de a mai trăi şi a vedea încă

un răsărit. Mi-am dres vocea şi am şoptit:

— Da, Um Saad.

— În seara asta inima-mi tânjeşte după ceva, ceva ce nu pot atinge. Aşa ne-a creat Allah. Tânjim, vrem, dorim, jinduim, îmi aduc aminte de prima şi ultima oară când am fost la cinematograf.

— Ce e cinematograful? am întrebat-o, ca s-o fac să

vorbească în continuare, să fie fericită.

— Intri într-un sală mare, te aşezi pe un scaun din paie şi te uiţi la perete. Dintr-odată apare o rază de lumină şi începi să vezi oameni şi să auzi ce vorbesc. E fantastic.

— Dar de ce mergi acolo să vezi şi să auzi oameni?

De ce să fi mers oriunde ca să vezi şi să auzi oameni?

Niciun loc nu e bun. Lumea e teribil de mică, e ca un salon de spital fără aer.

— E altceva. Vezi oameni pe care în viaţa de zi cu zi nu ai putea să-i vezi şi vizitezi locuri în care nu ai putea merge.

Filmul pe care l-am văzut era făcut la Cairo. Îmi plăcea tare mult accentul egiptean şi zgomotul marelui oraş. Jucam

„prinde piatra” cu Dalai, pe trepte, când m-a strigat mama.

Mi-a spus că Omar, fiul lui Um Abdu, avea să ne ducă la cinematograf în a doua zi de sărbătoare. Chiar înainte ca soarele să fi răsărit făcusem deja baie, mă îmbrăcasem cu hainele cele noi şi mă pieptănasem. I-am aşteptat cuminte pe Omar şi pe Dalai, ca să nu atrag atenţia tatei asupra ieşirii noastre în oraş. Pe viaţa ta, a fost cea mai lungă aşteptare de când mă ştiu.

Când Dalai şi Omar au bătut la uşă, mi-am revenit. Au intrat, au dat mâna cu tata şi au rostit:

— Sărbătoare fericită, unchiule.

61

- STÂLPI DE SARE -

— Haniyyeh, adu dulciurile.

Tremurând, le-am oferit bomboane de ciocolată şi le-am făcut pe furiş semn să nu spună nimic. Dalai a înţeles, însă

Omar ne-a dezvăluit secretul.

— Unchiule, vreau să-ţi cer voie să o duc pe Haniyyeh la cinematograf.

Mi-am acoperit capul cu mâinile, ca să mă apăr de explozia de furie ce avea să urmeze. Am aşteptat, cu ochii închişi, lovitura cataramei de fier a curelei, geamul spart şi cuvintele usturătoare. Nimic. Am deschis un ochi şi m-am uitat în jur. Stăteau toţi jos şi zâmbeau.

— Am să le las cu tine, Omar, pentru că am încredere în tine. Eşti bărbat şi le poţi proteja. Dar să le aduci înapoi devreme.

Aproape că lăcrimam când mi-am pus mulaya turcească.

Mi-am potrivit pelerina, masca şi vălul, apoi am coborât treptele înguste ale casei.

— Fetelor, pe aici! strigase Omar.

Străzile Pieţei de Zahăr erau pline de bărbaţi şi de femei beduine.

Femei beduine? Ca mine. Chiar există. Satul meu, Hamia, chiar există.

— Pe Allah, ca mine.

— Da, ca tine, Maha.

— Eu n-am fost niciodată la oraş. Doar la Fuhais.

— Şi aş vrea ca tu să nu fi plecat niciodată din satul tău.

Aş vrea ca eu să nu fi mers niciodată la cinematograf. Maha, aş vrea multe lucruri, atunci nu ştiam ce ştiu azi. Doar o ţineam pe Dalai de mână şi-mi desfătam ochii privind lumina curată a râului. Casele vechi, construite pe pietre albe, străluceau în lumina soarelui şi perdelele din dantelă

fluturau în vânt. Chiar atunci, chiar acolo, m-am molipsit de o boală care se numeşte „tânjire”. Tânjeam să văd, să aud şi să simt ce se petrecea dincolo de acele perdele, dincolo de uşile închise. Viaţa oraşului şi locuitorii lui începură să-mi curgă prin vene. Am trecut pe lângă piaţa de carne, unde se 62

- FADIA FAQIR -

vindeau măruntaie de oaie, pe lângă biserica catolică, unde călugăriţele mergeau să se roage, pe lângă piaţa Bukhariyyeh, unde perşii vindeau mărgele şi paiete, şi pe lângă ruinele romane, ajungând apoi la câmpia verde.

Mirosul de ridichi ude şi de salată învăluia locul. Pârâul care traversa câmpia răcorea aerul.

— Haideţi, fetelor, ne strigă Omar, care era întotdeauna cu câţiva paşi înaintea noastră.

Are sens