Femeia brunetă vorbi şi ea, în araba ei stâlcită:

— Dar prietenii ofiţerilor?

Daffash îşi răsuci mustaţa subţire şi, privind lung la femeia blondă, rosti:

— Dar eu? Am petrecut atâta timp traducând inscripţiile din araba veche pentru călători.

Blonda îl bătu uşor pe umăr şi-i răspunse: 53

- STÂLPI DE SARE -

— Tu eşti un arab deschis la minte. Nu există prea mulţi ca tine.

El îşi răsuci iar mustaţa între degetul mare şi arătător, şoptind:

— Nu dorim de la voi decât aprobare şi acceptare!

Deşi începuseră cu toţii să râdă zgomotos, nu mă simţeam în largul meu printre ei. Daffash era un prost. Loviturile de tobă, cântecul şi chiuiturile femeilor din trib îşi croiră drum prin cameră şi mă salvară de a mai asculta cum era stâlcită

araba.

Şeicule Nimer, Allah să-ţi crească

Eşti cel mai bun socru.

Binecuvântată fie casa lui Nimer.

Venea familia lui Harb, să mă ducă în cuibul nupţial. M-a cuprins dintr-odată frica. Inima mi se învârtea prin cameră, agăţându-se disperată de câte un lucru: saltelele vechi cusute de mama, cufărul de lemn, roata de tors unsă, puşca englezească a tatei, vasul vechi din lut, covorul din lână doar pe jumătate terminat şi oglinda cu marginile rotunjite.

Bătrânul meu tată mi-ar fi putut vedea bărbia tremurând, aşa că am lăsat în jos vălul din brocart, acoperindu-mi faţa pătată de lacrimi.

Silueta înaltă, înfăşurată în pelerină, a unchiului lui Harb părea să umple încăperea, iar mama lui stătea atât de aproape de mine încât îi simţeam respiraţia ce mirosea a tutun. Când Tamam termină de inspectat mireasa fiului ei, se hotărî să stea jos. Astfel am putut vedea fetele tinere din trib, care dansau în mijlocul camerei micuţe. Mă simţeam puţin ameţită. Nu era niciun pic de aer în locul ăla aşa de înghesuit. Toba, fetele care săreau cu eşarfe colorate şi bătrâna mamă a lui Harb – toate făceau parte dintr-un vis nedesluşit. Chipul brăzdat de riduri al tatei apăru dintr-odată în faţă. Nu l-am putut privi în ochi, aşa că mi-am lăsat privirea în jos şi am fixat-o asupra degetelor de la picioare.

54

- FADIA FAQIR -

Mă luă de mână şi mi-o strânse uşor cu degetele lui zgrunţuroase. Vocea-i tremurată îmi ajunse la urechi:

— Au venit să te ia, mireasă.

M-am ridicat, privind în continuare spre degetele de la picioare, care de abia erau acoperite de tivul rochiei de catifea a mamei. Tata s-a apropiat şi m-a sărutat pe frunte. I-am şoptit:

— Tată, nu uita să mănânci.

— Să aveţi grijă de ea! îi spuse el unchiului lui Harb.

— O vom îngriji ca pe ochii din cap.

Unchiul lui Harb îşi întinse braţul lung, mă apucă de mâna liberă şi-mi spuse:

— Vino cu noi, fiica mea.

Vântul călduţ al nopţii îmi dezmierda vălul. Lămpile cu gaz ardeau deasupra capului meu, iar parfumul florilor de portocali îmi copleşi inima, amintindu-mi că mă despărţeam de ferma mea, de straturile mele de henna şi de ridichi, de cămile şi de găini, de câinele nostru Nashmi, de calul nostru arab Mujahid şi de vaca Halabeh. Casa lui Harb stătea liniştită la marginea satului. Procesiunea înainta spre corturile bine luminate din curtea şeicului Nimer. Ţigăncile dansatoare ajunseseră deja, unduindu-se şi legănându-se în costumele lor transparente, în mijlocul bărbaţilor din trib.

Ruşine lor, să stea precum femeile de la oraş, aproape despuiate! Lovitura de tobă ţigănească era mai insistentă şi mai puternică decât cea arabă:

Mireasa noastră e verde, verde.

Obrajii-i sunt precum merele.

Presăraţi flori de iasomie,

Aprindeţi lumânări, ardeţi tămâie.

Nu eram nici verde şi nici nu semănam cu merele. Aveam nouăsprezece ani şi spatele mă durea groaznic din cauza oboselii. Am intrat în cort, m-am aşezat pe covorul gros şi mi-am întins picioarele înţepenite.

55

- STÂLPI DE SARE -

Procesiunea de nuntă se deplasă iar, însă de data aceasta către casa lui Harb. Bărbaţii porniseră călare pe cai, iar femeile mergeau pe jos. Câţiva dintre călăreţii cu pelerine purtau lămpi scăpărătoare. Femeile lăudau virtuţile miresei.

Strămoşii ei fuseseră generoşi, mama ei fusese o soţie supusă, iar ea însăşi era castă şi pură. Pâlpâitul luminii le tot acoperea şi apoi dezvelea feţele zâmbitoare. Picioarele mă

dureau şi le simţeam obosite, cu toate că le ţineam pe ţărâna rece. Am văzut cum Land Roverul trecea uruind pe lângă

procesiune. Fratele meu Daffash plecase la oraş cu cele două

femei şi cu stăpânul lui. Speram ca tata să nu afle. Nu rămăsese în sat nici măcar pentru nunta surorii lui. Nasra se strecură printre femei şi merse pe lângă mine, ca o umbră.

— Să te ajute, Allah, soră, îmi şopti ea. Nu pot să mă

căsătoresc, eu. Doresc un copil, eu.

Am luat-o de mână şi i-am spus:

— Nu-i nimic, poate e mai bine pentru tine aşa. Allah hotărăşte ce e mai bine pentru noi.

Mi-am lăsat capul în jos. Singurul cercel pe care-l purta Nasra se legăna în lumina slabă a lămpilor aflate în depărtare şi-mi amintea de fapta umilitoare a fratelui meu, care acum se dusese după străina aia ca un câine credincios.

Am avut mult de mers pe uliţele adormite, printre casele mici, din lut, cu ferestre înguste şi luminoase. Sanctuarul lui Abu Aubayydah se ridica înalt şi curat în partea stângă a satului, îmi imaginam că mâinile mamei ţineau roata de tors în întuneric, încercând din greu să prindă câteva momente de linişte şi să toarcă măcar puţin. În lumina palidă, stătea privind modelul covorului ei neterminat. Fundal bej şi forme maronii. Uliţele adormite mi se tot întindeau sub tălpi, asemenea unui râu nesfârşit. Iordanul străbătea valea, stropind cimbrul verde şi busuiocul de pe mal. Curgea spre Marea Moartă, lacul de care eram îndrăgostită. Din când în când, buzele-mi tânjeau după gustul sării.

Casa puternic luminată a lui Harb arăta străină în întuneric, în curte fuseseră ridicate nişte corturi, pentru 56

- FADIA FAQIR -

oaspeţi. Acoperişul nostru de acasă era jos şi rotunjit, al lui Harb era înalt şi drept. Când tata construise casa, rotunjise intrările sub formă de arcade. Casa lui Harb avea linii drepte, care se întâlneau formând unghiuri ascuţite. Liniile casei noastre erau circulare şi domoale. Trupul meu nu avea să se potrivească pentru a intra pe uşa dreptunghiulară. Era noua mea casă. Trebuia să mă liniştesc. Mi-am repetat asta de câteva ori, până ce minaretul sanctuarului prinse ecoul şi repetă: