Jarbwa şi Raai veniră să taie oile.
— Salutări bărbaţilor, am rostit, ascunzându-mi faţa cu vălul.
— Unde sunt oile? mă-ntrebă Jarbwa, ascuţindu-şi pumnalele.
I-am condus în curtea din spate şi le-am arătat cele cinci oi care aşteptau liniştite să fie căsăpite. Bărbaţii trântiră oile cu spatele la pământ, le legară picioarele din spate şi strigară:
— În numele lui Allah!
43
- STÂLPI DE SARE -
M-am şters pe frunte cu mâneca. Oile se zbăteau şi loveau din copite fără încetare. Le despicară gâtlejurile. Trupurile se zvârcoleau în vreme ce-şi trimiteau sufletele spre Creator.
Cămaşa albă a lui Raai era pătată, iar de pe pumnale se scurgea sângele. Când oile au încetat să-şi mişte capetele în spasme, bărbaţii le-au legat de nişte cârlige în spatele casei, apoi au început să le jupoaie cu pumnalele. Soarele apunea.
O briză răcoroasă îmi atinse faţa, ascunsă sub văl. Animalele nu simt durerea dacă sunt jupuite după ce au fost tăiate.
— Hei, femeilor, animalele tăiate sunt acum ale voastre!
strigară paznicul şi păstorul.
Cu ajutorul Nasrei şi al Hamdei, am izbutit să trag leşurile în curtea din faţă şi să le tai în bucăţi. Am pus carnea în vase mari şi am aprins focul sub ele. Fiicele Hamdei plecară
pe câmp, să mai adune vreascuri pentru focul de sub cele două vase mari cu orez. Hamda supraveghea orezul, aşa că
m-am hotărât să mă apuc de coptul pâinii. Halimeh cânta în vreme ce amesteca în vasele cu carne de oaie. Vocea-i era tristă:
Hei, tu, ce te sprijini pe sabie,
Sabia ta m-a rănit.
Între creaturi şi oameni,
Iubirea ta onoarea mi-a răpit.
Am vărsat un săculeţ de făină într-un lighean, am adăugat apă şi am frământat aluatul până ce am simţit că degetele mă dor de parcă le-aş fi descărnat până la os. Când m-a văzut, Tamam, a plescăit din buze şi a spus:
— O mireasă coace. Vine sfârşitul lumii.
Am zâmbit şi am aprins focul sub tava pentru copt. Mi-am plimbat câte un pumn de aluat dintr-o mână în alta, până ce a devenit subţire precum eşarfele negustorului ţigan. Aş fi vrut ca ţiganul să treacă în după-amiaza aceea prin sat, să
cumpăr nişte esenţă de iasomie şi o eşarfă transparentă din brocart pentru faţă. Mi s-a părut că am văzut printre flăcările 44
- FADIA FAQIR -
de sub tavă mâinile mamei, vânturând aluatul. Sudoarea se amesteca acum cu lacrimile. Când mă atingea odinioară
blând pe cosiţe, îmi dispărea durerea adusă de palmele lui Daffash.
— La ce te aştepţi? E băiat. Allah l-a pus cu o treaptă mai sus. Trebuie să acceptăm hotărârea lui Allah, îmi spunea ea.
Prin fumul albăstrui am văzut un Land Rover apropiindu-se de câmpul nostru. S-a oprit în stratul de ridichi şi de henna. Cuprinsă de mânie, m-am repezit spre maşină cu pumnii încleştaţi. În maşină era Daffash, cu două femei vopsite şi un bărbat îmbrăcat în haine imaculate.
— Mutaţi-vă maşina! am strigat la ei. Vai, henna şi ridichile mele!
Cel de la volan zâmbi şi porni motorul. Nu am putut vedea cât rău făcuseră, din cauza norului de praf pe care îl ridicase. Blestemat fie Daffash şi prietenii lui de la oraş!
Mă arătă cu degetul şi spuse:
— Sora mea, scorpie de mireasă.
Femeile izbucniră în râs şi rostiră, în dialectul lor orăşean:
— Imposibil!
Pe feţele străinelor se citea surpriza, dispreţul. Mizeria, sângele şi lacrimile trebuie să le fi părut respingătoare.
Erau femei, ca şi mine, dar atât de diferite! Una dintre ele purta o rochie strâmtă, ruşinos de scurtă. Aranjându-mi rochia, am plecat ochii. Fiecare părticică din trupul femeii era dezvăluită de materialul subţire. Portţigaretul din care pufăia semăna cu pipa lungă a lui Tamam, dar pipa mătuşii era făcută din lemn gros de măslin, în timp ce portţigaretul femeii era subţire, dintr-o piatră neagră scânteietoare, cu margini aurite. Nu înţelegeam de ce-şi tunseseră cosiţele şi-şi legaseră panglici cu pene în jurul capetelor aproape chele.
Una era brunetă, iar cealaltă blondă, străină de meleagul nostru. Buze roşii, păr deschis la culoare şi sprâncene subţiri cât un fir. Îmi venea să încălzesc nişte apă şi să le spăl vopselurile de pe faţă. Le-aş fi putut da nişte rochii lungi, negre, qasimite şi eşarfe pentru cap. Ce ruşine! Pe 45
- STÂLPI DE SARE -
tâmplele cărunte ale tatălui meu, femeilor ăstora nu le era ruşine să-şi arate trupurile bărbaţilor care le priveau.
Daffash îşi răsuci mustaţa subţire între degetul mare şi arătător, îşi întinse braţele şi odată cu ele şi pelerina-i largă, şi spuse:
