— Da, doamna profesoară, cu brânză şi castravete.
Toţi au râs de mine, iar eu mă simţeam teribil de neîndemânatică şi muream de cald sub pelerină.
— Stai jos. Ţi-ai adus Sfântul Coran?
— Da, doamna profesoară.
Am călcat pe marginea fustei lungi şi m-am împiedicat, prăbuşindu-mă sub un maldăr de haine.
— Bun. Am să te învăţ primul verset din Coran şi să scrii puţin în arabă.
— Da, doamna profesoară.
Ne-am aşezat în semicerc în jurul ei şi am repetat după
domnişoara Rahimeh versetele Coranului. În numele lui Allah cel Milos şi Milostiv.
— Nu trebuie să faci greşeli când citeşti cuvântul lui Allah.
Scoate-ţi masca, Haniyyeh, nu vezi nimic cu ea pe faţă.
51
- STÂLPI DE SARE -
Mi-am ridicat vălul şi am văzut feţele colegelor de clasă.
Figurile fetelor din Transiordania străluceau de fericire. Le-am zâmbit şi eu şi-am oftat. Dintr-odată, aerul devenise mai răcoros, iar camera mai mare. Eram aşa de entuziasmată că
învăţam ceva nou, versete din al-Fatiha. Sura mea preferată
era Cheagul de sânge.
— „Citeşte în numele Domnului tău ce a creat! Cel ce a creat omul dintr-un cheag de sânge… El l-a învăţat pe om cu condeiul, l-a învăţat ceea ce nu ştia.”
Şi eu, soră, ca un burete uscat, absorbeam toate lucrurile pe care nu le ştiam. Şcoala îmi oferea o scuză pentru a ieşi din casă şi a scăpa de furia tatălui meu. Însă vântul bate întotdeauna în partea opusă dorinţelor vasului. După un an, când am ajuns la sura Ya-Sin, la mijlocul Coranului, iar eu învăţasem să-mi scriu numele, tata mi-a poruncit să stau acasă, cu mama.
— Eşti fată mare acum.
Dar nu voiam să fiu fată mare, voiam să-mi silesc corpul să fie iar mic.
Îmi era dor de domnişoara Rahimeh şi de Dalai, prietena mea, îmi lipsea drumul până la kutab din fiecare dimineaţă
şi sendvişurile cu lipie umedă, brânză şi castravete.
— Da, tată, i-am răspuns, iar în clipa aceea mi-am auzit colegele de clasă repetând, ca pe o lecţie de gramatică:
„Haniyyeh, care peste doi ani va deveni mama lui Saad, i-a spus da tatălui ei.”
52
- FADIA FAQIR -
Maha
M-am furişat încet în încăpere, ca să nu mă observe oaspeţii veniţi pentru nuntă, însă mă văzu orăşeanul şi spuse:
— Ce ochi fermecători de beduină!
Muream de cald în rochia grea de catifea şi m-am rugat la Allah ca Daffash să nu mă pună să fac ceva. Tata intră în cameră târşâindu-şi picioarele şi privi dezaprobator picioarele dezgolite ale fetelor de la oraş. Ochii lui nu-i întâlniră pe ai mei atunci când îmi spuse:
— Allah să te protejeze, dulcea mea copilă.
Inima-mi zbură din piept şi-l îmbrăţişa pe bătrân. Era trist.
— Daffash, vino să pregăteşti mansaf- ul.
Am răsuflat uşurată şi i-am spus:
— Orezul e gata, carnea de oaie e bine coaptă în iaurt, iar pâinea e învelită în pânză de sac.
Allah să-mi binecuvânteze vecinele, ele făcuseră cea mai mare parte din muncă. Fără ajutorul Hamdei şi al Nasrei nu aş fi terminat de gătit.
Marginea uneia dintre saltele arăta atât de confortabilă şi de îmbietoare, că m-am prăbuşit pe ea, mi-am încrucişat picioarele, şi le-am vârât sub rochia lungă. Orăşenii vorbeau despre cluburile engleze, despre căpitani şi biserici. Eu nu văzusem niciodată aşa ceva. Femeia blondă rosti într-o arabă
ezitantă, fără niciun sunet gutural:
— Sunt acceptaţi doar englezii.
