femei şi cu stăpânul lui. Speram ca tata să nu afle. Nu rămăsese în sat nici măcar pentru nunta surorii lui. Nasra se strecură printre femei şi merse pe lângă mine, ca o umbră.
— Să te ajute, Allah, soră, îmi şopti ea. Nu pot să mă
căsătoresc, eu. Doresc un copil, eu.
Am luat-o de mână şi i-am spus:
— Nu-i nimic, poate e mai bine pentru tine aşa. Allah hotărăşte ce e mai bine pentru noi.
Mi-am lăsat capul în jos. Singurul cercel pe care-l purta Nasra se legăna în lumina slabă a lămpilor aflate în depărtare şi-mi amintea de fapta umilitoare a fratelui meu, care acum se dusese după străina aia ca un câine credincios.
Am avut mult de mers pe uliţele adormite, printre casele mici, din lut, cu ferestre înguste şi luminoase. Sanctuarul lui Abu Aubayydah se ridica înalt şi curat în partea stângă a satului, îmi imaginam că mâinile mamei ţineau roata de tors în întuneric, încercând din greu să prindă câteva momente de linişte şi să toarcă măcar puţin. În lumina palidă, stătea privind modelul covorului ei neterminat. Fundal bej şi forme maronii. Uliţele adormite mi se tot întindeau sub tălpi, asemenea unui râu nesfârşit. Iordanul străbătea valea, stropind cimbrul verde şi busuiocul de pe mal. Curgea spre Marea Moartă, lacul de care eram îndrăgostită. Din când în când, buzele-mi tânjeau după gustul sării.
Casa puternic luminată a lui Harb arăta străină în întuneric, în curte fuseseră ridicate nişte corturi, pentru 56
- FADIA FAQIR -
oaspeţi. Acoperişul nostru de acasă era jos şi rotunjit, al lui Harb era înalt şi drept. Când tata construise casa, rotunjise intrările sub formă de arcade. Casa lui Harb avea linii drepte, care se întâlneau formând unghiuri ascuţite. Liniile casei noastre erau circulare şi domoale. Trupul meu nu avea să se potrivească pentru a intra pe uşa dreptunghiulară. Era noua mea casă. Trebuia să mă liniştesc. Mi-am repetat asta de câteva ori, până ce minaretul sanctuarului prinse ecoul şi repetă:
— Linişteşte-te. Transformă-te într-un dreptunghi. Allahu-Akbar.
Când m-am strecurat pe uşa străină, am fost întâmpinată
de faţa strălucitoare a lui Harb, de mustaţa lui groasă, de dintele din aur şi de trupul lui zvelt, înalt. Coapsele-i ferme stăteau drept mărturie zilelor nesfârşite petrecute călărind cai arabi puternici. L-am iertat că era la fel ca ceilalţi bărbaţi şi mi-am acceptat dragostea pentru el. Mă luă de mână, făcându-mă să mă simt dintr-odată subţire, moale şi catifelată. Când mă ajută să mă aşez, plămânii părură să mi se strângă în piept. Coastele mele prinseră aripi şi porniră în zbor înalt când Harb ridică vălul din brocart, dezvăluindu-mi faţa. Îmi privi cu ochi rugători, supuşi genele încărcate de lacrimi. Inima-mi zbură afară din piept şi pluti deasupra capului soţului meu.
Când Hamda se apropie şi mă sărută pe frunte nu am putut plânge. Harb era singurul de a cărui prezenţă era conştientă fiecare fibră din fiinţa mea. Ea-l privi şi-i spuse:
— Ne e foarte dragă. Să ai grijă de ea!
— Pe Allah, să nu vă faceţi griji. E frumoasă precum o iapă
pursânge şi ţin la ea ca la ochii din cap.
Când Hamda ieşi din cameră, toată lumea plecă odată cu ea. Toboşăreasa, dansatoarele, Tamam şi Hajjeh Hulala.
Prietenele mele, Halimeh şi Nasra, m-au sărutat pe obraz şi au zburat din odaie precum liliecii care simt sosirea întunericului.
57
- STÂLPI DE SARE -
Harb îşi întinse braţele şi mă îmbrăţişă strâns, ca şi cum s-ar fi temut să nu dispar asemenea călăreţilor din Karak.
Mama îmi povestise că oamenii din Karak erau uneori treziţi noaptea de caii ce nechezau şi de clinchetul săbiilor luptătorilor profetului din Bătălia de la Mutah. Când locuitorii din Karak priveau afară, călăreţii dispăreau în lumina difuză a răsăritului. Călăreţul meu îmi luă faţa în palmele sale şi îşi plimbă ochii asupra buzelor ce-mi fremătau şi a bărbiei tremurânde. O atingere care cerea, care dezmierda. Printre sunetele tobei şi chiuiturile femeilor, am distins cântecul din noaptea nunţii:
Hei, mire,
Suntem pure
Şi catifelate precum petalele trandafirilor.
Toţii membrii tribului aveau să aştepte în faţa uşii dovada virginităţii mele. Fetele şi băieţii, copilaşi pe jumătate despuiaţi, bătrâni ştirbi şi călăreţii – cu toţii erau însetaţi de sângele meu. Inima începu să-mi bată nebuneşte. Ce avea să-mi facă? Urma să-mi curgă nişte sânge. Era ca un ciclu obişnuit? Întrebările îmi zburau prin minte ca nişte porumbei în vreme ce Harb îmi masa picioarele. Îi puteam vedea părul des şi pielea întunecată de pe umăr. Nu mă mai simţisem niciodată atât de moale.
Am tresărit, îndepărtându-mă repede de Harb, când am auzit-o pe Tamam ciocănind la uşă:
— Fiule, fă-mă să merg cu capul sus tot restul vieţii mele.
Arată tribului dovada că eşti mândria tribului Qasim.
Harb îşi lăsă capul în mâini. Nu mai era interesat de trupul meu.
— N-am să o pot face dacă tot bat la uşă.
L-am strâns în braţe. I-am sărutat fruntea asudată, ochii, nasul, gura. Auzeam galopatul cailor de afară şi focurile trase în aer. Tinerii din trib deveneau nerăbdători. Harb se culcă
pe podea, închise ochii şi-şi întinse picioarele. Simţeam că
58
- FADIA FAQIR -
trebuia să fac ceva ca să-l ajut. Nu ştiam exact ce. M-am întins lângă el şi i-am odihnit capul pe sânii mei. Începu să
respire liniştit şi întinse din nou mâinile spre picioarele mele.
Faţa îi era acoperită cu sudoare, iar braţele-i tremurau.
— Totul e bine, i-am spus, e bine.
