Niciun loc nu e bun. Lumea e teribil de mică, e ca un salon de spital fără aer.
— E altceva. Vezi oameni pe care în viaţa de zi cu zi nu ai putea să-i vezi şi vizitezi locuri în care nu ai putea merge.
Filmul pe care l-am văzut era făcut la Cairo. Îmi plăcea tare mult accentul egiptean şi zgomotul marelui oraş. Jucam
„prinde piatra” cu Dalai, pe trepte, când m-a strigat mama.
Mi-a spus că Omar, fiul lui Um Abdu, avea să ne ducă la cinematograf în a doua zi de sărbătoare. Chiar înainte ca soarele să fi răsărit făcusem deja baie, mă îmbrăcasem cu hainele cele noi şi mă pieptănasem. I-am aşteptat cuminte pe Omar şi pe Dalai, ca să nu atrag atenţia tatei asupra ieşirii noastre în oraş. Pe viaţa ta, a fost cea mai lungă aşteptare de când mă ştiu.
Când Dalai şi Omar au bătut la uşă, mi-am revenit. Au intrat, au dat mâna cu tata şi au rostit:
— Sărbătoare fericită, unchiule.
61
- STÂLPI DE SARE -
— Haniyyeh, adu dulciurile.
Tremurând, le-am oferit bomboane de ciocolată şi le-am făcut pe furiş semn să nu spună nimic. Dalai a înţeles, însă
Omar ne-a dezvăluit secretul.
— Unchiule, vreau să-ţi cer voie să o duc pe Haniyyeh la cinematograf.
Mi-am acoperit capul cu mâinile, ca să mă apăr de explozia de furie ce avea să urmeze. Am aşteptat, cu ochii închişi, lovitura cataramei de fier a curelei, geamul spart şi cuvintele usturătoare. Nimic. Am deschis un ochi şi m-am uitat în jur. Stăteau toţi jos şi zâmbeau.
— Am să le las cu tine, Omar, pentru că am încredere în tine. Eşti bărbat şi le poţi proteja. Dar să le aduci înapoi devreme.
Aproape că lăcrimam când mi-am pus mulaya turcească.
Mi-am potrivit pelerina, masca şi vălul, apoi am coborât treptele înguste ale casei.
— Fetelor, pe aici! strigase Omar.
Străzile Pieţei de Zahăr erau pline de bărbaţi şi de femei beduine.
Femei beduine? Ca mine. Chiar există. Satul meu, Hamia, chiar există.
— Pe Allah, ca mine.
— Da, ca tine, Maha.
— Eu n-am fost niciodată la oraş. Doar la Fuhais.
— Şi aş vrea ca tu să nu fi plecat niciodată din satul tău.
Aş vrea ca eu să nu fi mers niciodată la cinematograf. Maha, aş vrea multe lucruri, atunci nu ştiam ce ştiu azi. Doar o ţineam pe Dalai de mână şi-mi desfătam ochii privind lumina curată a râului. Casele vechi, construite pe pietre albe, străluceau în lumina soarelui şi perdelele din dantelă
fluturau în vânt. Chiar atunci, chiar acolo, m-am molipsit de o boală care se numeşte „tânjire”. Tânjeam să văd, să aud şi să simt ce se petrecea dincolo de acele perdele, dincolo de uşile închise. Viaţa oraşului şi locuitorii lui începură să-mi curgă prin vene. Am trecut pe lângă piaţa de carne, unde se 62
- FADIA FAQIR -
vindeau măruntaie de oaie, pe lângă biserica catolică, unde călugăriţele mergeau să se roage, pe lângă piaţa Bukhariyyeh, unde perşii vindeau mărgele şi paiete, şi pe lângă ruinele romane, ajungând apoi la câmpia verde.
Mirosul de ridichi ude şi de salată învăluia locul. Pârâul care traversa câmpia răcorea aerul.
— Haideţi, fetelor, ne strigă Omar, care era întotdeauna cu câţiva paşi înaintea noastră.
Literele roşii, scrise pe un cearşaf alb, anunţau
„Cinematograful al-Amir”. Omar ne-a spus să rămânem afară
şi merse să cumpere bilete. Eram înconjurate de băieţi şi de bărbaţi. Nu se afla acolo nicio fată. Am strâns tare mâna lui Dalai până ce ne-am văzut intrate într-o hală mare, aproape goală, şi ne-am aşezat pe nişte scaune joase din pai.
S-au auzit câteva păcănituri, după care linişte totală. Soră, dacă ai fi aruncat un ac pe podea, s-ar fi auzit căzând. S-au auzit apoi sunete şi apărură imagini pe perete. Reclame pentru săpunul Lifebuoy, biscuiţii Marie şi crema de pantofi Kiwi. Toate fabricate în Anglia. Durau mai mult decât prostiile noastre. Calitate excelentă şi standarde înalte. Apoi a început filmul. Farid al-Attrash a apărut pe ecran, iar eu am fost izbită de un sentiment ciudat, ca şi cum mi-aş fi pierdut partea de jos a corpului. Îi cânta Samiyyei Jamal, care din cauză că era săracă trebuia să lucreze ca dansatoare din buric într-un club de noapte. Însă era o artistă cu o conduită frumoasă şi cinstită. Femeile cu gura mare, care trăgeau cu ochiul prin ferestre mici, o bârfeau şi o acuzau de fapte imorale. Samiyya Jamal era nevinovată. Continua să
danseze pe melodiile lui Farid. Îşi legăna şi-şi unduia şoldurile frumoase, îşi scutura sânii, iar Farid cânta despre suferinţele iubirii.
Într-o noapte, a condus-o acasă cu maşina şi a sărutat-o duios pe buze. Partea de jos a trupului meu s-a prăbuşit atunci pe podea, simţeam că ar fi trebuit să mă aplec şi să-mi ţin coapsele şi şoldurile cu mâinile. Dar nu puteam. Nu mă puteam mişca, nici măcar nu puteam să clipesc.
63
- STÂLPI DE SARE -
Cu tine, cu tine, întotdeauna.
Auzindu-ţi paşii, întotdeauna.
