— Hakim a murit acum patruzeci de ani. În ţinutul acesta erau doar ruine atunci.
Mă durea chiar trupeşte faptul că soţul meu nu voia să mă
creadă.
— L-am văzut.
— E mai bine pentru el să stea ascuns. Nu trebuie să fie văzut.
Jarbwa îmi spusese odată că Harb lupta împotriva englezilor. Călare, şi împreună cu alţi bărbaţi, el ataca bazele armatei. Îmi spusese că Harb lupta împotriva Mandatului.
Eram supărată că acum nu voia să împărtăşească toate acestea cu mine. Alesese să le păstreze pentru el. Voia ca Hakim şi rezistenţa lui să rămână ascunse. Am evitat scurtătura şi am trecut printr-o plantaţie de bananieri.
Hakim urcase pe Muntele Hamia şi dispăruse în norul ce-i înconjura piscul. Probabil că Harb mă urmărea îndeaproape, auzeam în spate foşnetul frunzelor groase. Am ajuns într-o vale uriaşă, prin mijlocul căreia trecea un pârâiaş. Mi-am spălat sarea de pe mâini şi de pe faţă, iar Harb începu să-şi spele părul. Mi-am făcut mâinile căuş şi le-am umplut cu apă. Când am turnat-o peste capul lui îşi schimonosi gura amuzat. Apa proaspătă îi trecu peste ochi şi peste mustaţa stufoasă. Toţi copacii din vale, toţi viermii orbi de sub pământ, toţi şerpii încovrigaţi sub pietre şi toţi stropii de apă
dansau pe ritmul fericirii mele nou-găsite.
— Fată, ai un protector cu sabie şi scut?
— Nu, nu am, dar în faţa ta am să mă plec.
Sunetul melodios al fluierului Nasrei îmi ajunse la urechi.
Părea mai nostalgic şi mai deznădăjduit ca oricând.
— Biata Nasra, am oftat.
— Fratele tău este vinovat, spuse Harb pe un ton de condamnare.
— Deci tribul ştie.
— Toată lumea. Tinerii o batjocoresc.
70
- FADIA FAQIR -
Nu era destul că Nasra fusese jupuită până la os, voiau să
devoreze şi ce mai rămăsese. Mi-o imaginam mergând în urma oilor spre păşune. O siluetă întunecată în depărtare. În lumina dimineţii, mâinile mele semănau cu două păsări captive. Harb mă îmbrăţişă. Ţinându-mi bărbatul de mână, am continuat să mă îndrept spre satul de lut.
71
- STÂLPI DE SARE -
Povestaşul
În numele lui Allah cel Milos şi Milostiv, „Şi poeţii! Ei sunt urmaţi doar de cei care se rătăcesc. Nu-i vezi oare? Ei aiurează în fiece vale spunând ceea ce nu fac.”
O, stăpâni prealuminaţi, rostiţi o rugăciune pentru sufletul lunii pline, al Profetului nostru Mohamed şi al companionilor lui cei drepţi. În seara aceasta, a şasea noapte a Ramadanului, luna iertării şi a milei, am să adaug încă o pată de culoare poveştii mele, ce este preţioasă şi felurită
precum un covor persan. Deşi am călătorit în Persia, nu-mi pot aminti nimic în afara magicianului ce îngenunchea în faţa unor flăcări învăpăiate. Cei slabi de minte venerau un foc tăcut pe care o cană cu apă rece l-ar fi putut stinge.
Lăsaţi-mă să mai adaug o umbră mirajelor din deşertul minţii. Greşelile îi urmăresc pe povestaşi pană în abisul sufletelor lor. Pentru a aduce fărâmele laolaltă şi a vă dărui o lună perfectă, m-am preumblat din vale în vale.
Cel mai impresionant peisaj se află în sudul acestui locaş
al vânturilor. Petra. Măreţia, durerea, sculptura! Nu am văzut nimic asemenea ei, în nicio altă vale. Nici chiar în valea uitată a minţii mele. Stânci trandafirii, locaşuri în munte şi temple. Cu două mii de ani în urmă, când Pământul era doar un deşert pustiu şi plat, nabateenii12 au descoperit o junglă
de stânci trandafirii şi au început să sculpteze şi să tot sculpteze. I-am cerut Azizei să urce până la palat, să coboare la tezaur şi să se îndrepte spre mormintele regale, unde erau sculptate şase monumente pentru şase regi. După ce m-am apropiat de fiecare perete, am atins fiecare tavan şi am privit fiecare stâlp, mi-am dat seama că vraja acestui loc nu avea să se spulbere niciodată, în ciuda eforturilor mele. Asemenea vulturilor, oamenii trăiseră în locaşurile săpate în munte.
12 Nabateenii, populaţie antică arabă din sudul Iordaniei, Canaan şi nordul Arabiei. Regatul nabateean a fost cucerit de Imperiul Roman sub împăratul Traian (n. tr.).
72
- FADIA FAQIR -
Pietrele scrâşneau amintindu-mi insignifianţa oamenilor care gravează, sapă, sculptează şi apoi mor, supravieţuindu-le întotdeauna stâncile dure şi cerul albastru. Stâncile trandafirii îmi aminteau de roşeaţa din obrajii Mahăi. Chiar dacă te aşezi cu măgăriţa şi cu maimuţa ta exact în mijlocul ei, Petra13 rămâne misterioasă, de necucerit. Asemenea Petrei, şi Iordanul. Amândoi sunt precum o cutie de bijuterii încuiată, căptuşită cu catifea şi plină cu aur, peruzele şi perle pe care ţi le poţi imagina, dar nu le poţi atinge niciodată
cu mâinile tale tremurătoare şi avide.
Maha – „smochină indiană amară”, îi spuneau oamenii din Hamia – începu să muncească cu un entuziasm proaspăt în gospodărie. Îşi petrecea aproape tot timpul udând, smulgând buruienile, afânând pământul şi chiar frecând portocalele până ce străluceau în soare. De ce credeţi că o făcea? Îmi poate spune cineva de ce? Nu, nu pentru că era o ţărancă
harnică. Motivul faptelor ei era mai profund de-atât.
Pământul. Da, stăpânii mei, PĂMÂNTUL. Sursa lăcomiei şi a tuturor conflictelor.
Ea începu să lucreze cu hotărâre, de parcă livada i-ar fi aparţinut ei, nu bietului ei frate Daffash. Vicleşugul femeilor nu cunoştea limite. Era o comoară, credea ea, pe care avea s-o moştenească în curând. Dacă aţi fi împărţit lăcomia din ea ar fi fost destulă pentru toate inimile noastre. Vicleşugul lui Allah îl devorează pe cel al credincioşilor.
