— Allah ştie că vreau sute de fii. Fiii tăi.

Mi-am şters lacrimile şi am spus:

— Atunci am să merg.

— Încrede-te în Allah, spuse el şi-şi trecu degetele peste pântecele meu gol.

Atingerea degetelor lui aspre m-a făcut să-mi dau seama cât de obosit, de epuizat era soţul meu.

— Aţi făcut iarăşi raiduri la alte triburi?

— Nu, nu la alte triburi. Ai ceva de mâncare pentru mine?

Am dezvelit pâinea şi am pus câteva bucăţi pe o tavă din pai. Când am ieşit din cameră aerul era răcoros şi primitor.

Am auzit câinii lătrând şi un foc de puşcă în depărtare.

Strigătele lui Raai, paznicul, dădeau o notă familiară

zgomotelor nopţii. Am aprins focul, am fiert ceai şi am prăjit două ouă în tigaie. Harb n-avea să mă părăsească dacă

85

- STÂLPI DE SARE -

aveam să-l hrănesc cum trebuie şi să am grijă de el. Eram stearpă, aşa că trebuia să fiu o gospodină şi o iubită

desăvârşită. Am purtat cu greu tava încărcată şi am strecurat-o prin uşa întredeschisă. Bietul meu soţ dormea dus. L-am acoperit cu pelerina şi cu o cuvertură din piele de oaie. Oare unde mergea atunci când pleca de-acasă? Ce făcea de era atât de slab şi de obosit?

Harb se urcă pe cal şi plecă înapoi în munţi. Am spus mătuşii Tamam că voi merge cu ea la Hajjeh Hulala. Pufăi din pipă şi-mi spuse că era şi vremea să fiu înţeleaptă. Gata.

Acceptând să merg la Hajjeh Hulala mă înfieram singură ca fiind stearpă. Toată lumea avea să afle despre vizita mea, să

ţeasă poveşti şi să găsească motive pentru sterilitatea mea.

Teama trebuie să fie de vină, pentru că atunci când era mică

a văzut trupul mamei ei pe podeaua sanctuarului. Încă de mică a trebuit să aibă grijă de tatăl ei. A cărat doi saci cu orz care i-au rupt spatele, răpindu-i orice şansă. Când nu a putut să se roage pentru sufletul profetului, a fost deochiată.

Oamenii spun că şi-a petrecut noaptea nunţii în mare, mineralele şi sărurile i-au intrat în pântece şi l-au distrus.

Auzeam sunetul şuierător al frunzelor lovite de o briză

uşoară. Sunetul şuierător ce acoperea întreaga vale şi urca spre Muntele Latroun, lovindu-se de ferestrele pictate ale mănăstirii; sunetele şuierătoare ce urcau pe Muntele Mukaber din Ierusalim şi ajungeau în moscheea Aqsa, ce striga de cinci ori pe zi; sunetele ajunseră chiar şi în Munţii de Sare, unde trăiau soţul meu şi fraţii lui, spunându-le povestea scandalului stârnit de mine. Însoţitorii lui Harb râdeau şi îi spuneau:

— Dacă ai cumpăra o puşcă englezească şi ai descoperi că

nu funcţionează, ce-ai face? Ai arunca-o şi ai cumpăra alta.

86

- FADIA FAQIR -

Um Saad

Încă ţineam în braţe perna şi mă gândeam la puştile englezeşti când Um Saad, companioana mea din spitalul înceţoşat, îmi strigă numele.

— Maha, soră.

Era o noapte fără lună. Vântul rece nu reuşea să împrăştie mirosul de săpun medicinal şi apă. M-am ridicat, mi-am proptit perna la spate şi am răspuns:

— Da, Um Saad.

— Până şi luna s-a dus la culcare. Înainte o priveam prin găurile în formă de stea din jaluzelele de lemn. Ah, anii trecuseră şi eu încă trăgeam cu ochiul la viaţa ce se desfăşura afară. Tatăl Luminii cânta în limba cercheză, în vreme ce aprindea felinarele cu gaz. Îmi aminteau de spânzurători, acele braţe din lemn. Ammanul era asemenea unei închisori otomane spaţioase. Ţinea scăpărătoarea sus şi aprindea lampa. Treptat, străzile înguste erau inundate de lumină. Era momentul meu preferat din zi. Scăpărări şi sclipiri şi vocea tristă a Tatălui Luminii. Trebuie să fi jelit pierderea păşunilor întinse şi primăverile îngheţate din Caucaz. Tata îmi spunea Haniyyeh visătoarea. Găurile sub formă de stea din jaluzele lăsau să intre o briză blândă în camera încărcată. Plină cu perne…

— Noi folosim saltele şi perne. Daffash le-a vândut pe cele mai multe dintre ele lui Samir Paşa. Voia să cumpere în locul lor fotolii.

— Cine este acest Daffash despre care tot vorbeşti?

— Fratele meu, fiul tatălui meu. Era asemenea soarelui de iarnă. Acum îl cunoşti, acum nu-l mai cunoşti. Răutatea şi bunătatea se împleteau.

— Daffash? Ce nume! E chipeş?

— Allah să te răsplătească, suntem prea bătrâne pentru asta.

Am zâmbit şi mi-am dus mâna la gură să ascund lipsa dinţilor.

87

- STÂLPI DE SARE -

— Tu nu eşti. Eu sunt. O, da, sunt. Zilele au venit şi au trecut. Am fost chiar şi îndrăgostită. În vremea aceea inima mi se rostogolea asemenea roţilor carelor cu porumb.

Muhammad, înalt, puternic şi blond. Era cerchez. De câte ori treceam pe lângă magazinul lui îmi strângeam şi mai mult

mulaya în jurul pieptului. Voiam să-mi ascund sânii. Tata îmi spunea:

— Nu mai eşti o copilă. Sânii îţi sunt mari ca pepenii.

Îmi era tare ruşine cu pepenii mei. Mă aplecam de spate ca să îi ascund, să-i îngrop în piept. De asta sunt acum cocoşată. Ah! Dragostea şi dorinţa. Dragostea m-a făcut să

vreau să fiu mai înaltă, mai albă şi mai plinuţă. Ciudat.

Când e deja prea târziu înveţi să accepţi felul în care arăţi.

Credeam că Abu Shawmer, farmacistul, cu ierburile şi chimicalele lui, mi-ar putea da o reţetă pentru a-mi face nasul mai mic, buzele mai pline, coastele mai puţin vizibile şi degetele de la picioare mai scurte. Acum e prea târziu. Allah a dat şi Allah a luat, însă Tatăl Luminii ne-a supravieţuit tuturor. Felinarele strâmbe nu mai există. S-au strecurat sub covoarele din Marea Moschee. Ammanul are electricitate astăzi. Spânzurătorile au fost împinse sub covoarele moscheii.

— Electricitate? În satul meu nu există.