— Ce caută în ţinutul nostru?
— Dezgroapă oasele lui Salahudin.
— Salahudin?
— Salahudin al-Ayyubi, liderul musulman medieval care i-a învins pe Cruciaţi.
66
- FADIA FAQIR -
— De ce vor să-i dezgroape oasele?
El privi către malul de vest şi-şi scutură capul ca un cal furios:
— Nu, nu sunt ca fratele tău Daffash.
Se aşeză în faţa mea şi îmi luă capul în mâini. În strălucirea rece a lunii am reuşit să disting expresia de pe faţa lui. O mai văzusem la tatăl meu, când îşi luase rămas-bun de la trupul neînsufleţit al mamei mele. Şeicul Nimer, tatăl meu, plânsese trei zile la mormântul mamei mele. Harb mă trase mai aproape de trupul său cald, îmi mângâie părul şi îmi atinse faţa. Mâna mea se revoltă împotriva sfaturilor din bătrâni şi înconjură talia lui Harb. El îşi dădu părul pe spate şi grăbi pasul, nerăbdător să ajungă la mare.
O imensă câmpie întunecată se întindea în faţa noastră, apa proaspătă a râului împreunându-se cu apa sărată a mării. Briza răcoroasă îmblânzea căldura aerului. Lumina lunii transforma marea într-o oglindă uriaşă, la fel ca aceea pe care bunica mea i-o dăduse mamei. Era asemenea unei bucăţi de argint topit. Erau doar câţiva palmieri şi puţine cămile, ce arătau ridicol de mici pe câmpia uriaşă. Totul era răcoros, calm şi atrăgător. Sufletul meu se întindea spre cer şi se apleca apoi pentru a săruta marea. Eram recunoscătoare pentru darul vieţii şi am iertat timpul pentru toate nenorocirile pe care le adusese asupra mea. Daffash era cuprins de o furie teribilă atunci când mă bătea. Sigur, nu voise să-mi facă rău. Mama fusese mereu chinuită de dureri şi trebuise să ne părăsească. Să car apă, să-mi consolez tatăl şi să fac menajul nu mă epuizaseră deloc. Mi-am întins braţele şi am jurat să nu mai plâng niciodată, să zâmbesc mereu şi să-mi iubesc soţul până la moarte.
Am început să râd şi am luat-o la fugă spre apa argintie, să-mi umplu nările cu aerul sărat, să inspir mirosul înţepător al acizilor şi al mineralelor. Apa vindecă toate bolile de piele. Mi-am trecut mâinile prin păr. Harb îşi desfăcea cureaua, de care atârnau pumnalul şi sabia, aruncând-o la pământ. M-am aşezat pe o piatră neagră, plată, şi mi-am 67
- STÂLPI DE SARE -
privit soţul. Pelerina îi căzu la pământ. Îşi desfăcu şi cămaşa, iar scoţând-o îşi dezvălui pieptul măsliniu. Mi-am coborât ochii, fixându-mi privirea asupra pietricelelor acoperite de sare. M-am înroşit cu totul când mi-am dat seama că ochii mei voiau să vadă mai mult din trupul lui, că urechile mele doreau să-i asculte răsuflarea şi că nasul meu jinduia să-i miroasă trupul uns cu mosc.
Trupul îmi tremura în vreme ce el mă dezbrăca. Întâi scoase vălul, apoi cămaşa din mătase a mamei, juponul şi apoi pantalonii. Mă îmbrăţişă strâns. Mână în mână ne-am scufundat trupurile în apa călduţă ce fusese încălzită în timpul zilei de razele soarelui. Ne-am ţinut de mană, ne-am îndoit, am rezistat, iar apoi am cedat tentaţiei. Harb mă
sărută pe frunte. Apa era lină, palmierii nu se mişcau în vânt, cerul îşi ţinea răsuflarea. Am înotat spre soţul meu, m-am ridicat şi i-am sărutat fruntea. Nu aveam de gând să
ascult sfaturile bătrânilor. Trupul îmi fremăta de căldură şi viaţă. Nu, nu aveam să ascult sfatul mamei mele. Iartă-mă, mamă. Privirea din ochii lui era plină de respect şi de încântare. Aşadar nu mă dispreţuia din cauză că îi sărutasem fruntea. Femei din Hamia, trăiţi într-un morman de bălegar. M-am apropiat mai mult de el, să primesc fiecare strop din apa mării.
— Eşti femeia mea, gâfâi Harb, ţinându-mă strâns.
— Sunt femeia ta, am repetat eu.
Degetele-mi erau înfipte adânc în spatele lui.
— Îmi aparţii mie, insistă el.
— Sunt a ta, am şoptit.
Trupul îmi tremura când l-am primit. Am strigat numele mamei, mi-am arcuit corpul şi apoi am cedat. Stelele sclipeau, iar orizontul a devenit mai larg, fără limite.
Munţii Hamia, stâncile negre, izvorul mineral, şi, dincolo de acestea, înaltul Ierusalim, erau martorii naşterii iubirii noastre. Epuizată şi mulţumită, luna se retrase în lumea ei.
Îl iubeam pe bărbatul ce-şi ştergea acum trupul ud cu cămaşa de bumbac. Aveam să-l protejez, să accept protecţia 68
- FADIA FAQIR -
sa şi să fiu femeia lui până ce sufletul meu avea să se întoarcă la Creator.
— Eu stau pe o piatră, iar tu pe alta. Mă accepţi drept soţ?
mă întrebă Harb.
— Te accept.
Am râs amândoi. Marea se transformase într-un nor de lumină ce strălucea în ceaţă, nerăbdătoare să se ridice către munţii Ierusalimului. Auriu înfocat, argintiu strălucitor, maro-închis şi o lumină albă veselă. Harb îmi cuprinse faţa în mâini şi-mi spuse că eu eram iapa arabă ce avea să-l însoţească oriunde ar fi mers, planta ce avea să-i uşureze durerile. Am râs, încercând să-i ocolesc privirea. Cristalele mici de sare ce se prinseseră în părul de pe pieptul său sclipeau în lumină. Mâinile îmi erau pătate de acizi şi minerale. Înotasem în mare, făcusem dragoste în mare, plânsesem în mare, ne părăsiserăm pe noi înşine în mare.
Bazaltul, cămilele răbdătoare şi râul Iordan, care îşi revărsa apele dulci în Marea Moartă, toate cântau melodia iubirii mele.
Apărându-mi ochii de soare, am cercetat împrejurimile.
Muntele Latroun se înălţa drept, Munţii Hamia se aplecau protectori, iar marea se întindea jucăuşă, privind cerul. În dimineaţa aceea munţii aveau o strălucire deosebită în jurul piscurilor. Trebuie să fi fost lumina răsăritului. Trupul mi-a îngheţat când am distins umbra strâmbă a lui Hakim urcându-se pe munte.
— Hakim! am strigat cu toată puterea, arătând spre munte. Hakim există, i-am spus lui Harb.
— O crezi pe Hajjeh Hulala? E o cotoroanţă bătrână.
Roua şi lumina, surorile beduinilor m-au ajutat să-l văd pe Hakim, cu spatele lui strâmb, cu capra cea neagră şi bastonul lung. Tata îmi spusese că Hakim, întruparea mâniei şi rezistenţei arabilor, n-avea să înceteze să respire niciodată, nu avea să moară niciodată şi avea să umble mereu prin deserturile şi munţii Arabiei. Mulţi încercaseră să-i verse sângele, dar el supravieţuise.
69
- STÂLPI DE SARE -
Harb avea zugrăvită pe faţă o expresie ciudată atunci când rosti:
