— Da, mi-a răspuns şi m-a sărutat pe buzele întredeschise.
O bocănitură puternică în uşă l-a îngheţat pe Harb. Se ridică şi lovi peretele cu picioarele.
— Haide odată, şuieră Tamam, tot tribul aşteaptă.
Aşteptarea poate să aducă ruşine bătrâneţii mele.
Lui Harb îi dădură lacrimile când spuse:
— Maha, nu pot.
Mă gândeam la onoarea mea. Eram virgină, aveam sângele în mine, dar Harb era cel care trebuia să-l verse. Harb era cel care trebuia să facă dovada că eram virgină. Ce s-ar fi întâmplat dacă cei de afară n-ar fi primit cearşaful pătat de sânge? Ar fi crezut că nu aveam onoare. Ruşinea mi-ar fi ucis tatăl.
— Nu au să ne lase în pace până n-au să obţină un cearşaf alb picurând de sânge. Dacă nu li-l dăm au să creadă
că nu sunt virgină. Numele familiei mele va fi mânjit pentru totdeauna.
Faţa lui Harb era palidă când rosti cu greu:
— Maha, nu pot.
I-am zâmbit, deodată, şi am spus:
— Îi putem păcăli.
— E imposibil! oftă el.
— Crestează-mi degetul cel mic cu vârful pumnalului…
— Nu, n-am să fac una ca asta.
— Sângele meu e ceea ce vor.
— Nu te pot răni în noaptea nunţii noastre.
Am înşfăcat pumnalul şi mi-am crestat doar vârful degetului, ca să nu sângerez prea mult. În timp ce mă
ştergeam de sânge pe cearşaf am văzut lacrimi în ochii soţului meu. Îmi sărută mâna şi-mi spuse că nu voise să
59
- STÂLPI DE SARE -
sufăr, că iubea fiecare părticică din mine, chiar şi degetul cel mic.
— Arată-le dovada castităţii mele, repede.
Cu mâna tremurândă, ridică în aer cârpa pătată, apoi o aruncă prin uşa întredeschisă. Ar fi trebuit să fie gol. Am chicotit.
Tot tribul a înnebunit când mi-a văzut sângele virgin.
Aveau să pună cârpa în vârful ţevii unei puşti, să se urce pe cai şi să tragă câteva focuri în aer. Încă o femeie din trib se dovedise a fi ferecată, iar acum fusese deschisă. Mierea dinăuntru era în siguranţă; eram pură.
60
- FADIA FAQIR -
Um Saad
— Maha, soră, oftă Um Saad.
Mă simţeam obosită în seara aceea, ca şi cum mâinile şi picioarele mi-ar fi fost făcute din muşchi de copac. Nu aveam deloc energie, nu aveam voinţa de a mai trăi şi a vedea încă
un răsărit. Mi-am dres vocea şi am şoptit:
— Da, Um Saad.
— În seara asta inima-mi tânjeşte după ceva, ceva ce nu pot atinge. Aşa ne-a creat Allah. Tânjim, vrem, dorim, jinduim, îmi aduc aminte de prima şi ultima oară când am fost la cinematograf.
— Ce e cinematograful? am întrebat-o, ca s-o fac să
vorbească în continuare, să fie fericită.
— Intri într-un sală mare, te aşezi pe un scaun din paie şi te uiţi la perete. Dintr-odată apare o rază de lumină şi începi să vezi oameni şi să auzi ce vorbesc. E fantastic.
— Dar de ce mergi acolo să vezi şi să auzi oameni?
De ce să fi mers oriunde ca să vezi şi să auzi oameni?
