Adorându-ţi frumuseţea, întotdeauna.
— Eu aud mereu paşii fiului meu, mereu. Zgomotul lor dulce are mereu ecou în urechile mele, Um Saad.
Mă ignoră, vorbind în continuare despre film.
— Am plâns când nu l-au lăsat să-şi vadă iubita. Am plâns când au acuzat-o că e uşuratică. Am plâns când s-au sărutat şi am plâns şi când s-au căsătorit, la sfârşitul filmului. Dalai m-a întrebat de ce plângeam.
— Nu pot îndura fericirea, i-am răspuns.
Nu pot să-ndur fericirea. Nu pot să simt mirosul fericirii.
Soră, fericirea îmi spintecă inima. Allah a creat oamenii cu o gaură în piept. Oamenii plâng când îşi amintesc momentele triste, plâng când îşi amintesc momentele fericite, plâng când îşi dau seama că nu au trăit nici momente fericite, nici momente triste de care să-şi amintească. Blestemată fie viaţa asta.
În noaptea aceea, Maha, am descoperit jaluzelele şi găurile în formă de stele. Am stat pe pernuţe şi am privit prin găuri oraşul întunecat. Ammanul dormea dus. Uitare inimilor frânte şi străzilor triste, pustii. Îmi venea să cad în genunchi; eu, Haniyyeh Um Saad, simţeam, nevoia să strig numele cuiva; simţeam nevoia să… simţeam nevoia să dezmierd ceva; voiam să ating, să alint. Voiam să-mi frec nasul de bărbia cuiva. Tot ce am reuşit să fac în noaptea aceea lungă, asudată, a fost să mă mângâi singură şi să îmbrăţişez întunericul.
64
- FADIA FAQIR -
Maha
Era aproape ora răsăritului. Strigătele bărbaţilor se potoliseră şi mi-am dat seama că mă aflam în braţele lui Harb. Stăteam întinşi unul lângă altul pe saltea, în tăcere. Îşi trecea degetele prin părul meu, desfăcându-mi încet cozile. I-am scos eşarfa de pe cap şi i-am îmbrăţişat gâtul. Înţelegerea noastră secretă împotriva tribului ne apropiase mai mult unul de altul. Când părul îmi era cu totul liber, mi se revărsă
pe umeri dansând. Degetele-i subţiri se plimbau peste ochii mei, peste nas, obraji, urechi şi poposiseră pe buze. Liniştea, plăcerea şi o foame irezistibilă îmi atacară trupul din toate direcţiile. Eram virgină, iar virginele nu trebuie să le răspundă bărbaţilor lor. Ar fi putut crede că eram o femeie uşoară.
Îmi sărută partea din stânga a gurii, apoi partea dreaptă şi în cele din urmă partea din mijloc a buzelor mele tremurătoare. Nu se compara cu nimic, nici măcar cu a săruta henna, calul sau portocalele. Allah să blesteme cotoroanţele şi legile vechi. M-am apropiat mai mult de el şi l-am cuprins cu braţele.
— Inima-mi începe să bată tare şi să tresalte atunci când te văd, spuse el.
— Călăreţii triburilor nu trebuie să placă femeile.
— Doar pe tine, Maha, soaţa sufletului meu.
Fiecare cuvânt pe care îl rostea, fiecare mişcare pe care o făcea, aduceau cu ele mai multă libertate şi bucurie. Trupul îmi era tot mai uşor şi mai uşor până când m-am transformat într-o pană de struţ.
— Harb, îmi doresc ceva.
— Dorinţele tale sunt porunci pentru mine.
— Putem merge la Marea Moartă?
— Da.
— Acum?
Îşi dădu părul la o parte de pe faţă, şi spuse:
— E prea târziu.
65
- STÂLPI DE SARE -
— Nu e departe, i-am răspuns eu cu vocea rugătoare.
Briza călduţă şi umedă îmi mângâia faţa şi părul desfăcut.
Harb mă ţinea de mână. Satul întreg dormea dus, în afara câtorva ferestre la care era lumină. Femeile fără somn alăptau copiii. Am adulmecat parfumul florilor de portocali, mi-am umplut plămânii cu parfumul fericirii mele. Ne-am plimbat de-a lungul malului Iordanului, care era acoperit cu totul de lămâi şi portocali. Îmi lăsasem papucii în casa lui Harb şi acum mă plimbam desculţă pe pământul răcoros.
Uguitul porumbeilor era acoperit de sunetul continuu al apei curgătoare. Chiar eram acolo cu Harb? M-am cutremurat. Îşi deschise pelerina, mă trase mai aproape de el şi o înfăşură în jurul umerilor mei. Trupul lui cald, alături de al meu, îmi dădea un sentiment de siguranţă şi de împăcare cu lumea întreagă, chiar şi cu fratele meu Daffash.
Mi-am adus aminte de îndoiala pe care am simţit-o atunci când Harb mă ceruse în căsătorie, după ce decisesem să nu mă întâlnesc cu el. Gândisem atunci că Harb era ca Daffash.
— Eşti ca fratele meu Daffash?
Harb izbucni în râs, ca şi cum putea ghici îndoiala din gândurile mele. Mă apucă şi mai ferm de talie şi-mi răspunse:
— Nu.
— Dar m-ai cerut în căsătorie chiar dacă nu am venit la întâlnire.
— Da şi nu.
Se opri brusc din vorbit şi trupul îi rămase rigid. I-am urmărit privirea şi am văzut câteva luminiţe mişcându-se pe malul vestic al Iordanului.
— Cine sunt? l-am întrebat.
— Englezii.
