— Linişteşte-te. Transformă-te într-un dreptunghi. Allahu-Akbar.

Când m-am strecurat pe uşa străină, am fost întâmpinată

de faţa strălucitoare a lui Harb, de mustaţa lui groasă, de dintele din aur şi de trupul lui zvelt, înalt. Coapsele-i ferme stăteau drept mărturie zilelor nesfârşite petrecute călărind cai arabi puternici. L-am iertat că era la fel ca ceilalţi bărbaţi şi mi-am acceptat dragostea pentru el. Mă luă de mână, făcându-mă să mă simt dintr-odată subţire, moale şi catifelată. Când mă ajută să mă aşez, plămânii părură să mi se strângă în piept. Coastele mele prinseră aripi şi porniră în zbor înalt când Harb ridică vălul din brocart, dezvăluindu-mi faţa. Îmi privi cu ochi rugători, supuşi genele încărcate de lacrimi. Inima-mi zbură afară din piept şi pluti deasupra capului soţului meu.

Când Hamda se apropie şi mă sărută pe frunte nu am putut plânge. Harb era singurul de a cărui prezenţă era conştientă fiecare fibră din fiinţa mea. Ea-l privi şi-i spuse:

— Ne e foarte dragă. Să ai grijă de ea!

— Pe Allah, să nu vă faceţi griji. E frumoasă precum o iapă

pursânge şi ţin la ea ca la ochii din cap.

Când Hamda ieşi din cameră, toată lumea plecă odată cu ea. Toboşăreasa, dansatoarele, Tamam şi Hajjeh Hulala.

Prietenele mele, Halimeh şi Nasra, m-au sărutat pe obraz şi au zburat din odaie precum liliecii care simt sosirea întunericului.

57

- STÂLPI DE SARE -

Harb îşi întinse braţele şi mă îmbrăţişă strâns, ca şi cum s-ar fi temut să nu dispar asemenea călăreţilor din Karak.

Mama îmi povestise că oamenii din Karak erau uneori treziţi noaptea de caii ce nechezau şi de clinchetul săbiilor luptătorilor profetului din Bătălia de la Mutah. Când locuitorii din Karak priveau afară, călăreţii dispăreau în lumina difuză a răsăritului. Călăreţul meu îmi luă faţa în palmele sale şi îşi plimbă ochii asupra buzelor ce-mi fremătau şi a bărbiei tremurânde. O atingere care cerea, care dezmierda. Printre sunetele tobei şi chiuiturile femeilor, am distins cântecul din noaptea nunţii:

Hei, mire,

Suntem pure

Şi catifelate precum petalele trandafirilor.

Toţii membrii tribului aveau să aştepte în faţa uşii dovada virginităţii mele. Fetele şi băieţii, copilaşi pe jumătate despuiaţi, bătrâni ştirbi şi călăreţii – cu toţii erau însetaţi de sângele meu. Inima începu să-mi bată nebuneşte. Ce avea să-mi facă? Urma să-mi curgă nişte sânge. Era ca un ciclu obişnuit? Întrebările îmi zburau prin minte ca nişte porumbei în vreme ce Harb îmi masa picioarele. Îi puteam vedea părul des şi pielea întunecată de pe umăr. Nu mă mai simţisem niciodată atât de moale.

Am tresărit, îndepărtându-mă repede de Harb, când am auzit-o pe Tamam ciocănind la uşă:

— Fiule, fă-mă să merg cu capul sus tot restul vieţii mele.

Arată tribului dovada că eşti mândria tribului Qasim.

Harb îşi lăsă capul în mâini. Nu mai era interesat de trupul meu.

— N-am să o pot face dacă tot bat la uşă.

L-am strâns în braţe. I-am sărutat fruntea asudată, ochii, nasul, gura. Auzeam galopatul cailor de afară şi focurile trase în aer. Tinerii din trib deveneau nerăbdători. Harb se culcă

pe podea, închise ochii şi-şi întinse picioarele. Simţeam că

58

- FADIA FAQIR -

trebuia să fac ceva ca să-l ajut. Nu ştiam exact ce. M-am întins lângă el şi i-am odihnit capul pe sânii mei. Începu să

respire liniştit şi întinse din nou mâinile spre picioarele mele.

Faţa îi era acoperită cu sudoare, iar braţele-i tremurau.

— Totul e bine, i-am spus, e bine.

— Da, mi-a răspuns şi m-a sărutat pe buzele întredeschise.

O bocănitură puternică în uşă l-a îngheţat pe Harb. Se ridică şi lovi peretele cu picioarele.

— Haide odată, şuieră Tamam, tot tribul aşteaptă.

Aşteptarea poate să aducă ruşine bătrâneţii mele.

Lui Harb îi dădură lacrimile când spuse:

— Maha, nu pot.

Mă gândeam la onoarea mea. Eram virgină, aveam sângele în mine, dar Harb era cel care trebuia să-l verse. Harb era cel care trebuia să facă dovada că eram virgină. Ce s-ar fi întâmplat dacă cei de afară n-ar fi primit cearşaful pătat de sânge? Ar fi crezut că nu aveam onoare. Ruşinea mi-ar fi ucis tatăl.

— Nu au să ne lase în pace până n-au să obţină un cearşaf alb picurând de sânge. Dacă nu li-l dăm au să creadă

că nu sunt virgină. Numele familiei mele va fi mânjit pentru totdeauna.

Faţa lui Harb era palidă când rosti cu greu:

— Maha, nu pot.

I-am zâmbit, deodată, şi am spus:

— Îi putem păcăli.

— E imposibil! oftă el.

— Crestează-mi degetul cel mic cu vârful pumnalului…

— Nu, n-am să fac una ca asta.

— Sângele meu e ceea ce vor.

— Nu te pot răni în noaptea nunţii noastre.

Am înşfăcat pumnalul şi mi-am crestat doar vârful degetului, ca să nu sângerez prea mult. În timp ce mă

ştergeam de sânge pe cearşaf am văzut lacrimi în ochii soţului meu. Îmi sărută mâna şi-mi spuse că nu voise să