— Bine ai venit, paşă. Bine aţi venit, oaspeţii noştri. Faceţi parte din familia noastră, iar ţinutul nostru va fi verde sub paşii voştri.
M-am întors grăbită în casă, pentru a o pregăti de oaspeţi.
Am cărat saltelele şi le-am pus unele lângă altele peste covoarele groase. Când au intrat în casă s-au oprit în faţa tabloului lui Sittna Badryya.
— Hmmm, murmurau.
Le-am explicat, cu respiraţia tăiată, că Sittna Badryya era o faimoasă frumuseţe beduină.
— Ciudat, zise bărbatul căruia Daffash îi spusese paşă, nu are tenul întunecat.
Timiditatea m-a oprit să-i spun că nu toate femeile beduine aveau tenul întunecat, că „întunecatul” are nuanţe nenumărate. Mi-am muşcat buzele şi am adus două
prosoape, ca orăşencele să-şi acopere picioarele goale, desfăcute generos privirilor. Blonda se juca cu prosopul ei, apoi îl împături şi şi-l aşeză în jurul gâtului. Mi-am stăpânit chicotitul.
— Hei, fato! Adu cafeaua, lătră Daffash la mine, aruncându-mi una dintre privirile lui ameninţătoare, şi adăugă: E ziua nunţii tale. Hai să n-o stricăm.
După ce am ieşit din casă am început să râd de femeile de la oraş, care nu aveau niciun strop de ruşine. Am dat peste Hamda şi i-am spus povestea cu prosopul.
— Aşa sunt obişnuite, soră. Pe Allah, bărbaţii se plictisesc de ele foarte repede. Ele le arată totul, dar noi ne ascundem comorile. Când Flayyeh se culcă cu mine se simte ca şi cum ar fi cucerit oraşele Andaluziei, îmi spuse Hamda. Orăşencele n-au pic de ruşine sau de sfiiciune.
Mă bătu uşor pe umăr şi-mi mai zise:
46
- FADIA FAQIR -
— Am să fac nişte cafea pentru musafiri. Tu mai bine mergi şi fă baie.
— Casa e ocupată.
— Atunci în magazie.
— Îi duci tu cafeaua lui Daffash?
Hamda dădu din mână, poruncindu-mi să plec. Am umplut butoiul cu apă, am pus câteva frunze de lămâi şi l-am lăsat să fiarbă pe foc. Mirosul frunzelor de lămâi îmi aminti de anotimpurile abundenţei. Nasra mă ajută să duc butoiul în magazie. Caii şi cămilele noastre păşteau lângă
Marea Moartă. Allah să-i dea lui Jarbwa viaţă lungă! Am pus doi saci cu fân în spatele uşii închise şi am început să mă
dezbrac de hainele murdare. Tălpile-mi erau aspre şi uscate, unghiile de la picioare şi mâini erau îmbâcsite cu noroi şi mizerie, iar pielea o aveam aproape neagră. Nu eram ca femeile cu pielea moale, vopsite, care stăteau cu picioarele desfăcute pe salteaua noastră. Însă Harb mă iubea. Oamenii spuneau că am ochii migdalaţi, ca ai mamei. Mi-am frecat bine pielea cu o lufă şi săpun Kanan, din oraşul Nablus.
Parfumul de ulei de măsline şi cimbru inundă încăperea pe jumătate întunecată. Câinele Nashmi lătră. Cum o să mă pot despărţi de el? Cum o să pot dormi lângă un bărbat străin?
Tata are să fie neajutorat fără mine. Allah să-l pedepsească
pe Daffash pentru faptele lui ruşinoase.
Am strigat-o pe Hamda:
— Te rog, adu-mi hainele mamei. Sunt în cufărul de lemn.
Tremuram când Hamda mi-a aruncat hainele, prin ferestruica de sus, de sub tavan. Am atins veşmintele ca şi cum aş fi ţinut-o de mână pe mama. Am mirosit pantalonii roşii, strălucitori, juponul roz, rochia lungă, din catifea brodată cu mărgele aurii.
Fire subţiri aurii străbăteau vălul negru, asemenea unor lacrimi sclipitoare. Silueta scăpărătoare a mamei străbătu magazia, lăsând în urmă-i mărgele strălucitoare. Am început să plâng iar.
47
- STÂLPI DE SARE -
Mama era singura persoană care m-ar fi putut îndruma, care m-ar fi putut ajuta şi lua de mână. Unde era ea? Ce ar trebui să fac atunci când braţul lui Harb se va întinde către mine? Dacă aş fi mers la Marea Moartă în noaptea aceea nu m-ar mai fi cerut de soţie. Mama avea dreptate. Oare ne-am putea petrece noaptea nunţii lângă Marea Moartă, sub stelele singuratice şi sub luna plină de dor?
48
- FADIA FAQIR -
Um Saad
— Maha, soră, mă chemă Um Saad.
Am privit fereastra cu gratii şi luna învăluită în nori. O
minciună îndepărtată. Un spital. Medicamente şi nori. Am întors capul.
— Da, Um Saad.
— Ochii tuturor făpturilor omeneşti au adormit, chiar şi ai lui Kukash şi Salam; ai tuturor, în afară de ai noştri.
— Da, Um Saad.
