Au ieşit din cameră încuind uşa în urma lor. Am auzit clinchetul cheilor şi sunetul paşilor ce se îndepărtau.

— El cine e?

— Un doctor dintr-un ţinut numit Anglia.

— Şi ce caută aici?

Am ridicat din umeri.

— Te rog, Um Saad, povesteşte în continuare.

— Maha, doamnă a poporului, m-au trimis la şcoală. M-a pus mama să mă îmbrac cu o fustă neagră, lungă, o pelerină

neagră şi să-mi acopăr capul şi faţa cu un văl negru.

Încălzită, mascată şi fără să pot respira, m-am dus la kutab, şcoala religioasă condusă de moschee. De abia vedeam trotuarul, nu puteam distinge feţele trecătorilor. Oamenii din jurul meu erau parcă făcuţi din vălătuci de fum. Kutabul- ul nu era departe de casa noastră. Profesoara era o cercheză în vârstă, pe nume Rahimeh. Purta un văl alb şi o rochie lungă, însă nu-şi acoperea faţa, care-i strălucea, rotundă ca o lună.

Mi-a urat bun-venit şi m-a întrebat dacă mi-am adus un sendviş pe care să-l mănânc în pauză. M-am ridicat în picioare şi i-am răspuns:

— Da, doamna profesoară, cu brânză şi castravete.

Toţi au râs de mine, iar eu mă simţeam teribil de neîndemânatică şi muream de cald sub pelerină.

— Stai jos. Ţi-ai adus Sfântul Coran?

— Da, doamna profesoară.

Am călcat pe marginea fustei lungi şi m-am împiedicat, prăbuşindu-mă sub un maldăr de haine.

— Bun. Am să te învăţ primul verset din Coran şi să scrii puţin în arabă.

— Da, doamna profesoară.

Ne-am aşezat în semicerc în jurul ei şi am repetat după

domnişoara Rahimeh versetele Coranului. În numele lui Allah cel Milos şi Milostiv.

— Nu trebuie să faci greşeli când citeşti cuvântul lui Allah.

Scoate-ţi masca, Haniyyeh, nu vezi nimic cu ea pe faţă.

51

- STÂLPI DE SARE -

Mi-am ridicat vălul şi am văzut feţele colegelor de clasă.

Figurile fetelor din Transiordania străluceau de fericire. Le-am zâmbit şi eu şi-am oftat. Dintr-odată, aerul devenise mai răcoros, iar camera mai mare. Eram aşa de entuziasmată că

învăţam ceva nou, versete din al-Fatiha. Sura mea preferată

era Cheagul de sânge.

— „Citeşte în numele Domnului tău ce a creat! Cel ce a creat omul dintr-un cheag de sânge… El l-a învăţat pe om cu condeiul, l-a învăţat ceea ce nu ştia.”

Şi eu, soră, ca un burete uscat, absorbeam toate lucrurile pe care nu le ştiam. Şcoala îmi oferea o scuză pentru a ieşi din casă şi a scăpa de furia tatălui meu. Însă vântul bate întotdeauna în partea opusă dorinţelor vasului. După un an, când am ajuns la sura Ya-Sin, la mijlocul Coranului, iar eu învăţasem să-mi scriu numele, tata mi-a poruncit să stau acasă, cu mama.

— Eşti fată mare acum.

Dar nu voiam să fiu fată mare, voiam să-mi silesc corpul să fie iar mic.

Îmi era dor de domnişoara Rahimeh şi de Dalai, prietena mea, îmi lipsea drumul până la kutab din fiecare dimineaţă

şi sendvişurile cu lipie umedă, brânză şi castravete.

— Da, tată, i-am răspuns, iar în clipa aceea mi-am auzit colegele de clasă repetând, ca pe o lecţie de gramatică:

„Haniyyeh, care peste doi ani va deveni mama lui Saad, i-a spus da tatălui ei.”

52

- FADIA FAQIR -

Maha

M-am furişat încet în încăpere, ca să nu mă observe oaspeţii veniţi pentru nuntă, însă mă văzu orăşeanul şi spuse:

— Ce ochi fermecători de beduină!

Muream de cald în rochia grea de catifea şi m-am rugat la Allah ca Daffash să nu mă pună să fac ceva. Tata intră în cameră târşâindu-şi picioarele şi privi dezaprobator picioarele dezgolite ale fetelor de la oraş. Ochii lui nu-i întâlniră pe ai mei atunci când îmi spuse:

— Allah să te protejeze, dulcea mea copilă.

Inima-mi zbură din piept şi-l îmbrăţişa pe bătrân. Era trist.

— Daffash, vino să pregăteşti mansaf- ul.

Am răsuflat uşurată şi i-am spus:

— Orezul e gata, carnea de oaie e bine coaptă în iaurt, iar pâinea e învelită în pânză de sac.

Allah să-mi binecuvânteze vecinele, ele făcuseră cea mai mare parte din muncă. Fără ajutorul Hamdei şi al Nasrei nu aş fi terminat de gătit.

Marginea uneia dintre saltele arăta atât de confortabilă şi de îmbietoare, că m-am prăbuşit pe ea, mi-am încrucişat picioarele, şi le-am vârât sub rochia lungă. Orăşenii vorbeau despre cluburile engleze, despre căpitani şi biserici. Eu nu văzusem niciodată aşa ceva. Femeia blondă rosti într-o arabă

ezitantă, fără niciun sunet gutural:

— Sunt acceptaţi doar englezii.