un fel ciudat de a se ruga şi m-am străduit din greu să-mi stăpânesc râsul. Mai întâi îşi îndreaptă spatele şi-şi aşază
palmele deschise în spatele urechilor, apoi îşi împreună
brusc mâinile deasupra pântecelui; şoptesc ceva o vreme, pe urmă îndoaie genunchii, se apleacă şi se aruncă la pământ, în prosternare. La finalul acestui ritual epuizant – pe care îl repetă de mai multe ori –, îşi întorc capetele întâi spre umărul drept, apoi spre cel stâng, rostind: „Pacea şi binecuvântările lui Allah fie cu voi.” Ei chiar cred – după cum am descoperit mai târziu – că îngerul Faptelor Bune stă pe umărul lor drept şi că îngerul Faptelor Rele stă pe cel stâng, înregistrându-le de zor păcatele şi virtuţile. La sfârşitul înmormântării strigară în cor:
— Oh, Allah, prefă-mi teama de mormânt în dragoste!
Ajută-mă să cunosc ceea ce am uitat! Amin!
Satul a oftat uşurat atunci când Maliha a murit, însă
odrasla ei cutreiera uliţele, promiţând şi mai mult rău şi distrugere. Maha, onoraţii mei stăpâni, cu ajutorul păstoriţei Nasra, plănui să-l omoare pe sărmanul ei frate Daffash pentru a moşteni ea pământul. Daffash este un tânăr zvelt, inteligent, plin de idei şi dornic să-şi modernizeze satul înapoiat. Mergea la oraş, vorbea cu învăţaţii englezi şi crea împreună cu inginerii acestora planuri pentru dezvoltarea văii. Ţinea busolele călătorilor, hrănea caii inginerilor şi le povestea acestora ce spun oamenii despre ei, le traducea ce era scris pe pietre, din araba colocvială în cea literară.
Călătorii şi inginerii vorbeau araba literară şi puteau citi perfect Coranul, însă nimeni din Arabia nu vorbea limba Cărţii Sfinte. Aşadar, Daffash îi asculta silabisind cuvintele –
el nu ştia nici să scrie, nici să citească –, compunea din silabele lor fraze, apoi le recita cursiv cu accentul lui beduin.
Spre exemplu, „Jos cu Declaraţia Balfour”, în urma complicatului proces de traducere qasimică, devenea „Cineva de sus trebuie să cadă”. Sunetele sunt foarte similare. Ha, ha, ha. He, he, he. Blestemat fie diavolul. Daffash fu recompensat cu generozitate de aceşti călători străini. Iar 40
- FADIA FAQIR -
acum noi ne vom recompensa urechile cu un cântec. Bateţi, bateţi, bateţi toba.
Eu sunt povestaşul.
Traista mi-e plină cu declaraţii.
Eu sunt depănătorul-torcătorul.
Tot torc şi torc balfournaţii.
Doamnelor şi domnilor, Balfour, mi-a spus prietenul meu englez, era un lord care trăia într-un ţinut îndepărtat numit Britania. Lordul englez, după ce vâna vulpi cu haita lui de ogari zile întregi, era tot plictisit. Avea chef să joace un joc numit „Teritorii”. După spusele englezului, lordul Balfour dădu bucata de teritoriu ce se întindea în vestul râului Iordan unui trib ce n-avea o aşezare a lui. Un teritoriu fără
oameni pentru nişte oameni fără teritoriu, se gândi el. El dădu pământul pe care stăm acum unui trib saudit, apoi se scutură de praful plictiselii. Cete de soldaţi englezi şi familiile lor au invadat valea. Rose, fiica şefului tribului de englezi, a participat la nunta qasimită. Însă înainte de a vorbi despre nuntă, trebuie să vă povestesc despre cei doi vulturi, despre cele două păsări de pradă.
Daffash dormea când Maha şi Nasra au năvălit în cameră, au smuls puşca de pe perete, au încărcat-o şi-au îndreptat-o spre el. În noaptea de dinainte, ele stătuseră pe marginea canalului, plănuind să-l ucidă. Au căzut de acord să-l împuşte, apoi să-i îngroape trupul în curte. Cel mai bun moment pentru îndeplinirea planului lor era spre seară, când soarele avea să înceapă să coboare spre munţi, iar noaptea se apropia. Tatăl lui mergea de obicei la moschee, pentru a se pregăti de rugăciunea de la apus. Casa avea să fie goală, iar bărbatul lipsit de apărare. Însă Allah este mereu treaz şi are să-i apere mereu pe credincioşii neajutoraţi. Când am văzut-o pe Maha în moschee arăta malefică, bântuită şi capabilă să ucidă un om, iar a doua zi să ia parte la 41
- STÂLPI DE SARE -
înmormântarea lui. Amândouă l-au scuipat în faţă şi au spus:
— O să-ţi aruncăm stârvul vulturilor înfometaţi!
Allah să înnegrească feţele acelor femei. Nu au minte şi nici credinţă în Allah. Chiar în momentul în care ele au năvălit în casă, şeicul Nimer s-a întors pe neaşteptate, pentru că uitase să-şi pună sandalele. Lovi mâna Mahăi, în care ţinea puşca, şi începu s-o mustre. Raai i-a auzit certându-se amarnic. Nasra se repezi afară şi o apucă grăbită
spre munţii înneguraţi, cât mai departe de casa plină de vrăji.
Maha urla precum un ghul11 flămând, căruia îi fusese luată prada chiar în ultima clipă. Deşi sunt un străin pe meleagurile lor, am reuşit să le aflu veştile ruşinoase. Lăudat fie Domnul, căci toţi vom muri curând.
11 Ghul, în folclorul arab, demon care trăieşte în locuri pustii (n. red.).
42
- FADIA FAQIR -
Maha
Cele cinci cămile pe care Harb i le-a dat tatălui meu ca parte din dotă şontâcăiau în lumina răsăritului. Silueta subţiratică a tatei şi cămilele uriaşe păreau ireale în dimineaţa aceea. Cerul cobora asupra capetelor noastre, aducându-şi strălucirea voalată. M-am spălat pe faţă şi i-am dat tatei o ceaşcă de lapte. Degetele-i subţiri erau din ce în ce mai uscate şi mai înnegrite. Îmi era milă de bătrân, pentru că era tot mai neputincios, în vreme ce eu deveneam tot mai puternică. Înainte îmi era frică de el, dar după moartea mamei ochii lui şi-au pierdut înverşunarea.
— Bună dimineaţa, tată. Bea, cu fericire şi sănătate.
— Are să-mi fie dor de mâinile astea când vei pleca.
— Harb e călăreţ, iar toate câmpiile şi deşerturile sunt casa lui.
— Ce vrei să spui?
— Când va fi plecat, am să vin să te văd.
— Locul tău e lângă bărbat.
— Dar tu eşti tatăl meu mult iubit.
— Fiica mea, Daffash s-a dus la oraş să-şi aducă prietenii.
— Allah să ne ajute. Cum pot fi mireasă şi în acelaşi timp să-i servesc oaspeţii?
Mama murise cu ochii deschişi pe podeaua sanctuarului lui Abu Aubayydah. Singurul lucru pe care dorise să-l fac era să termin de ţesut covorul. Va rămâne neterminat, mamă.
