dezbrac de hainele murdare. Tălpile-mi erau aspre şi uscate, unghiile de la picioare şi mâini erau îmbâcsite cu noroi şi mizerie, iar pielea o aveam aproape neagră. Nu eram ca femeile cu pielea moale, vopsite, care stăteau cu picioarele desfăcute pe salteaua noastră. Însă Harb mă iubea. Oamenii spuneau că am ochii migdalaţi, ca ai mamei. Mi-am frecat bine pielea cu o lufă şi săpun Kanan, din oraşul Nablus.

Parfumul de ulei de măsline şi cimbru inundă încăperea pe jumătate întunecată. Câinele Nashmi lătră. Cum o să mă pot despărţi de el? Cum o să pot dormi lângă un bărbat străin?

Tata are să fie neajutorat fără mine. Allah să-l pedepsească

pe Daffash pentru faptele lui ruşinoase.

Am strigat-o pe Hamda:

— Te rog, adu-mi hainele mamei. Sunt în cufărul de lemn.

Tremuram când Hamda mi-a aruncat hainele, prin ferestruica de sus, de sub tavan. Am atins veşmintele ca şi cum aş fi ţinut-o de mână pe mama. Am mirosit pantalonii roşii, strălucitori, juponul roz, rochia lungă, din catifea brodată cu mărgele aurii.

Fire subţiri aurii străbăteau vălul negru, asemenea unor lacrimi sclipitoare. Silueta scăpărătoare a mamei străbătu magazia, lăsând în urmă-i mărgele strălucitoare. Am început să plâng iar.

47

- STÂLPI DE SARE -

Mama era singura persoană care m-ar fi putut îndruma, care m-ar fi putut ajuta şi lua de mână. Unde era ea? Ce ar trebui să fac atunci când braţul lui Harb se va întinde către mine? Dacă aş fi mers la Marea Moartă în noaptea aceea nu m-ar mai fi cerut de soţie. Mama avea dreptate. Oare ne-am putea petrece noaptea nunţii lângă Marea Moartă, sub stelele singuratice şi sub luna plină de dor?

48

- FADIA FAQIR -

Um Saad

— Maha, soră, mă chemă Um Saad.

Am privit fereastra cu gratii şi luna învăluită în nori. O

minciună îndepărtată. Un spital. Medicamente şi nori. Am întors capul.

— Da, Um Saad.

— Ochii tuturor făpturilor omeneşti au adormit, chiar şi ai lui Kukash şi Salam; ai tuturor, în afară de ai noştri.

— Da, Um Saad.

— Allah şi creaturile lui sunt împotriva noastră. De când am venit pe lume, nu am cunoscut nimic în afară de nefericire şi durere. Caut în minte, să găsesc vreo amintire plăcută, dar nu e niciuna. Tata se întorcea acasă, în casa noastră din Hamidiyyeh, în Damasc, plin de mizerie şi noroi.

Faţa îi era obosită şi pătată. Pe umăr i se bălăngănea puşca.

Tata a fost rebel, a luptat împotriva francezilor din Siria.

Trebuie să-i fi speriat tare pe francezi, pe mine cu siguranţă

mă speria de moarte. Tot ţipa şi se învârtea prin camera mică

până ce ajungeam să înot într-un lac de teamă, sub pătură.

Vorbea neîncetat despre crime şi despre sânge, despre explozibili şi cadavre, până ce-mi îngheţa sângele în vene.

Purta pantaloni largi, negri, îşi încrucişa peste piept curele cu gloanţe şi-şi acoperea capul cu un turban. Îmi ţineam pleoapele strânse, ca să nu-mi intre în ochi sângele ce tot curgea şi cadavrele în descompunere.

Într-o dimineaţă, m-a trezit mama şi mi-a spus:

— Pregăteşte-te, Haniyyeh. O să mergem în Transiordania, plecăm din Siria.

Îmi plăcea mult numele ţării în care aveam să mergem.

Transiordania – îmi suna aşa de muzical. Mi-am împachetat rochiile, pantalonii, lenjeria, pantofii şi păpuşa de cârpă, Habibeh, într-o bocceluţă şi am pornit în spatele mamei. O

căruţă cu doi catâri ne aştepta în faţa casei. Tata puse în spatele căruţei cufărul mare din tinichea şi ne spuse să ne urcăm şi noi. Încet, piaţa din Hamidiyyeh dispăru, verdeaţa 49

- STÂLPI DE SARE -

începu să se rărească. Nu mi-am dat seama că aceea avea să

fie ultima oară când vedeam locul unde m-am născut. Din spatele căruţei, în timp ce mă ţineam bine de margine şi fredonam în minte „Trans-trans-trans-Iordania”, priveam cum ţinutul devenea tot mai alb, mai uscat şi mai aspru.

Tata avea să nu mai lupte cu francezii, iar apoi poate că avea să ne lase şi pe mine şi pe mama în pace. Nu îmi plăcea tata, însă pe francezii care-l făceau să fie neliniştit şi murdar chiar îi uram.

Tropăitul ritmic al catârilor m-a adormit. Am dormit multă

vreme, iar atunci când m-am trezit, căruţa era înconjurată de călăreţi şi de alte căruţe. Împreună cu alţi luptători şi cu familiile lor, formam o caravană şerpuită ce se îndrepta încet către un loc numit Amman. După patru zile de călătorie, de praf şi de zgomot al cailor, păpuşa mea Habibeh n-a mai dormit. Noaptea, stelele scăpărau, iar eu aş fi vrut să le pot culege şi să fac din ele un colier pentru Habibeh, păpuşa mea cea murdară. Apoi am auzit un strigăt ce ne-a speriat:

— A-M-M-A-N!

Ţinându-mă cu ambele mâini de marginea căruţei, am privit punctul verde ce se vedea în depărtare. Maha, soră, a fost dragoste la prima vedere. Când ne-am mai apropiat de el, am văzut copaci şi apă, am văzut oamenii ăştia frumoşi, caucazienii, arând pământul şi cântând, am văzut căruţele cu porumb şi crestele munţilor. Damascul era plictisitor şi plat, Ammanul era palpitant şi plin de coline. Tra-la-la.

Trans-trans-trans-Iordania, unde munţii erau înalţi, câmpiile erau verzi, iar casele albe, pline cu miere şi frişca.

Deodată, doctorul Edwards şi asistenta Salam descuiată

uşa şi intrară.

— Sunteţi încă treze, spuse el, ţinându-şi mâna pe stetoscop.

Am închis ochii strâns-strâns.

Chiar şi prin pleoapele închise, am putut-o vedea pe Salam zâmbind mecanic în vreme ce rostea:

— Cred că acum au să doarmă copilele noastre.

50

- FADIA FAQIR -