— Fiul meu e ademenit de luminile oraşului. Navighează
îndrumat de stele false. Uită-te la fiii şeicului Talib. Cum au ţinut ei plugul în ţărână, de la răsărit la apus!
Daffash pleca la oraş în fiecare joi dimineaţa şi se întorcea abia duminică seara. Ştiam prea bine cum se întâmpla totul.
Dimineţile de luni erau cele mai dificile. Căuta nod în papură
pentru orice. Unde îi erau pumnalul, micul dejun, câinele?
Unde îi erau sandalele? Mă trăgea de păr. Şobolan mizerabil, cea mai urâtă femeie din lume. Fă ce-ţi spun! Potopul de insulte şi lovituri nu putea fi oprit decât de bastonul din lemn al tatălui. Atunci Daffash îşi cerea scuze şi îmi dădea un pachet de ciocolată străină.
— Pe sufletul mamei mele, am să-ţi răscumpăr durerea, tată, i-am spus.
Îşi trecu degetele uscate peste cosiţele mele şi rosti:
— Fie ca niciodată să nu cunoşti o zi nefericită, Maha.
Tata obişnuia să-mi împletească pletele lungi în două cozi.
Mângâierile lui îmi ostoiau durerea. Îmi spunea că-i aduc aminte de mama mea, Maliha, Allah să-i binecuvânteze sufletul. Aceeaşi ochi mari, căprui, şi bărbia tremurătoare.
Mama îi cerea lui Allah să o apere de deochi şi să-i dea o viaţă pe care s-o poată îndura. A murit la puţină vreme după
ce fuseseră culese recoltele. Oamenii din Hamia nu au ştiut care a fost motivul bolii ei. Jumătate din corp îi era paralizată, iar din ochiul stâng nu mai putea clipi. Ochiul bolnav privea snopii de orz. Au luat-o în toiul nopţii şi au dus-o în curtea sanctuarului lui Abu Aubayydah. Au aşezat sicriul în faţa mormântului sfântului, care era bine ascuns sub covoarele groase, verzi, şi sub perne roşii din catifea. Îţi pui coatele pe acele perne şi te rogi lui Abu Aubayydah să i te laude profetului Mohamed. În noaptea în care am pierdut-o pe mama, aerul umed ne-a acoperit asemenea unui cearşaf ud din catifea neagră. Din depărtare, dinspre minaretele strălucitoare ale Ierusalimului, răzbăteau strigăte extaziate:
„Allah-u-Akbar, Allah e măreţ, Allah-u-Akbar.” Mama mea renunţase la sufletul ei, zăcând acolo, pe betonul acoperit cu 31
- STÂLPI DE SARE -
găinaţ. Murise cu ochii larg deschişi deoarece nu mai putuse clipi. Vai, ochiul ei bolnav!
— Maha, lumina ochilor mei, te rog, bea nişte lapte! – aşa îmi spunea.
Daffash, cu ajutorul bărbaţilor tineri din tribul Qasim, înălţase trei corturi pentru logodna mea. Norul de praf pe care reuşiseră bărbaţii să-l ridice mă orbea. Nu vedeam nici cine lega frânghiile, nici cine împingea stâlpii. Hamda, vecina mea, năvăli în încăperea femeilor, roşie la faţă şi gâfâind.
— Soră am vrut să vin mai devreme. Iartă-mă, am întârziat din cauza lui Flayyeh, care s-a întors de pe câmp şi a cerut ceva de mâncare.
— Nu te grăbi. Bărbaţii prăjesc boabele de cafea.
— Allah să-ţi dăruiască fericire pentru faptele bune ale mamei tale Maliha, amin, rosti ea cu răsuflarea tăiată şi-şi strânse mai bine eşarfa neagră în jurul capului, acoperindu-şi fruntea lată. Oamenii din Hamia spun că e îndrăgostit de tine.
Am ridicat din umeri şi am privit prin crăpătura dintre perdele, ca să văd câţi bărbaţi veniseră să-mi ceară mâna în numele lui Harb. Şeicul Talib arăta solemn şi demn în pelerina lui de un maro pământiu. Bărbaţii purtau pelerine cu tivurile aurite şi-şi unseseră bărbile cu mosc luat din glanda unei gazele sălbatice. Fiii şeicului formaseră lângă el o semilună. Imamul Rajab, îngrijitorul sanctuarului; Jarbwa, cel mai priceput păstor al tribului, Raai, paznicul şi Hajjeh Hulala, moaşa, completau semiluna, făcând-o semicerc. Tata stătea lângă şeicul Talib şi strălucea asemenea unei perle aşezate între mărgele false.
— Allah să ne binecuvânteze oaspeţii. Bine-aţi venit în casa noastră, repeta el.
Când Harb intră în cort însoţit de Daffash, inima-mi începu să danseze în ritmul sunetelor pe care le făcea Jarbwa cu mojarul şi pisălogul. Dring-drang-dring-drang.
Mustaţa lui deasă şi barba îngrijită străluceau în lumina slabă a lămpii cu benzină. Silueta singurului palmier se 32
- FADIA FAQIR -
întindea spre orizontul palid şi se înălţa către cerul tulbure.
Soarele apunea încet, cu grijă, parcă. Mi-am dus mâna la inima ce-mi bătea cu putere şi am încercat să respir normal.
Nu trebuia ca femeile din trib să vadă cât de emoţionată
eram.
M-am aşezat lângă Hamda şi am respirat adânc. În ultima sclipire dinainte ca soarele să dispară cu totul, am apucat să
văd rândurile de portocali, straturile de ridichi şi de henna, caii legaţi de palmier, casa singuratică, cu ferestrele ei rotunde. De ce acceptasem să mă mărit cu Harb, care nu era diferit de ceilalţi bărbaţi din trib, care mă ceruse de soţie pentru că-l refuzasem? Tatăl şi mama mea obişnuiau să
şadă sub palmier împreună, stând de vorbă. Ea se sprijinea de el, iar el râdea. Când Harb m-a cerut în căsătorie fusese ca şi cum o cazma uriaşă mă lovise în cap şi spusesem da.
Da, aveam să dorm lângă Harb în fiecare noapte pentru tot restul vierii mele, da, aveam să-i spăl pelerina, cămăşile din bumbac şi chiloţii. Aveam să-i pregătesc mâncarea şi să-i văd dintele auriu strălucitor în fiecare zi, pentru tot restul vieţii mele. Imaginea înceţoşată a şirurilor de portocali îmi trecu din nou prin faţa ochilor. Am dat din cap, legându-mi astfel destinul de cel al lui Harb. Ochii mei distinseră o gazelă
alergând şi urechile-mi auziră ecoul melodiilor Nasrei, clinchetul tălăngilor oilor ei, care se îndreptau spre casă. Îmi plăcea mirosul de santal ars, învăluit de aroma moscului.
Harb mă iubea.
Zdrăngănitul ibricului de alamă şi al ceştilor pentru cafea mă readuse în cort. Şeicul Talib refuză ceaşca de cafea oferită de tatăl meu. Îşi drese vocea şi rosti:
— Nu am să-ţi beau cafeaua, şeicule Nimer, până nu-mi vei da ceea ce ţi-am cerut. Încă nu ne-ai dat un răspuns.
— Oh, pe Allah, ai să fii încântat.
— O vrem pe fiica ta Maha pentru fiul nostru Harb.
