ureche făcută din lut, una făcută din cocă. Strigătele lui Raai, paznicul satului, umpleau uliţele – îşi făcea rondul.
Întoarce-ţi încet capul pe pernă, închide ochii şi uită-l pe Harb. Mi-am întins trupul tremurând, mi-am îmbrăţişat coapsele şi am oftat adânc. Îmi răsunau nişte cuvinte în cap.
Se repetau. Ecou. Eram virgină – albă precum o porumbiţă –
pură ca stropii de rouă – virgină – miere ascunsă înăuntru.
În cele din urmă, razele de soare începură să se strecoare prin fereastra mică, rotundă; simţeam o durere surdă în stomac. Mi-am tras peste cap rochia neagră, m-am frecat la ochi şi m-am proptit de peretele din lut. Lacrimile mi se scurgeau pe faţă. Apa unui izvor nou, pe care pietrele îl ţinuseră prizonier timp de sute de ani. Probabil pierdusem dragostea lui Harb. De ce să iubească un iepure fricos?
Mama era vinovată, ea îmi spusese să nu le cedez bărbaţilor.
Bărbaţii, îmi spusese ea, cred că femeile sunt îngeri care coboară din al şaptelea cer. Eu eram o beduină, liberă
precum o rândunică şi curajoasă ca bunica mea Sabha.
Trebuia să-mi fi ascultat chemarea inimii.
Pielea parcă mi se micşorase, scoţând la iveală oasele ascuţite, picioarele-mi păreau mai slabe în lumina palidă a răsăritului, iar mâinile mi se scurtaseră. Voiam să dispar şi să nu mă mai gândesc la ce se afla dincolo de uşa din lemn.
Tânjeam după braţele lui Harb. Cu degetele-i blânde, el îmi putea deschide petalele florii. Mi-am şters lacrimile cu mâneca şi am împăturit salteaua şi pătura, apoi le-am aşezat 23
- STÂLPI DE SARE -
peste celelalte saltele de pe cufărul lung din lemn. Am aruncat covorul cu negru şi roşu peste maldărul de saltele, cu grijă ca toate să fie acoperite. Casa noastră gemea de oaspeţi pe când mama mai trăia. Perne şi saltele împrăştiate pe jos. Rochiile mamei putrezeau acum în cufăr. Moliile se înfruptau încântate. Şi eu aveam să îmbătrânesc, să decad, să pier.
Am umplut un vas de tinichea cu grăunţe şi un altul cu apă. Găinile cloncăneau liniştite în coteţul lor. Mi-aş fi dorit să fiu şi eu un pui micuţ, să pigulesc grăunţe cu ciocul.
Grăunţele pe care le-am aruncat s-au împrăştiat şi au aterizat pe capetele găinilor adormite. „Norocul meu este precum faina împrăştiată pe o câmpie.”
Vaca noastră, Halabeh, rumega foarte calmă iarbă. Am aruncat o mână de orz pentru ea şi pentru Mujahid, calul. El îşi întinse frumoasa coamă şi necheză. L-am mângâiat pe bot. Cămilele erau legate de trunchiul palmierului din colţul curţii. Mestecau orzul, mestecau într-una, ca un mojar neobosit al deşertului. Am apucat ugerele fine ale lui Halabeh şi am început să o mulg. Laptele îmi curse pe mâini şi apoi în găleata de tinichea. Gustul ostoitor de lapte cald îmi rămase pe limbă.
Ţesutul era o dorinţă nestăpânită de a transforma lâna murdară. Am găsit în cufărul mamei nişte sculuri de lână
răsucită şi o roată de tors ruginită. Naşra mi-a adus un sac plin cu smocuri de lână tunsă de pe oile şeicului Talib, care avea o singură femeie în casă, cu vederea prea slabă să poată
toarce. Ţineam firele în mâna stângă şi le treceam prin brida cea mică, apoi cu mâna dreaptă învârteam roata. Mama îmi spusese că secretul ţesutului este o coordonare bună între mâna dreaptă şi cea stângă. Firele nu trebuie să iasă nici butucănoase şi grele, nici subţiri şi slabe.
Fire în poala mea, fire dincolo de orizont, o pânză care se lăsa peste Valea Iordanului, peste Marea Moartă şi peste izvoarele minerale. Firele se întindeau până departe, ajungeau la Mukawir, unde englezii îşi spânzurau prizonierii, 24
- FADIA FAQIR -
unde trăiau Hakim şi capra lui neagră, şi-l întrebau: „Există
vreun leac pentru o inimă împovărată?” Hakim îşi îmbrăţişa capra şi răspundea: „Nu.”
Torsul mă ajuta să uit noaptea ce trecuse, promisiunile încălcate şi iepurele laş ce trăia în mine. Tata ieşi din casă şi, ajutându-se de baston, reuşi să meargă drept.
Sunetele fluierului Nasrei se schimbaseră. Le lipsea bucuria pe care o aveau odinioară. Biata femeie, spera că
schimbând melodiile se apăra de Daffash. Sărmana, îl crezuse.
— Ar trebui să fii pe câmp, îmi spuse tata.
— Mâinile-mi jinduiau să toarcă, aşa că m-am gândit să
fac un fir sau două.
— Ridichile şi henna au să fie însetate.
Am lăsat roata la o parte, lângă cel care mă întrerupsese.
Covorul nu avea să fie niciodată terminat.
Ca să ajung la livada de portocali, trebuia să trec peste vechiul canal şi să merg prin noroi. Era mereu la fel, aceeaşi linişte care îmi cuprindea sufletul atunci când lucram în livadă. Am atins fiecare copac, am curăţat straturile de buruieni şi am împins stăvilarul, lăsând apa din canal să
curgă. În dimineaţa aceea, pământul răspunse sapei şi greblei mele ca şi cum ar fi ştiut cât de tristă eram. Am săpat şi am tot săpat, căutând rădăcinile durerii mele ca să le pot smulge cu propriile mâini. Aerul era atât de amar şi de sărat în dimineaţa aceea. Harb avea să mă dispreţuiască, iar eu mă dispreţuiam deja.
Vocea tatălui meu zbură printre copaci:
— Maha, Maha, fiica mea. Vino aici.
Trebuie să fie ceva important. Bătrânul nu mă întrerupea niciodată când lucram pământul; întreruperile le păstra pentru clipele în care torceam. Mi-am cufundat mâinile în apa rece a canalului, încercând să le curăţ de noroi, însă
murdăria de sub unghii nu ieşi la frecat.
Am pornit spre casă. Tata era aşezat pe covorul pe jumătate terminat. Mama nu reuşise să-l termine de ţesut.
25
