Mama nu uita niciodată să-mi dea şi o bandă de cauciuc, pe care o fixam în jurul fustei, ca să nu o ridice vântul. Mă

ridicam în picioare pe leagăn. Pământ, cer. Pământ, cer.

Cartierul Imigranţilor, unde stăteam noi, apoi cerul albastru nesfârşit. Casele erau împodobite cu panglici de culori deschise, vesele, şi cu flori de hârtie. Sub copacii de pe malul râului, vânzătorul de vată de zahăr terminase de aranjat în cărucior norişorii roz, pufoşi şi-ncepu să strige:

— Bucle-dulci, vată de zahăr! Delicioasă şi gustoasă!

Cutia cu Minuni cânta o melodie săltăreaţă, veselă.

Pământ, cer. Pământ, cer. M-am ţinut şi mai strâns de frânghia leagănului şi am zburat sus, mai sus decât toţi ceilalţi copii, mai sus decât casele din Cartier. Ya-la-la. Când omul a oprit frânghiile din învârtit eram ameţită, fruntea mi-era asudată şi mâinile-mi tremurau. Atunci, jur, am văzut cum inimile micuţe de pe rochie băteau tare.

Cu jumătatea de piastru rămasă mi-am cumpărat o vată

de zahăr imensă, roz şi am început să o molfăi. Buclele-dulci mi se topeau în gură nelăsând nimic în urma lor. Mai apucam o bucată, ca să prind gustul acela dulce, ca o furnicătură. Maha, soră, viaţa mea e asemenea vatei de zahăr: din afară pare pufoasă şi plină, dar pe dinăuntru e goală ca salonul ăsta blestemat de spital. Şi i-au spus vatei de zahăr „bucle-dulci”. Ca viaţa mea. Viaţa unei fete. O

minciună pufoasă pentru jumătate de piastru. Ya-la-la.

29

- STÂLPI DE SARE -

Maha

Tata îşi târşâi picioarele prin pământul umed al curţii şi veni spre mine.

— Bine ai venit, tată.

Capul lui pe jumătate ras îmi amintea de o cârtiţă bătrână, cenuşie. Eşarfa albă pentru cap îi era înfăşurată în jurul gâtului, iar cămaşa în dungi avea mânecile pătate.

— Te rog, tată, lasă-mă să-ţi spăl cămaşa.

Nu voia să mă lase, doar Maliha ştiuse cum să-i spele cămăşile. Nu trebuia să umble aşa, cu kohl- ul9 scurgându-i-se pe obraji. Probabil o plânsese iar pe mama. Frecându-şi degetele slabe şi uscate, mă întrebă:

— Tot mai lucrezi, Maha?

De când devenisem femeie, nu mai voia să muncesc la câmp, era obositor şi ruşinos. Locul femeii era într-o încăpere bine închisă. Dar n-ar fi vrut nici să mă opresc din a munci pământul, pentru că eram singura care avea grijă de straturile tinere. Am ghicit toate astea în întrebarea lui.

— L-ai văzut pe Daffash azi? Trebuie să pună orzul la păstrare.

În spatele nefericirii tatălui meu se afla un singur om, un singur cuvânt: Daffash. Îşi dorise un fiu bun. Un ţăran în stare să-şi afunde mâinile în ţărână şi să transforme bucata aceea de pământ într-o livadă înfloritoare. Allah i-a dat un afemeiat şi un iubitor al oraşului. Voia să modernizeze ferma.

Cu o mâna lovea şi cu alta aplica leacurile.

— Nu, nu l-am văzut. Poate că a plecat la oraş.

Se aşeză şi-şi îndreptă spatele, sprijinindu-se de baston.

Am cufundat cana de tinichea în apa rece.

— Bea, tată, bea fericit şi sănătos.

Începu să-şi legene uşor trupul, în timp ce privea soarele apunând.

9 Kohl, fard negru de ochi utilizat atât de femei, cât şi de bărbaţi (n. red.).

30

- FADIA FAQIR -

— Fiul meu e ademenit de luminile oraşului. Navighează

îndrumat de stele false. Uită-te la fiii şeicului Talib. Cum au ţinut ei plugul în ţărână, de la răsărit la apus!

Daffash pleca la oraş în fiecare joi dimineaţa şi se întorcea abia duminică seara. Ştiam prea bine cum se întâmpla totul.

Dimineţile de luni erau cele mai dificile. Căuta nod în papură

pentru orice. Unde îi erau pumnalul, micul dejun, câinele?

Unde îi erau sandalele? Mă trăgea de păr. Şobolan mizerabil, cea mai urâtă femeie din lume. Fă ce-ţi spun! Potopul de insulte şi lovituri nu putea fi oprit decât de bastonul din lemn al tatălui. Atunci Daffash îşi cerea scuze şi îmi dădea un pachet de ciocolată străină.

— Pe sufletul mamei mele, am să-ţi răscumpăr durerea, tată, i-am spus.

Îşi trecu degetele uscate peste cosiţele mele şi rosti:

— Fie ca niciodată să nu cunoşti o zi nefericită, Maha.

Tata obişnuia să-mi împletească pletele lungi în două cozi.

Mângâierile lui îmi ostoiau durerea. Îmi spunea că-i aduc aminte de mama mea, Maliha, Allah să-i binecuvânteze sufletul. Aceeaşi ochi mari, căprui, şi bărbia tremurătoare.

Mama îi cerea lui Allah să o apere de deochi şi să-i dea o viaţă pe care s-o poată îndura. A murit la puţină vreme după

ce fuseseră culese recoltele. Oamenii din Hamia nu au ştiut care a fost motivul bolii ei. Jumătate din corp îi era paralizată, iar din ochiul stâng nu mai putea clipi. Ochiul bolnav privea snopii de orz. Au luat-o în toiul nopţii şi au dus-o în curtea sanctuarului lui Abu Aubayydah. Au aşezat sicriul în faţa mormântului sfântului, care era bine ascuns sub covoarele groase, verzi, şi sub perne roşii din catifea. Îţi pui coatele pe acele perne şi te rogi lui Abu Aubayydah să i te laude profetului Mohamed. În noaptea în care am pierdut-o pe mama, aerul umed ne-a acoperit asemenea unui cearşaf ud din catifea neagră. Din depărtare, dinspre minaretele strălucitoare ale Ierusalimului, răzbăteau strigăte extaziate:

„Allah-u-Akbar, Allah e măreţ, Allah-u-Akbar.” Mama mea renunţase la sufletul ei, zăcând acolo, pe betonul acoperit cu 31

- STÂLPI DE SARE -

găinaţ. Murise cu ochii larg deschişi deoarece nu mai putuse clipi. Vai, ochiul ei bolnav!

— Maha, lumina ochilor mei, te rog, bea nişte lapte! – aşa îmi spunea.

Daffash, cu ajutorul bărbaţilor tineri din tribul Qasim, înălţase trei corturi pentru logodna mea. Norul de praf pe care reuşiseră bărbaţii să-l ridice mă orbea. Nu vedeam nici cine lega frânghiile, nici cine împingea stâlpii. Hamda, vecina mea, năvăli în încăperea femeilor, roşie la faţă şi gâfâind.

— Soră am vrut să vin mai devreme. Iartă-mă, am întârziat din cauza lui Flayyeh, care s-a întors de pe câmp şi a cerut ceva de mâncare.

— Nu te grăbi. Bărbaţii prăjesc boabele de cafea.